decembrie 30, 2011

Mulţumesc 2011

Şi pentru că am dat sugestia, dau şi tonul.
Sunt datoare să fac acest lucru, faţă de mine.
Pentru că, într-adevăr, sfârşitul este mai bun decât începutul.
Şi mă uit înapoi şi spun aşa:

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot. Şi când zic tot, cuprind tot. Doar datorită Lui astăzi pot fi mulţumitoare şi plină de încredere, deşi din faţă vine un viitor incert.
Îi mulţumesc pentru că nu mi-a dat voie să mă lepăd de El, în nopţile în care îmi vedeam credinţa murind. Îi mulţumesc că mi-a dat puterea să strig către El, chiar şi când vântul şi furtuna m-au întors cu spatele la El. Şi Îi mulţumesc că nu s-a prefăcut surd şi mi-a păzit viaţa în El.
Îi mulţumesc pentru că dorinţa anului 2010, Let's make this year a love song, a fost împlinită şi întărită şi în 2011.
Îi mulţumesc pentru partenerul de cântat acest cântec şi pentru că prin el, mereu mi se dezvăluie pe Sine.
Mulţumesc, Radu, pentru că eşti sub talpa Lui şi Îi porţi chipul în umblarea ta prin lume.
Îţi mulţumesc pentru dragoste, grijă, siguranţă şi toate celelalte.
Mulţumesc familiei mele pentru atâta înţelegere şi suport emoţional, spiritual, financiar şi pentru că mă suportă aşa ...cum sunt.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că suntem toţi şi sănătoşi, acasă, acum, în sfârşit.
Mulţumesc pentru prietenii care au fost neîncetat acolo, şi anume Irina. Mulţumesc că m-ai susţinut când era să cad, că mi-ai hrănit inima cu Cuvânt când era aşa de slăbită că nu putea mânca singură. Mulţumesc că în unele clipe m-ai obligat să rămân în prietenia noastră, deşi vedeai bine că eu mă trăgeam departe de oameni.
Mulţumesc pentru că şi la bine şi la greu nu ai încetat să fii înge!
Mai sunt mulţumitoare şi pentru că mi-am terminat studiile, după 5 ani, cu izbândă.
Sunt recunoscătoare pentru cele şase luni de muncă şi odată cu ele, pentru toate sutele de oameni ce le-am cunoscut şi cărora am putut dărui bucăţici din mine. Uneori iubirea lor m-a copleşit, iar alteori, era tot ce aveam nevoie pentru a mă reface emoţional după toată greutatea primei jumătăţi de an.

Cam astea sunt. Nu sunt singurele, dar sunt cele mai importante. De la fiecare în parte se desprind încă alte multe mulţumiri şi bucurii.
Atât vreau să îmi amintesc în anul ce urmează: tot binele pe care Domnul mi l-a făcut, în ciuda mea.

Sfârşit, dar bun!

Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui., scrie înţeleptul în oda închinată înţelepciunii, prin inspiraţie divină.

Trăim un sfârşit. Trăim, de fapt, mai multe, la nivel global, general, dar şi la nivel individual.
Sfârşitul cel mai evident azi şi mâine este sfârşitul unui an. Cum- necum, a trecut. Pentru fiecare altfel, pentru toţi la fel. Evenimente sociale, economice, fenomene natural- geografice, politice, religioase s-au întâmplat şi au cuprins fiecare individual în parte. Diferenţa este dată chiar de acest individual. Pentru că individualul sunt eu şi eşti tu. Cum le-am răspuns, cum le-am făcut faţă? Cum am reacţionat, ce atitudine am avut sau am uitat a avea?

Întrebări, multe întrebări. Atâtea despre anul ce trece, cu atât mai multe despre cel ce vine. Răspunsuri cu privire la trecut trebuie să îndrăznim să căutăm, să le găsim şi să le analizăm. Analizele nu sunt fără rost. Mă ajută să văd mai clar, să ştiu ce trebuie schimbat, făcut altfel. Dar de atâta timp de când obişnuiesc să fac analize, am învăţat şi că pot fi inutile, dacă nu le şi foloseşti spre învăţare, spre practicare, spre transmiterea lor mai departe.

Aşa că te încurajez în acest sfârşit la analize doar dacă eşti dispus să le foloseşti mai departe.
Însă la ceva tot te încurajez: la o analiză a lucrurilor pentru care îţi poţi exprima bucuria, mulţumirea, satisfacţia, recunoştinţa în anul ce trece. Aceasta o consider o analiză constructivă, cu atât mai mult cu cât este o poruncă: Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. (1 Tesaloniceni 5:18) O poruncă de toate zilele, de altfel, nu doar de sfârşit de an. Dar te provoc, te încurajez să iei o foaie de hârtie şi să aşterni binecuvântările din acest an, reuşitele, biruinţele, oamenii, momentele frumoase, tot ce consideri pozitiv şi îţi poţi aminti. Apoi, mulţumeşte, după caz. Ţi-aş recomanda şi cui, dar te las pe tine să transferi meritele şi gloria  Cui si cui i se cuvine. Şi pentru că tot prin Duhul Sfânt a fost scris Voi povesti lucrările Tale, spune-le şi altora. Prea mult ne povestim doar necazurile şi greutăţile, prea mult considerăm mândrie sau laudă de sine atunci când cineva îşi povesteşte bucuriile şi victoriile.
Astăzi şi mâine, îţi spun: Povesteşte tuturor ce mult bine ţi-a fost făcut anul acesta!
Mi-ar plăcea să mă bucur şi eu împreună cu tine, deci poţi chiar aici să îşi aşterni bucuriile din 2011!

decembrie 25, 2011

Înlocuind.

Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut. 

Pe Fiul ei, care nici măcar nu era al ei. Era al lui Dumnezeu, era al întregii omeniri. Dar omenirea nu L-a recunoscut.
L-a născut, pentru ca El să trăiască o viaţă care nu era a Lui. Cum ar putea să fi fost aşa, când El este Însăşi Viaţa?
Pentru ca El să poarte o vină care nu era a Lui. Pentru ca să plătească pentru nişte păcate care nu erau ale Lui. Erau ale noastre.
Şi pentru ca să biruiască moartea, care nu era meritul Lui, ci al nostru, al tuturor.
Pentru ca să ne dea o viaţă care nu meritam să fie a noastră, căci era demnă numai de El, Fiul lui Dumnezeu.
Ca urmare, urmaşii Lui adevăraţi au trăit o viaţă care nu mai era a lor: "Căci nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine."
Pentru ca azi, urmaşii Lui adevăraţi să iubească cu o dragoste care nu este a lor, ci este a Lui.
Pentru ca azi eu să spun, dacă pot: "Căci nu mai iubesc eu, ci Cristos iubeşte-n mine!"

Sărbătoare deplină, în dragostea care să ne strângă!

decembrie 07, 2011

"Din afară întotdeauna se vede mai frumos, dar important este ca cei dinăuntru să fie bine, mulţumiţi."
Am ajuns la gândul acesta contemplând o imagine văzută din Turn a Pieţei Mari. După ce în această seară am trecut pe acolo.
Am văzut din afară după ce am fost în.
Numai aşa poţi evita păcăleala despre ceva ce se vede minunat din afară, sau tot ce şi-ar dori cineva: dacă ai fost prima dată în.
Spunea o minte inspirată că iarba vecinilor mereu e mai verde, până îţi dai seama că e gazon artificial.

decembrie 04, 2011

Un vizor spre altă lume

Spre-o eternă dimineaţă, Doamne, aprinde a mea viaţă!

Înseamnă că e noapte acum. şi o aprindere a vieţii mele ar însemna o fărâmă reprezentantă a eternei dimineţi ce va să vie: un vizor spre altă lume!
Să fiu aici şi, totuşi, să arăt spre dincolo.
Să am trup şi, totuţi, să trăiesc în duh.
Să lucrez pentru oameni şi, totuşi, să fiu supusă lui Dumnezeu.
Să trăiesc printre oameni şi, totuşi, să mă influenţeze Cerul.
Să mă ţină pământul şi, totuşi, gândul şi dorinţa mea să fie libere de gravitaţie.
Să vuiască furtuna în jur şi, totuşi, să dorm liniştită.
Să mă atragă magneţi de ce-i pământesc şi, totuşi, să rămân credincioasă.

Spre-o eternă dimineaţă, Doamne, aprinde a mea viaţă!

septembrie 15, 2011

Piatră, templu.


Cartea mea favorită nici măcar nu a fost intentţionată a fi o carte. Este o colecţie de notiţe scrise în momente diferite, pe care cineva s-a gândit, după moartea autorului, să le pună împreună, pentru a nu fi pierdute. Cineva a dat valoare resturilor, pe care autorul nu le-a direcţionat către nicio operă. Dar ce citadelă a luat fiinţă din unirea lor! La fel cum piatra singură nu are nicio speranţă prin ea însăşi, dar alăturându-se altora, poate forma un templu!

Mereu singur, închis în mine şi prezentându-mă mie.
Şi nu am nicio speranţă să ies prin mine din singurătatea mea.
Piatra nu are speranţă de a deveni altceva decât piatră. Dar, colaborând, se alătură celorlalte şi devine templu. 
Dă-ţi seama că deposedat de ceea ce te face construcţie divină, te vei transforma în moloz spulberat. 

Antoine de Saint-Exupery, Citadela

septembrie 11, 2011

10 ani şi o lecţie de istorie

Îmi amintesc foarte bine de 10 ani în urmă. Am fost cu Adina să ne cumpărăm caiete pentru şcoală. Era o zi ploioasă. Am ajuns acasă şi mami călca rufe şi televizorul era aprins. Am crezut că se uită la un film şi mă mira genul filmului. De fapt, se uita la istoria Americii în direct. Se petrecea sub ochii lumii întregi. 


Acum câteva minute dormeam. La Radio au fost trezite două voci de acum 10 ani. M-au readus şi pe mine în simţiri tonul grav, dar calm, al cuvintelor lui Billy Graham: "Au reuşit să distrugă din fundaţie cele mai mari clădiri ale noastre, dar nu vor reuşi să distrugă fundaţia naţiunii noastre. Dumnezeu să binecuvânteze America!"


Acum...mă întreb. S-a lăsat America binecuvântată? 

septembrie 04, 2011

Start nisip

Din secunda doi dupa ce cheia s-a întors în uşă, clepsidra care numără timpul a fost întoarsă şi a început numărătoarea inversă. Apoi mi-am 
dat seama că am uitat sa-i spun La mulţi ani. La mulţi ani pentru un an şi jumătate din al doilea. 


septembrie 02, 2011

Regândire

Cred că a gândi este, cu adevărat, important. Răsfoiam o carte cu câteva secunde în urmă şi am realizat că a gândi este important.
Gânditori mai sunt astăzi rar întâlniţi. Oamenii au tendinţa de a vorbi, de a face, de a propune, de a executa, de a visa. Dar gânditul...cui îl lăsăm? E bine să gândesti, e bine să faci toate cele enumerate mai înainte gândind, în acelaşi timp. E roditor să gândesti, pentru că din gândit se nasc lucrurile valoroase. Idei măreţe, întrebăîri, răspunsuri, decizii- toate au ca rădăcină gânditul.
Gândeam mult în trecut. Am început a gândi tot mai puţin, cu cât mai multe lucruri am de făcut. Cinci ani şi jumătate de blog aşa s-au construit: prin mine gândind. Şi apoi împărtăşind ceea ce gândeam.
Poate că inactivitatea, lipsa de articole înregistrată în ultimul an nu sunt datorate lipsei de inspiraţie, de subiecte, schimbărilor ce au avut loc în viaţa mea, ci faptului că nu mai gândesc. Solutţa, întrezăresc, nu este a scrie în continuare, ci a gândi, a explora cu mintea, a întoarce şi pe faţă şi pe dos aspectele problematice, a pătrunde cu ochii şi cu inima dincolo de ceea ce izbeşte ochiul, în toate lucrurile.
Să gândim, deci!

august 20, 2011

Cea numită hoaţa.

Este o hoaţă. Când te aştepţi mai puţin intră şi în casa ta. Desparte sufletul de trup şi soţul de soţie, copiii de părinţi şi pământul de locuitori. Mereu lasă în urmă sentimente şi lucruri greu de descris în cuvinte. Tristeţe, lacrimi, regrete, păreri de rău, disperare? Puţin spus. Curmă vise, năruie speranţe, spulberă credinţa. Doboară şi niciodată nu ridică. Ia şi niciodată nu dă. Este un blestem pentru cel păgubit, dar este cea mai mare binecuvântare pentru cel furat, atunci când acesta se întâlneşte cu Creatorul.

Şi în timp ce pământul se hrăneşte cu lacrimile ce curg, în timp ce liniştea cerului crapă de vaietele şi strigătele celor care i-au fost familie şi prieteni, Corul ceresc are un nou dirijor, iar Dumnezeu încă un preafericit în imediata apropiere, pe cel care a fost, cu siguranţă, rob bun şi credincios.

Mai mult.

Şi...Vali, dacă de undeva vezi chestia asta, îţi mulţumim, încă o dată, pentru ceea ce ai fost şi pentru ce ne-ai învăţat prin trăirea-ţi. Te vom revedea mereu în chipul micuţilor tăi.

iulie 26, 2011

Aici şi acum....în sfârşit!

M-am surprins de câteva ori în ultima vreme ademenită de mirosul şi îmbierea dulce a trecutului. Dar am scuturat bine din cap şi am revenit cu mintea unde îmi sunt şi picioarele. Pentru că, în sfârşit, trăiesc în prezent şi inima-mi nu se mai odihneşte pe pajiştile uscate şi veştejite ale trecutului, ci în tihna zilei de azi, în scurtul timp pe care îl am după ce pun capul pe pernă, înainte să adorm. Nici visele de noapte nu mă mai poartă prin lumi paralele vieţii mele. E odihnă pură, curată, deşi nu îndeajunsă, de cele mai multe ori. Dar acum iubesc somnul ca un om harnic şi nu ca unul pierde- vreme.
Ziceam de trecut. Dar îmi permit acum puţin să meditez, cu scopul unei comparaţii a zilei de azi şi a celor de ieri, alaltăieri.
Mă simt din nou înstrăinată de lume, dar în alt fel ca atunci. Într-un fel util, de această dată, într-un fel diferit, din care pot învăţa alte lecţii, în care mi se zidesc sau dărâmă, după caz, alte cărămizi, alte ziduri.
Am rămas doar eu şi foarte puţine persoane în micul cerc care mi-a fost dăruit. Mi-au fost luate, cu dragoste, unele lucruri, fără a-mi fi dată şi promisiunea că le voi revedea, pentru ca a venit vremea să ia sfârşit. Au rămas porţi deschise şi locuri libere pentru alte experienţe, alte lucruri care să mă definească de acum înainte.
A rămas, din fericire, El, Domnul meu. Azi mi s-a luminat faţa pe stradă la auzul unei afirmaţii auzite în urechi, dar spusă de către altcineva: "Sunt fericit cu Dumnezeul meu!" Am văzut cu ochii minţii cum m-am luminat şi un zâmbet larg mi-a fost desenat instantaneu. Pentru că în momentul acela am realizat că atât mi-a mai rămas: Să fiu fericită cu Dumnezeul meu, în primul şi în ultimul rând!
Privesc la prezent şi nu pot să nu îl văd prin lumina trecutului, prin lumina reflectată de lacrimile strânse în burduf. Nu pot să nu îl văd prin dragostea şi învăţătura primită de la toţi cei care în cinci ani mi-au fost ceva. Nu pot să îmi văd prezentul fără recunostinţă faţă de cei care fac acum parte din el. Nu pot să nu mă bucur şi să nu îmi laud Dumnezeul, care domneşte peste veacuri şi peste viaţa mea.
E linişte în jurul şi înlăuntrul meu. E ordine şi capul mi-e limpede. Iar credincioşia....să îmi crească zi de zi, să aducă rod pentru Cel care îmi dăruieşte liniştea, ordinea şi credincioşia, ştiind cel mai bine câtă nevoie am de ele!

iunie 25, 2011

Închin.

"Şi ce-ai să faci cu 10-le ăsta acum?"
"Ce să fac....? Nu fac eu, nu îl ţin eu; îi dau drumul să zboare înspre cer şi Domnul să hotărască ce va face cu el!"
"Aşa...! Închină-l Domnului, asta trebuie să faci!"

Închin Lui reuşita de azi, de ieri şi de mâine!


Închin Lui viaţa mea, lucrurile mele, mintea mea, "casa" mea, serviciul meu. Închin Lui suferinţele mele şi închin Lui dragostea mea. Închin Lui bucuriile mele şi închin Lui trecutul, prezentul şi viitorul meu.

Căci vrednic e de cinste, trăiască Domnul!

iunie 18, 2011

Cuvinte aliate

Lucian Blaga
Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat, cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Citesc ce au scris alţii atunci când nu găsesc cuvinte potrivite  în mine,
atunci când propriile cuvinte mi se refuză şi îmi întorc, chiar şi ele, spatele...
Şi descopăr că singurătate mai resimţită ca atunci când cuvintele tale nu te vor,
nu este. Mai ales atunci când se întâmplă ca ele să fie motivul pentru care
ai fost creat.

