Lucian Blaga
Vei plânge mult ori vei zâmbi?
Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat, cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"
Citesc ce au scris alţii atunci când nu găsesc cuvinte potrivite în mine,
atunci când propriile cuvinte mi se refuză şi îmi întorc, chiar şi ele, spatele...
Şi descopăr că singurătate mai resimţită ca atunci când cuvintele tale nu te vor,
nu este. Mai ales atunci când se întâmplă ca ele să fie motivul pentru care
ai fost creat.
Este un fel de payback al lor, potrivitele cuvinte. Dacă nu le-am căutat,
dacă nu le-am mai săpat, udat, curăţat, s-au emancipat şi şi-au luat dreptul
de a mă refuza şi ele pe mine, de când eu le-am înlocuit pe ele,
în majoritatea timpului.
E o luptă pe care nu îmi permit să o port, o luptă cu propriile mele cuvinte.
Aş pierde într-un fel josnic.
Şi dacă lupta nu e permisă, se cere o alianţă.
Le-am oferit putere, apoi le-am dat la o parte, ca inutile.
O alianţă ar presupune să pun din nou puterea lor în slujba mea, în folosul şi nu în dauna mea.
Mă voi folosi de ele, pentru ca să nu pierd lupta cu mine însămi;
mă voi refolosi de ele pentru a nu pierde contactul cu al meu Superior;
mă voi folosi de ele ca şi când niciodată nu le-aş fi înlăturat din regimul meu spiritual.
Pace, cuvinte, pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu