februarie 26, 2010

Explozie de credinţă


Eşti primăvara mea, frumos învăluit în albastrul Cerului Tău, care mă pierde şi mă regăseşte din fiecare umbră ce m-apasă.
Încă nu e primăvară. Calendarul mai are câteva file colorate în frig şi un alb trecut, expirat, care nu mai are putere de a bucura pe cineva.
Încă nu e primăvară. Păsările încă nu trilulilulesc, explozia de raze şi de verde încă nu a a avut loc şi nici cerul nu a căpătat nuanţele de albastru proaspăt şi revigorator.
Încă nu e , dar o aştept, cu tot cu începuturile ei , cu toate. Şi o dată cu ea şi cu suita ei aştept şi culorile ce le vei desena în noi începuturi şi în viaţa mea. Nu le văd încă, dar le ştiu aproape. Vreau să cred că ele vor fi, o dată cu câştigarea luptei asupra timpului de către primăvară. Cred că le ai pregatite pentru mine şi poate ai aşteptat primăvara pentru a deschide Mâna Ta plină de binecuvântare, dupa ce o vară, o toamnă şi o iarnă Ţi-am căutat Faţa şi am stat în prezenţa strălucirii ei.
Binecuvântările Tale se vor revărsa şi vor intra în viaţa mea, spărgând în bucăţele toate vitraliile. Va fi o explozie de surprize, o dată cu deschiderea corolei primei flori. Voi trăi primăvara aceasta promisiunile Tale împlinite, şi nu doar umbra lor în imaginaţia şi în dorul meu.
Te aştept să le arăţi tuturor că sunt a Ta şi sunt mai de preţ decât crinii şi cântătoarele. Toţi vor vedea credincioşia Ta!
Şi chiar dacă pomul nu va înflori, pământul nu va da niciun rod şi câmpiile nu se vor înverzi, dacă florile nu se vor deschide şi dacă izvoarele nu se vor dezgheţa, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!
Va urma că Îi dedic primăvara mea, cu toate culorile şi exploziile de lumină şi bucurie si iubire ce vor fi sau nu, iar efectul exploziei să fie o inimă, a mea, şi mai credincioasă, mai frumoasă, mai mulţumitoare. Buchetul ce îl voi strânge din toate florile ce El mi le va dărui în următoarele luni îl voi arunca în sus, iar mirosul lui să ajungă până la cerul Lui, şi să Îl bucure, să Îi aducă zâmbetul. Iar numele Lui să fie cinstit prin bucuria şi mulţumirea mea, şi dacă da , şi dacă nu.

Viaţa ca un tren

Am scris ceea ce urmează într-o zi din septembrie 2007. De mult am vrut să adaug gândul la capitolul Viaţa ca o...dar azi am primit un gând pe mail care m-a făcut să trec la fapte.
Să fie cu folos.


Life is a train of moods...

Viaţa este un tren de stări. Mă întrebam în care vagon mă aflu acum, dintre cele multe, cu felurite infăţişări şi nume: bucurie, fericire, veselie, tristeţe, supărare, depresie, dragoste, ură, indiferenţă, nepăsare totală, egoism, altruism, agape, mândrie, negare de sine, umilinţă, zdrobire, acceptare, apropiere sau îndepărtare de oameni, de Dumnezeu...mai sunt şi vagoanele mândriei şi trufiei; mânia are mai multe vagoane, printre care furia, nebunia...
Dintre toate aceste stări-vagoane...care mă adăposteşte acum? Care e starea mea generală? Mă întrebam ieri; şi m-am gândit că atunci, în ziua lui ieri, mă aflam într-o chestie din aia dintre vagoane- hol, coridor- acolo unde sunt uşile. Tocmai ieşisem dintr-un vagon al cărui nume nu mi-l amintesc, nu mai ştiu nimic despre el; dacă am fost în el singură sau mai erau şi alţi oameni pe lângă mine; dacă m-a făcut să râd sau să plâng; dacă m-am simţit bine acolo; dacă era cald sau frig; nu mai ştiu nici măcar de cine era patronat, de care domn? Asta e cel mai trist...că ar trebui să fiu sigură că nu umblu prin vagoane neaflate sub stăpânirea Dumnezeului meu...Ieşisem, aşadar, din acel vagon nemaiştiut şi mă îndreptam spre altul, în care încă nu ajunsesem; nu ştiam nimic despre el; era unul nemaiîntâlnit...
Asta era ieri.
Azi?
Cred că am deschis uşa unui vagon...da,un vagon; da' încă nu ştiu care e. Ştiu doar care aş vrea să fie: vagonul blândeţii....
După patruzeci de ani petrecuţi cu oile, în vagoanele umilinţei, smereniei, ascultării de Dumnezeu, renunţării la sine, Moise...a devenit "foarte blând; cel mai blând om de pe faţa pământului"...
Eu...câte vagoane mai am până acolo?!?
Domnul să mă ţină de mână şi să-mi sprijinească paşii prin fiecare vagon prin care trec. Şi totul...să fie spre slava Lui! AMIN

februarie 23, 2010

C-aşa ai vrut Tu!

Daca am glas şi nu muget
Să spun ce iubesc şi ce nu
Şi dacă am harul să cuget,
E, Doamne, c-aşa ai vrut Tu.

Dacă voi ajunge odată
La Cel ce din lut mă făcu,
Voi spune de-a pururea:
Tată, Te laud c-aşa ai vrut Tu.

Să primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul? (Iov)

Mă gândeam la aceste lucruri şi ascultam versurile de mai sus în timp ce stăteam pe locul celei care a fost şi nu mai este.
Şi gândurile s-au derulat după cum urmează:

Voia Lui e supremă. C-aşa ai vrut Tu.
Nechestionabilă autoritate. Voia Lui.
Nu De ce?, Cu ce scop?, Din ce cauză?, De când?, Până când?, ci Doamne, c-aşa ai vrut Tu.
Nu De ce acum?, De ce nu acum un an?, De ce nu peste un an?
Nu De ce nu când am nevoie, ci când mi-e bine fără?
Ci, Doamne, c-aşa ai vrut Tu.
Aşa să zic de-acum, căci

Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El şi legământul facut cu ei le dă învăţătură. (Psalm 25:14)

Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul.
Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.
Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.
Da, veţi ieşi cu bucurie, şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme.
În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor. (Isaia 55:9-13)

februarie 22, 2010

De ce iubesc muntele.

Am fost provocată, indirect, de afirmaţia "Eu nu vreau să fiu o câmpie".
În context, câmpia simbolizează un suflet, o fiire ( am inventat cuvântul acesta cu câteva zile în urmă) plată, netedă din punctul de vedere al trăirilor psihice- emoţionale, dar şi raţionale.
Bineînţeles, câmpia era pusă în contrast cu muntele.
Simţindu-mă, am declarat: "Nici eu nu sunt o câmpie. Sunt un munte şi nu am dreptate când spun că asta e ceva rău; sunt un munte cu tot ce îl defineşte şi îmi place asta. "
Să mă gândesc deci la un munte, pentru a mă recunoaşte pe mine însami în el: eu însămi, în inima muntelui, în toată fiirea lui de munte.
În primul rând, muntele tinde spre înalt; se înalţă, se ridică peste toate. Iar vârful lui oferă vedere largă, oferă perspectivă, oferă contact cu cerul, prin norii care deseori se odihnesc pe crestele lui.
Dar muntele nu e numai vârful; începe de jos, chiar din mare uneori. Pleacă de la egalitate cu celelalte forme de relief, se naşte din ele.
Muntele începe cu poalele. Apoi, e foarte complex, variat, diversificat în forme şi culori: porţiuni verzi, cu multă vegetaţie; porţiuni cu păduri; apoi păşuni alpine, creste, lanţuri, vârfuri, piatră, văi, depresiuni, lacuri, izvoare.
Muntele oferă mari provocari, cere efort susţinut de voinţă, perseverenţă, sudoare, curaj, celui care vrea a-l cuceri. Dar are şi locuri unde odihna-i dulce, locuri revigorante- izvoare reci, cristaline, voioase. Unele porţiuni- înfricoşătoare; dar adăposturile-s acolo, la grea încercare.
Muntele-i frumos: la cel ce-l străbate, curajul se îmbină cu grija; riscul, nebunia, cu satisfacţia; sudoarea se usucă deasupra unor ochi senini, plini de viaţă, la vremea odihnei. Pe munte, soarele-i mai puternic; ploaia mai deasă; norul este mai gros şi cerul, mai aproape. Luna-i mai clară, stelele, mai frumoase.
Şi muntele sunt eu...Inima lui e a mea. Toate descrise mai sus le găsesc în diferite reprezentări în mine, în ceea ce sunt, în ceea ce pot, în ceea ce doresc, în cele ce visez, în temerile mele, în preocupările mele, în ceea ce am de oferit şi nevoie de primit.
Tu mă cunoşti, dar poate-i numai o cărare cea pe care m-ai hoinărit. Dacă ţi-a plăcut, dacă ai străbătut-o pe timp de zi, ai cules flori, ai cântat cu susurul pârâului laolaltă...bucură-te. Dar dacă alegi să pătrunzi mai adânc spre inima muntelui de mine, s-ar putea să nu îţi mai placă aşa mult ce te va aştepta prin unele locuri.
Poate mă cunoşti de mult şi ţi-a fost şi greu şi bine să te "excursionezi" printre toate câte sunt. Dacă încă eşti în căutarea unei comori pe care crezi că o ascund, felicitări. Nu te-ai lăsat speriat/ă, pentru că mă iubeşti, sau poate ştii ce vrei. Oricum, vei găsi, dacă te încumeţi, multe din cele ce le vrei, dar şi din ce n-ai vrea.
Poate că ai plecat încă de la poale hotărât/ă să ajungi sus, trecând de inima muntelui, a mea. Sau poate ai început a urca din curiozitate, lipsă de altceva sau...nevoie de stimulare. Pe parcurs poate ai devenit tot mai interesat/ă, dacă ţi-ai continuat drumul. Şi vrei mai mult, mai adânc, mai departe.
Ştiu că ţi-a fost şi greu urcuşul, şi plăcut izvorul. Ţi-a fost iubită umbra şi arzător soarele. Poate te-ai rănit prin pietrele/ stâncile ce mă caracterizează pe alocuri. Poate de multe ori ţi-am pus piedici, nevrând a mă lăsa cunoscută; sau poate te-am tras în văile şi depresiunile ce îmi dau calitatea de munte periculos.

Poate că şi muntele are temerile lui. Nu-i deschis accesul spre orice ţintă oricând, pentru oricine. Poate are nevoie de dovezi că cineva se chiar luptă pentru a ajunge în vreun anumit loc. Poate că muntele crede că nu oricine-i demn de a accesa cele mai frumoase locuri din el sau de a privi din vârf ceea ce se aşterne la picioarele-i.
Drumul muntelui e presărat cu numeroase semne de avertizare. Muntele-i greu de cucerit.
Şi muntele-s eu...
Unii munţi provoacă la cucerit pe cei mai experimentaţi şi pasionaţi hikeri. Dar eu nu...eu sunt un munte ce nu-şi strigă-n zări nici existenţa nici comorile; poate un munte ce pare neinteresant sau chiar neinteresat. Poate pentru că nu mi s-a dus vestea de munte şi nu se văd cele care mă fac să fiu. Dar sunt un munte ce în linişte îşi trăieşte viaţa de munte, închis în liniştea iubirii lui pentru cei care aleg să îl cunoască, dar şi pentru unii care aleg să nu aibă nimic de-a face cu el. Sunt un munte ce se bucură de el însuşi şi de cele ce-l locuiesc sau de cei ce-l urcă, dar mai ales de Creatorul care dintre toate formele, mi-a ales-o pe aceasta.
Şi totuşi, unii-s curioşi. Alţii, interesaţi. Tot mai puţini cei dedicaţi, cu cât se afundă pe cărările nebătătorite din sălbăticia necunoscută încă. Nederanjate vietăţi, inerte sentimente, stări, trăiri. Dar pentru cei mai puţini, acestea reprezintă frumosul, aceasta-i provocarea. Dorinţa e să se bucure de cele mai grele de ajuns adâncimi, dar şi înălţimi şi să-l bucure pe munte că poate fi o bucurie.
Şi-l văd, printre alţii, pe unul- singuratic drumeţ, care-a pornit spre cucerirea unuia din vârfurile care nu erau recunoscute de munte ca aparţinându-i. Deşi pare departe pe munte, spre ţinta lui, acesta-i cel mai greu drum ce l-ar fi putut alege; alegere provocată de nemulţumirea lui cu "tot ce văd ceilalţi". Vede unde vrea să ajungă: deşi vârful era interzis şi legenda spunea că e un fel de fata morgana: cu cât te apropii de el, cu atât se îndepărtează, l-a ales, neînfricat explorator! Îi va fi foarte greu, a fost avertizat. Dar are-un fel de ajutor secret, are permisiunea Celui ce-a creat muntele; are promisiunea că va fi permanent ghidat şi protejat. Şi astfel, îndrăzneţ, a pornit la escaladat.
Eu...ce pot să-i urez? Nu-i pot lua dorinţa de a ajunge unde vrea. Dar piedicile întâlnite, care-s de vremi întărite şi statornicite de toate câte-au trecut peste ele, vor trebui biruite.
Aşa că îţi urez drum bun, chiar dacă locurile pe unde-ţi va călca piciorul vor fi periculoase, reci, urâte. Pe unele dintre ele nimeni niciodată nu a mai calcat, nici măcar muntele însuşi nu le mai amintea printre posesiunile lui. Dar să nu-ţi alunece piciorul. Îţi doresc ca atunci când vei ajunge în locurile de odihnă să profiţi din plin de ele şi să te laşi încărcat cu energie care să-ţi fie de ajuns pentru următoarea bucată de drum. Crede în tine şi mulţumeşte pentru sfatul Proiectantului Însuşi. Ascultă sfaturile, urmează instrucţiunile şi vei fi în siguranţă. Recunoaşte-L în toate căile- şi frumoase şi nu-, iar El îţi va netezi cărările. Muntele îţi poate deveni cel mai bun prieten, dacă înveţi să-l cunoşti şi dacă vei respecta ceea ce el este. Şi la un moment dat, va colabora chiar cu tine, pentru a-ţi face parte de ce ai dorit şi de comoara pentru care te-ai ostenit. Şi fie ca să găseşti, când ajungi în vârf, ceea ce-ai căutat! Să fie vârful cel visat, să fie totul minunat!
Asta îţi doresc ţie, căci am aflat că vrei.
Şi le doresc tuturor celor ce visează să ajungă sus, sau undeva, în vreo parte necutreierată încă a vreunui munte. Să ajungeţi, să fiţi şi să rămâneţi!

Dedic scrierea Laurei, pentru că ea a fost prima care nu a vrut să fie câmpie şi m-a provocat în acest fel să mă gândesc la muntele de mine.
Iar pe tine te întreb, cum au fost drumurile muntelui din mine pentru tine şi printre care din drumeţii descrişi mai sus te găseşti?

februarie 18, 2010

..."şi va mai fi ce se cuvine."

Simt ca şi cum ar trebui să scriu asta, acum, undeva- aici, să rămână:

Mă simt ca şi când urmează să fiu concediată dintr-o funcţie pe care nu am avut-o .

Ce şi cum va fi şi cum mă voi fi simţind, poate va urma.

februarie 17, 2010

Chemare dincolo

Vreau să te întreb ceva.
În tumultul zilelor de azi, din viaţa tuturor- fără excepţie-, când a fost ultima dată când ţi-ai luat un timp pentru tine? Pe care să îl petreci tu cu tine, în care să închizi mess-ul, facebook-ul sau alte cele şi să faci ceva ce îţi face plăcere, ce te simţi bine făcând, bucurându-te de pace, linişte, timp liber şi de oportunitatea de a face din nou acel lucru care te zideşte?