Este un fel de payback al lor, potrivitele cuvinte. Dacă nu le-am căutat,
dacă nu le-am mai săpat, udat, curăţat, s-au emancipat şi şi-au luat dreptul
de a mă refuza şi ele pe mine, de când eu le-am înlocuit pe ele,
în majoritatea timpului.
E o luptă pe care nu îmi permit să o port, o luptă cu propriile mele cuvinte.
Aş pierde într-un fel josnic.
Şi dacă lupta nu e permisă, se cere o alianţă.
Le-am oferit putere, apoi le-am dat la o parte, ca inutile.
O alianţă ar presupune să pun din nou puterea lor în slujba mea, în folosul şi nu în dauna mea.
Mă voi folosi de ele, pentru ca să nu pierd lupta cu mine însămi;
mă voi refolosi de ele pentru a nu pierde contactul cu al meu Superior;
mă voi folosi de ele ca şi când niciodată nu le-aş fi înlăturat din regimul meu spiritual.

Pace, cuvinte, pace.

Viaţa ca un nimic.

Nu ştiu de ce mulţi oameni cred că am sufletul bun, frumos. Că sunt deosebită şi că fac o diferenţă, că am un impact. Vorbesc cu vorbele lor, nu am intenţia de a mă automăguli. Nu este vorba că nu aş vrea toate astea, că nu aş vrea să fiu ca o rază de soare care să strălucească şi atunci când norii sunt în control. Nu, nu e vorba.

Dar cu cât cineva îmi spune o vorbă bună, în loc să mă ajute, să mă construiască, mai mult mă afundă.
Uneori, pentru că oamenii sunt foarte înşelători, ca să evit adjectivul de mincinoşi. Şi de cele mai multe ori nu le găsesc interesele sau motivele pentru care vorbesc şi atunci mă întreb...Şi totuşi, de ce?

Alteori, pentru că îmi dau seama, cu orice bucăţică bună din mine, câtă nevoie am de salvare şi de păzire a grădinii inmii şi minţii mele. Cu orice bilă albă adăugată, nu pot decât să văd cealaltă mulţime, a bilelor negre ce mă alcătuiesc.

Sunt atât de departe. De Etalon şi de ce aş fi dorit  a fi. Şi orice încercare, strădanie de mă apropia, mi se pare ca o cârpă mânjită cu care încerc să ascund ceea ce sunt, de fapt.

Doar încrederea că Sângele are putere şi că prin el, Dumnezeu mă vede curată şi nu mânjită, îmi dă puterea de a trăi, la propriu.

Nimic nu sunt.
Un strop de tină
În care-ai pus un bob de grâu.
Un ciob în care-ai pus lumina.
Un spin din care scoți un rău.
Nimic nu sunt.
O cupă spartă
Din care faci un heruvim.
Sunt măgărușul ce te poartă
pe drumul spre Ierusalim.
Nimic nu sunt.
Un rob netrebnic
chemat ca jugul Tău să port,
să dau deoparte piatra rece,
când Tu dai viață celui mort.
Nimic nu sunt.
O trestie frântă
din care faci toiag de fier
O luminiță fumegândă
ce mâine fi-va stea pe cer.
Nimic nu sunt.
Dar Tu ești totul.
Și Tu Te-ai dat ca preț al meu,
Făcând din pieptul meu chivotul
ce poartă-n el pe Dumnezeu.
Nimic nu sunt.
Nimic sub soare.
Dar Tu-ai dat tot pentru nimic.
În veci să fii mereu mai mare ,
iar eu în veci, mereu mai mic.


(Costache Ioanid)

mai 14, 2011

Contemporaneitate.

Trece viaţa pe lângă noi pentru că noi o aşteptăm să înceapă şi din prea multe scenarii construite, nu ne dăm seama că viaţa este ceea ce ni se întâmplă acum şi tot ceea ce ne înconjoară.
Viaţa se întâmplă în timp ce noi ne-o imaginăm: strălucitoare, semnificativă, cu prinţul sau Ileana Cosânzeana ieşiţi din poveşti, cu slujba pentru care ne-am născut, cu relaţii profunde şi cu răspunsuri zilnice şi concrete la întrebările existenţiale pe care ni le punem mereu; cu noi puternici şi buni, având impact asupra celor din jur, ca modele de urmat pentru cei ce vin după noi; părinţi constructivi, zidari ai cetăţilor care ni s-au încredinţat, apărători şi protectori ai caracterelor, minţilor şi sufletelor copiilor noştri; parteneri iubitori, iertători, oferind totul fără a cere ceva în schimb, jertfitori ai propriului nostru Eu, investitori în persoana care doarme în cealaltă parte a patului.
Acestea sunt lucruri pe care ni le imaginăm, înainte să vină timpul pentru ele; frânturi din visele noastre şi aşteptări pe care le avem de la noi înşine. Aşa ne-am fi dorit viaţa, dar undeva, în timp ce o trăiam, drumul a părăsit harta mentală şi ne trezim, fiecare, pe rând, că imaginea din oglindă nu seamănă cu cea care ne umplea gândurile şi motivaţiile cu ani în urmă.
Ne trezim la realitate, fiecare la timpul lui, dar nu toţi.
Cred că sunt în acea stare de după somn, dar înainte de trezie. Buimacă, nerecunoscând decât o mică parte din ceea ce văd în timp ce ochii mi se deschid, mă întreb ce să fac, acum, că m-am trezit.
Voi recunoaşte că aceasta-i viaţa şi e singura pe care o am şi singura pe care o pot investi în eternitate sau mă voi amăgi, spunând că încă nu a început şi că timpul de a îmi pune în aplicare toate visele nu e încă sosit, că viaţa va începe atunci când voi avea un loc de muncă sau după ce îmi voi fi terminat studiile sau când mă voi căsători, când voi fi mamă....?
Recunosc: viaţa a început demult pentru mine şi, dacă nu o ajung din urmă, nu voi trăi niciodată cu adevărat acea viaţă din belşug pe care Cristos mi-a dăruit-o.
Dacă nu închei socotelile cu trecutul, dacă nu mă accept cu dragoste, dacă nu mă împac cu prezentul, viitorul nu va fi unul semnificativ, cu impact.

Autoactualizare. Înseamnă a fi contemporan cu tine însuţi, să trăieşti potenţialul pe care îl ai, să îl foloseşti şi să ajungi propria-ţi viaţă din urmă, eliberându-te de trecut şi de orice te reţine acolo. Eliberându-te şi de viitor şi de orice te-ar aştepta acolo.
Să trăieşti azi- cu trupul, cu mintea şi cu sufletul!

mai 12, 2011

Dovadă- necesară?

Scriam. 

Scriam când oamenii erau prea grăbiţi pentru a asculta, scriam când oamenii erau prea departe pentru a auzi, scriam când eram singură şi scriam când mă simţeam singură în mijlocul oamenilor. Timp de mulţi ani am făcut asta, tot mai frecvent, tot mai conştient şi tot mai responsabil. La început o făceam fără să îmi dau seama, dar cu timpul, mintea mea a început să ceară creion şi hârtie atunci când eram în situaţii dificile. Pentru că a învăţat că forma literelor este poarta spre eliberare, spre liniştire, spre împlinire chiar. 

Şi azi... azi  aş vrea să obţin nişte beneficii din acest lucru, aş vrea să nasc ştiinţă din viaţa mea de versuri, dar oare...nu pângăresc acest loc pur şi neatins până acum?
Aş vrea să le dovedesc ştiinţific că scrisul este terapie, că scrisul vindecă. Dar oare trebuie să le dovedesc ceva?  

mai 08, 2011

Jocul


Mereu mi-a plăcut şi este printre puţinele lucruri pe care le-am încercat a face când am avut ocazia, deşi nu într-un mod foarte priceput, deşi teama era prezentă: teama de eşec, teama de a mă simţi prost după câteva rateuri şi de a risca şi gândurile rele ale celorlalţi.
Este un sport frumos, un joc care cere mult din partea celor care se încumetă, mai ales cei care îl aleg în mod profesionist.
Îmi place şi mai mult de azi, de când l-am descoperit a fi o analogie foarte bună pentru lucruri reale, jocuri serioase la care ne încumetăm în viaţă.
Şi m-am gândit azi în special la ce se întamplă când se întâmplă ceva şi jucătorul ajunge în starea de a nu mai putea juca, din diferite motive: fizice, psihice, legale, relaţionale, comportamentale. De la accidente, pierderi suferite, acte necugetate poate ajunge în această stare. Atunci când jucătorul ajunge să nu mai fie ce a fost înainte.
“Cum ai făcut să mergi mai departe? Cum ai continuat jocul? Ce ai făcut?”
“Nu am făcut nimic. Am ignorat durerea şi am ridicat de fiecare dată braţul mai sus şi am mers mai departe, în ciuda ei. “
Pentru că nu durerea este importantă, pentru că este trecătoare. Pentru că nu ea trebuie focalizată, ci jocul. El rămâne, trebuie pus mai presus de durere.
Atunci când ai ajuns într-o stare urâtă de tot, nu ai de făcut decât să perseverezi, să munceşti, să îţi îmbunătăţeşti jocul. Să îţi perfecţionezi strategiile, să inventezi altele noi, să te antrenezi cu cine te ajută, să asculţi doar pe cine te ridică, să nu uiţi că cel mai important e jocul şi ca tu să te simţi bine jucându-l.
Dacă bucuria şi entuziasmul, dacă pasiunea pentru joc s-au pierdut, întoarce-te la motivele dintâi pentru care ai început a-l juca. Aminteşte-ţi cine erai atunci şi dacă nu se poate să mai fii acea persoană, atunci treci mai departe şi recapătă-ţi, cumva, puterile, energia, pasiunea. Pentru că jocul îl vrei jucat în continuare şi nu vrei să se termine pentru tine. Încheie-ţi socotelile cu trecutul, împacă-te cu prezentul şi priveşte puternic spre viitor. Dar nu abandona jocul.


aprilie 11, 2011

Sunt toate în Unul.

Dacă vreau libertate, este un loc unde o pot găsi.
Dacă vreau adăpost de furtunile şi viscolele din aşa-zisa primăvară, este şi pentru aceasta un loc.
Dacă vreau protecţie pentru piciorul meu, ca să nu mă rănească spinii care-mi sunt aşternuţi înainte, ştiu unde o pot găsi.
Dacă am nevoie de un scut pentru sufletul meu, ca să-l apar de năvălirile şi atacurile duşmane, există şi acesta.
Dacă am nevoie de sursă de inspiraţie, am învăţat că nu peste tot se poate găsi, dar ştiu unde da.
Dacă am nevoie de factori motivanţi, încurajatori, mulţumesc lui Dumnezeu că încă există oameni care cred în mine şi care prin dragostea şi sprijinul lor mă fac să pot înainta.

E-un singur loc unde se pot împlini toate aceste nevoi, e unul singur care mă poate ţine în siguranţă, chiar când sunt în mijlocul furtunilor sau al vremurilor bune sau aparent bune. Pentru că de adăpost am nevoie mereu, fie în vreme bună, fie în vremea rea.
Şi adăpostul meu este Dumnezeu, cetatea mea tare. Şi El mă primeşte, cu plăcere.
Şi greu şi dureros am învăţat că dacă nu e El primul în viaţa mea, dacă nu e întîlnirea cu El onorată zilnic, dacă nu e genunchiul meu plecat şi inima mea smerită permanent în prezenţa Lui din inima mea, viaţa mea e doar un mare haos, doar o mare disperare; somnul meu e un mare chin şi inima mea o mare neliniştită; tot din jurul meu devine pericol şi motiv de îngrijorare, frustrare şi plâns.
Dar El mă învaţă răbdător şi fie ca rezultatele lecţiei mele învăţate să Îi aducă cinste Lui, Singurului.

martie 23, 2011

A trecut un an de-atunci...