Lucruri ca: să te gândeşti, poate, să meditezi, să pătrunzi lucrurile mai adânc, să intri în profunzimile vreunui gând; să completezi integrame; să mănânci pufarine (sau ce îţi place ţie); să desenezi, să pictezi, să cânţi poate! Sau să ieşi, să pleci spre nicăieri, să-ţi iei starea de nicicum şi să laşi oraşul sau dealul să îţi facă ziua; să faci nişte poze unor necunoscuţi, creaţiei Domnului- să te bucuri de libertatea pe care o ai şi de darul tău?! Poate câteva minute să te uiţi cum trec maşinile- unii au şi plăcerea asta, sau să priveşti copiii dintr-un parc; poate să mergi cu bicicleta câţiva kilometri doar de dragul de a o face şi nu din alte motive...şi atâtea şi atâtea preocupări frumoase, dar pe care le lăsăm în colţurile cu amintiri, căci acum avem prea importante şi multe lucruri de făcut...

Mă uit la noi, tinerii care formăm mediul creştin din ziua de azi. Cei care avem timp liber, cu ce îl ocupăm? Cei care avem mai puţin liber, cum alegem să îl petrecem?
Mă simt dezamăgită, mă simt chiar prost, când mă uit în oglindă şi dincolo de ea şi văd ce limitaţi ne găsim, deşi nu aşa am fost creaţi! Ne limităm în relaxare, în distracţie, ne mulţumim şi mărginim la a ne uita la filme- singuri sau laolaltă, ne ocupăm mult timp cu chat-ul şi...cam atât, în general. Mai se aude uneori de câte un volei, mai rar de câte o seara de jocuri "de societate", tot mai puţin de plimbări în aer liber şi picnicuri. E adevărat, a fost iarnă. Dar mi-e dor şi de serile la "gura sobei" - aşa îmi place să numesc timpul petrecut în copilărie în încăperile călduroase, iarna, după ce veneam bine îngheţaţi de la zăpadă, jucându-ne "Nume din Biblie", "ŢOMAPANT", "Nu te supăra, frate", remi, scrabble sau alte jocuri de masă (sau covor :) )

În urmă cu două săptămâni m-am bucurat de nişte seri fantastice: la gura sobei (şemineului) la propriu, cu jocuri de masă şi puzzle; cu partide lungi de remi, jucate cu un copil de 7 ani. Şi unul de 3 ani în jurul nostru, vorbind întruna cu noi, dar, de fapt...singur :P

Am dat tot ce era frumos când eram copii, din alte vremuri, pe virtualitate. Acum ne jucăm scrabble sau biliard pe mess. Că ne-am instalat şi Java. Acum dezbatem subiecte şi gânduri pe bloguri, e mai lejer. Nu zic că nu-s bune şi ele- pentru timpul petrecut cu oameni de departe! Dar mă surprind de prea multe ori povestind filmul de aseară cu vecina de deasupra, în loc să ne întâlnim la mine sau la ea, sau între etaje, să povestim. Acesta este un exemplu nereal, dar foarte grăitor. "Vecina" simbolizează pe cei care ne sunt aproape, uşor de "atins", de văzut, de auzit, de întâlnit- planificat sau nu. "Filmul de aseară" simbolizează tot ce avem de povestit, orice.

Comoditatea, teama de apropiere, lipsa spontaneităţii, neexersarea acesteia din urmă- le găsesc printre vinovaţii pentru aceste situaţii...triste.

Îmi spun mie în primul rând: e târziu deja, dar hai să ieşim din spatele monitoarelor, să ne privim faţă în faţă şi să ne re/inventăm vieţile personale şi colective, să ne luăm de mâini dacă simţim, să sărim în nou- dacă asta este pentru unii, să păşim în realitate, cu curaj, chiar dacă ne temem- şi aşa , poate ni se vor trezi simţurile amorţite de statul pe scaun, se va scutura de praf originalitatea, capacitatea de creaţie, nevoia de creaţie; vom ieşi din tiparele impuse de site-uri; ne vom recăpăta şi încrederea în noi înşine şi unii în ceilalţi, încredere necesară re/apropierii, re/grupării, re/construirii unei vieţi în afara virtualului.

Timp pentru noi. Timp pentru alţii. Timp cu noi înşine şi timp unii cu alţii.

Şi, chiar dacă da, recunosc, mi-e teamă de propria scriere, mi-e teamă a păşi cu tine cum poate nu am mai păşit până acum; chiar dacă trecerea de la nişte relaţii preponderent virtuale la relaţii şi timp de calitate "pe viu" nu se face uşor, nici repede; chiar dacă toate astea şi încă altele, mă îndemn şi vreau. Vă îndemn şi pe voi, te îndemn: fă azi un lucru cu tine însuţi, ceva ce te zideşte, dar nu ai mai făcut de mult; ceva ce-ţi place şi de care ţi-e dor.