Nu ştiu cum să numesc fenomenul, dar parcă-s de pe altă planetă. 
Una din culmi a fost atinsă azi: am plecat cu căciula pe dos de la şcoală. :| 
Dacă eu sunt neatentă sau numeşte-mă cum vrei, înţeleg. Dar cei de lângă mine sunt şi mai şi, că tot eu am observat asta, după vreo 15 minute de mers pe stradă. 


Şi mai erau ne-făcute din astea pe care vroiam să le scriu, dar bineînţeles că le-am uitat. 
Poate să îmi sun "agenda" ( trebuie să mă bizui pe cineva, că altfel o încurc) să o întreb ce mai trebuia să scriu la postul cu "fenomene ciudate". 


Oricum, eu din astea nu am mai păţit, cel puţin nu aşa multe pe zi pătrată. 
Dar bine că am, totuşi, luna pătrată; poate chiar ea e de vină, până mă obişnuiesc cu ea intrată în viaţa mea. 


Dar, totuşi, azi am făcut un progres în concentrarea atenţiei: nu am mai ajuns la locul de întâlnire spre şcoală cu colegul meu cu 15 minute înainte, cum am făcut săptămâna trecută, fiindcă încurcasem un pic socotelile, ci am ajuns la timp.  
Şi dacă tot scriu de el, de colegul cu certficatul de naştere cu legalizare prea veche pentru a fi luată în considerare, cred ca el este un fel de nemuritor, ca în Twilight :)) M-am rezolvat, gata; am şi un prieten din ăsta, că era tot ce îmi mai lipsea. 


Vă salut cu neatenţie. Şi dacă am mâncat litere, iertare, vă rog. 


12 martie 2010

Ciudată întâlnire

Ciudată întâlnire între mine, psihologie şi literatură. 
Ciudată o credeam până am găsit maldăre de articole, site-uri şi cărţi care tratează această întâlnire benefică dintre om, psihologie şi literatură. 
Şi de atunci m-am apucat de descusut această întâlnire pe toate părţile. 


Dar azi, să vezi şi să nu crezi, alta întâlnire ciudată. Ceea ce eu cos şi descos, cineva trăieşte! Este aplicaţia perfectă la ceea ce eu teoretizez, deocamdată. 


Da, mă bucură nespus faptul că ştiu că Cineva le orchestrează pe toate. 


Nu mai zic nimic, las să grăiască trăirea...



Ce-ţi doresc eu ţie,
Dulce prietenie? 
Să fii lungă şi frumoasă, 
Cu sacul plin de mireasmă. 
Să o- mprăştii peste tot,
Să-i faci pe toţi bucuroşi!
Să-i ajuţi pe cei "săraci",
Să-i legi pe cei supăraţi! 
Să-i aduci iar împreună, 
Să  se poată lua de mână!
Să-i fericeşti pe cei ce n-au, 
Să te- ndoieşti la cei ce au.
Să fie toate câte trei ,
Să aibă acelaşi ţel.
Să fii căutată ne-ncetat
Şi să răspunzi imediat!
Să aduci tu veselie 
Unde nu este bucurie;
Să-i uneşti pe toţi, în pace 
Şi să-i împaci când este cazul.
Asta-i datoria ta:
Să fii cu toţi pe orişiunde,
Să nu-i laşi să stea cu priviri crude.
Să le dai la toţi la fel,
Multe bucurii de fel.
Eu te las acum cu dor!
Să fii bună şi-nţeleaptă, 
Ca să fii tot lăudată,
Să te caute ne- ncetat 
Cei care au alunecat.

Auzi tu, prietenie? Fii de bună omenie şi naşte-te în oricine! 

februarie 22, 2011

Nu-i, încă....

Am început a scrie ceea ce urmează fără "nu-i" în faţă. 
Dar de cum am inceput a scrie, m-am gândit că greşesc- pentru că adevărul este, şi vreau să mărturisesc şi să Îi mulţumesc că : 


nu-i prea mult, nu-i prea departe, nu-i prea frustrant, nu-i prea greu, nu-i prea rău, nu-i prea sus de puteri, 
nu-i prea mult timp, nu-i prea des eşecul, nu-i prea tăcut Dumnezeu, nu-i prea încercare, nu-i prea multă răbdare, nu-i prea multă tăcere, nu-i prea multă rugăciunea, nu-i prea zdrobită inima, nu-i prea sărată lacrima, 
nu-i prea apăsătoare povara, nu-i prea greu drumul, nu-i prea îngustă poarta, nu-i prea strâmtă cărarea, 
nu-i prea periculoasă aventura, nu-i prea mare ispita, nu-i prea mare nedreptatea, nu-i prea adâncă suferinţa, nu-i prea crudă viaţa, nu-i prea cruntă realitatea, nu-i prea amar visul, nu-i prea trecut timpul, nu-i prea departe Dumnezeu, nu-i prea de tot planul Lui, nu-i prea vechi Cuvântul Lui, nu-i prea veştejită promisiunea Lui, nu-i prea aspră mâna Lui, nu-i prea tare apăsarea, nu-i prea absentă inima Lui. 

Deşi simt că da, ştiu că nu! Nu încă...
Şi mai pot, deşi cred că nu...

februarie 18, 2011

Sfaturi pentru frumusetea ta

"A te bucura de viata este cosmetica cea mai buna pentru o femeie."
Rosalind Russel



"Pentru a avea ochi frumosi , cauta sa gasesti ce este mai bun in oameni."Audrey Hepburn


"Pentru a avea buze atractive , pronunta numai vorbe de bine."
Audrey Hepburn



"Nici un produs cosmetic nu-i mai bun pentru frumusete precum este fericirea."
Maria Mitchell



"Pentru a avea un par frumos lasa un copil sa isi treaca degetele prin el in fiecare zi."
Audrey Hepburn




februarie 16, 2011

Simetrie şi detaliu. Dumnezeu.

Ai observat vreodată că pe lângă toate însuşirile Lui, Dumnezeu este şi un Dumnezeu al simetriei? 
A doua jumătate a cărţii Exod, cuprinzând legile şi îndrumările lui Dumnezeu către Moise cu privire la cum să fie făcut Cortul Întâlnirii, scoate foarte frumos în evidenţă acest lucru. În aceeaşi bucată de carte se observă şi faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al detaliului, atunci când vine vorba de Locul Sfânt. Şi pentru că Loc Sfânt, Cort al Întâlnirii suntem şi noi doriţi a fi, în detaliu, viaţa noastră trebuie să fie aliniată îndrumărilor, plăcerii şi desfătării Sale. 
În mare, poate viaţa mea arată bine. Poate e curată, ordonată, organizată. Dar în detaliu? Dacă aş privi cu lupa Duhului Sfânt, ce aş vedea? Aceasta este ceea ce vede Dumnezeu în permanenţă. 


Şi acum, îmi îndrept atenţia înspre simetrie. Ce mă învaţă ea despre Dumnezeul meu? 


SIMETRÍE, simetrii, s. f. 1. Proprietate a unui ansamblu spațial de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente și de a prezenta, pe această bază, anumite regularități; proporționalitate, concordanță, armonie între părțile unui tot, între elementele unui ansamblu etc.; distribuție egală, regulată, armonioasă a părților unui tot, a elementelor unui ansamblu; corespondență exactă (ca formă, poziție etc.) între părțile (opuse ale) unui tot. 2. Spec. Proprietate a două puncte aparținând aceleiași figuri geometrice sau la două figuri diferite de a fi așezate la aceeași distanță de un plan, de o dreaptă sau de un punct; proprietate corespunzătoare a două figuri geometrice; proprietate a două figuri geometrice de a se suprapune exact. – Din lat. symmetria, fr. symétrie. 


Elemente reciproc corespondente- în Dumnezeu şi în planul Lui toate sunt în legatură una cu cealaltă, unul cu celălalt. Nimic nu se dă înapoi atunci când Dumnezeu vorbeşte, când Dumnezeu plănuieşte. Toate se ordonează la Cuvântul Lui. 


Prezintă anumite regularităţi- acesta este un lucru important, pentru că, deşi este un Dumnezeu imprevizibil, toate au un sens şi ce a mai fost va mai fi şi patternurile prin care lucrează, în esenţă, la bază, sunt aceleaşi, deşi noi nu ne dăm seama. De aceea, ca să ştii, cercetează regularităţile! 


Proporţionalitate, concordanţă, armonie între părţile unui tot- niciodată nu s-a dezis de ceva ce a afirmat, niciodată nu s-a contrazis pe Sine Însuşi. El este Armonizatorul şi noi, care Îl avem pe El în centru, suntem armonizaţi în El. 


Doar câteva descrieri am aprofundat. 


În detaliu, fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi să se uite în oglinda Cuvântului şi să observe: cât din Dumnezeu se reflectă în el? 



februarie 09, 2011

Primul loc

Doamne, Tu ai primul loc  în viaţa mea. Tu eşti primul gând când ochii îi deschid. Şi în inima mea, Cerul este dorinţa mea. 


Cuvinte. O, dar nenorocitul de mine, dacă sunt cuvinte şi nimic mai mult, numai pieirea o atrag după ele. Dacă nu derivă din adevărul trăit, din realitate, ce folos ? 


Îi mulţumesc pentru fiecare dimineaţă în care mă trezesc şi El este în gândul meu, când Îi dau prioritatea în faţa tuturor celorlalte gânduri, îngrijorări, bucurii, aşteptări. Da, El nu e singurul meu gând, dar El vreau să fie primul, în faţa căruia toate celelalte să se plece şi să-I facă loc. Astfel, toate se vor subordona Lui. 


Îi mulţumesc pentru fiecare seară în care El închide poarta ochilor şi poarta cetăţii minţii mele. O închide şi Îşi aşează îngerul să vegheze asupra a tot ce se va întâmpla cât timp eu nu mai am putere, control asupra mea. Şi o să mă rog din nou ca atunci El să lucreze în taina minţii adormite, El să facă ordine, să reordoneze, să înlocuiască, să cureţe, să pună gânduri bune şi decizii înţelepte pe care să le urmez a doua zi. Să-mi pregătească atitudinile, dragostea să o reumple, să toarne din belşug din bunătatea Lui în lăcaşurile fiinţei mele. 


El, da. E neobosit. Şi bucuros să lucreze neîncetat pentru ca eu să Îi fiu locuinţă, templu. 


"Dacă îmi vei încerca inima, dacă o vei cerceta noaptea, dacă mă vei încerca, nu vei găsi nimic: căci ce-mi iese din gură, aceea şi gândesc" şi aceea şi trăiesc, aş completa gândul psalmistului. 


Facă Domnul ca El să fie necurmat înaintea ochilor mei şi stăpân absolut peste tot ce sunt, gândesc, vorbesc, înfăptuiesc. 
Căci nu va lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor , nu va îngădui ca iubitul Lui să vadă putrezirea. Îmi va arăta cărarea vieţii , însemnată cu paşii Domnului Isus, lăudat să Îi fie numele! 

ianuarie 23, 2011

Cântec singură

Cântec singur scria el.
Ce îmi rămâne  mie?


Conjug ce nu s-a mai văzut
şi cântec singură atunci. 


A conjuga se poate
doi la un jug să pui. 


Dar cântec singură unul din ei;
atunci celălalt ce?

ianuarie 22, 2011

Cântec singur

Mă-ntorc, la tine ma intorc
Doniri să se-nfiripe!
Se frânge timpul între crengi
în ore şi în clipe...

Hei... mâine-am să-ţi aduc în ochi
de-mi vei ieşi-nainte,
un cântec vechi, un joc de doi
din sânge şi cuvinte

Cântări de ocnă şi de dor
mă dor şi mă adună
Azi codrul tot, tâlharii goi
s-au murdărit cu lună

Mă-ntorc, la tine mă întorc
prin noapte şi prin gânduri
Rămân nescrişi, în urma mea
copacii, rânduri, rânduri

şi calc aşa, fără să vreau,
cu tălpile murdare,
pe umbra frunzelor de tei
uitată în cărare

...el, Nichita, poetul pe înţelesul inimii mele. 

ianuarie 18, 2011

Poezie sau proză?

Read it aloud  
pass it through your ears 
enjoy the 
    ride, and 
know  
the difference between poetry and prose 
is that poetry is broken 
into lines— 
that is all. 
Robert Carroll(2005) , Finding the Words to Say It: The Healing Power of Poetry, Oxford University Press

ianuarie 16, 2011

Amintire "pe cinste"

Trebuie să fim conştienţi că o dată lăsată o parte din noi să plece, există puţine şanse ca vreodată, în viaţă, să mai beneficiem ceva de pe urma acelei părticele. O dată dăruind ceva(orice) cuiva, trebuie să ştii că s-ar putea să nu mai vezi niciodată acel lucru, s-ar putea să nu mai ştii nimic de el, să nu mai ai niciodată nimic de-a face cu el, să nu ştii cum a evoluat. La fel se întâmplă şi cu investiţiile în oameni. Rămâne doar gândul că am avut odată asta, dar am dăruit-o. Pentru că este mai ferice să dai decât să primeşti. Acum aş vrea să mă mai joc câteodată cu jucăria aceea, aş vrea să mai suflu o dată în fluierul acela, aş vrea să mai răsfoiesc odată acea carte, aş vrea să mai străbat odată acea cărare. Toate îmi amintesc de locul special, în care avea acces cine reuşea să îmi fie aproape. Şi tot aşa, locul meu, tot primind vizitatori, m-a înstrăinat sau m-am îndepărtat eu. Pentru că nu mai chiar îmi plăcea să fie al meu ce era deja al altora. Şi totusi, îmi e dor. Şi aş vrea ca cei care s-au adăpostit, s-au vindecat, s-au întremat în locul acela numit Popasul să îmi permită uneori să iau o gură din aerul acela, să închid ochii şi să simt că sunt iar acolo, sunt iar popas. Pentru că la popas am crescut şi am devenit ceea ce sunt în privinţa unor aspecte. 
Mi-e dor, da. Mi-e dor pentru că...
În lumea asta crudă, unde dacă pierzi o cursă se duc mai multe odată cu ea, suntem străini şi trecători unul pe lângă altul, lăsând la ceilalţi, făr' să ştim, din noi.  Şi când ne e dor de ei, nu ştim, de fapt, că ne e dor de părţi din noi, pe care nu le mai avem, căci se află la ei


Dar nu mai am dreptul, probabil. Şi nu poate mintea mea să înţeleagă de ce timpul trecut, de ce schimbările produse, de ce circumstanţele şi contextele trebuie să ne limiteze şi să nu ne mai permită accesul la ceva aşa de important pentru noi înainte, la acea parte din noi care se bucura şi se hrănea împreună cu alţii. 
Şi-aş dori îngăduinţa, da. 

Nimic, niciodată nu va înlocui pe camaradul pierdut. Căci nu pot fi creaţi vechi camarazi.
Antoine de Saint-Exupery, Citadela

ianuarie 03, 2011

din El, prin El.

În cer nu vom mai fi împărţiţi în două, ci vom fi ca îngerii. În sfârşit, va fi şi genul neutru :) 
În cer rămâne doar iubirea pentru Mielul şi iubirea Lui pentru noi, care ne-a dus acolo. 


Şi ce se va întampla cu iubirea de şi între oameni? 


Păi asta...ne-a fost dată pentru acum, pentru pământ. 
M-am gândit azi la lucrul acesta. 
Iubirea e pentru vremurile grele, pământene. Într-o viaţă lipsită de durere şi griji nu ar mai avea niciun farmec, 
probabil acesta fiind motivul pentru care iubirea face legământ până la moarte. Nu mai e valabilă dincolo de ea.
Aşa că să ne bucurăm de ea, să ne zidim prin ea, să creştem, să ne sfinţim, să ne jertfim cât mai mult prin ea acum, pentru că doar efectele ei asupra noastră vor putea intra în veşnicie împreună cu noi. 


Iubirea-i să îţi dea putere atunci când cazi, pentru a te ridica.
Iubirea-i să te aştepte atunci când eşti obosit şi simţi că totu-ţi stă-mpotrivă. 
Iubirea-i să îţi întărească mâinile slăbănogite şi să ţi le prindă într-ale ei, dându-ţi siguranţa că nu esti singur. 
Iubirea-i să te asigure că pentru cineva, eşti cel mai iubit dintre pământeni, cel mai stralucitor licurici. Şi contezi.
Iubirea-i să nu îţi mai fie teamă.
Iubirea-i să crezi în tine, să crezi în altul, din afara ta. 
Iubirea-i să renunţi la tine, să înveţi să mori, să te jertfeşti pentru ca să devii exact forma lipsă a celuilalt. 
Iubirea-i să fie o esenţă plină de Dumnezeu, care a creat-o şi care se bucură de ea.
Iubirea-i multe altele. 


Da. O învăţ. De 10 luni şi testele-s tot mai grele. 
Dar ca şi inima, trupul, mintea mea...şi iubirea mi-e asigurată-n credincioşia lui Dumnezeu. 
Şi ieşim deasupra circumstanţelor şi ispitelor, de fiecare dată. 
Pentru că El ne ridică. 





Interesaţi de pagina de viaţă