Îţi doresc putere să faci acest lucru, pentru că ştiu că ai nevoie. Avem nevoie de a ne acorda timp, de a ne adânci în noi înşine, chiar dacă nu o facem, chiar dacă dispreţuim pe cei care o fac. Avem nevoie să ne cultivăm şi să ne hrănim cu bucate autentice, avem nevoie să ne regăsim în viaţa ce o trăim. De multe ori privim, vedem că un strain ne ocupă locul şi deschidem un site, un film, un joc, o fereastră de mess- e mai simplu, decât a ne lupta cu străinul pe care îl putem birui, dar necesită efort şi implicare. Hai să scăpăm de acest străin, să luăm înapoi ce ne aparţine: căci viaţa noastră este un dar de la Dumnezeu. De ce să nu o trăim în felul nostru, dar în voia Lui?

Dumnezeu să ne îndrepte pasul: căci de la El vine voinţa, dar şi înfăptuirea!

februarie 15, 2010

Mai sus cu încă o stea

Mă detaşez de tot ce-i pămîntesc, caut scara spre locurile înalte şi mă urc, plină de dorinţa să nu cad, rănind cele necesare pentru supravieţuirea-mi pământeană. 






E-un refugiu, ce bine că am păstrat-o. Ce bine că îi simt nevoia. Am de analizat. Trebuie să mă îndepărtez puţin, să vad din afară cum stau lucrurile înăuntrul meu. 
Ajung sus, în spaţiul ce altădată-mi era turn, dar care-i dispărut. Stele ce poartă nume de răni  şi boli mai grave îmi zâmbesc; aici le-am depozitat- sunt în siguranţă, pentru că numai El, Cel ce m-a învăţat cum să procedez cu ele, mai are acces. Simt o bucurie şi o împlinire când le văd strălucind, pentru că sunt dovada că nu m-am rănit degeaba şi că nu am trăit degeaba. Le zâmbesc înapoi şi mă gândesc ce va urma. Data viitoare când mă voi urca aici, poate voi mai avea una , pe care să o alătur celorlalte. Poate va purta numele tău şi poate va fi altfel decât celelalte- colorată aşa frumos cum te-am lăsat, cum ai făcut-o, în cuvinte grele bine gravate printre nuanţe- şi diferită,  cu un scop şi mai nobil, poate, decât al celorlalte. 


Am luat cu mine umbrela, pentru că poate Tatăl meu va plânge împreună cu mine în timpul în care mă va învăţa din nou, în timpul în care îmi voi revărsa acuarelele pe norul Lui de ascultare. Şi poate ingerii vor plânge auzind povestea tristă ce poate am să le-o spun. Dar umbrela te va feri pe tine de lacrimile lor, de acuarelele mele vărsate, pentru că nu ştiu ce să mai pictez cu ele. Culorile s-au amestecat, nu se mai definesc; lipsa de claritate este ceea ce ne defineşte acum. Dar vei fi la adăpost, chiar dacă m-ar costa pe mine asta. Am ales roşul pentru umbrelă, să fie asemenea Sângelui ce ne protejează şi pe noi de mânia Preaînaltului, păstrându-ne în siguranţa Harului. 


Şi totuşi, ce clar e totul aici, pe braţul Lui. Ce împlinire, ce alinare. Ce cuvinte încurajatoare, ce zâmbete senine. Rochia mi-e albă. Aici sus, nu mai am etichete, nu mai am frustrări, nu mai am pretenţii, nu mă mai tem şi nu mă mai autoprotejez. Aici sus mi-e bine. Aici nu mă mai ajung priviri trufaşe, nici fugare. Aici toate cuvintele stau cuminţi şi aşteaptă semnul Lui pentru a forma propoziţii, pentru a naşte întrebări şi pentru a exclama uimiri în urma unor minuni. Aici, totul e făcut cu şi din dragoste autentică. 


De fapt, acesta e scopul urcării mele înaintea Lui: să mă înveţe cum să iubesc neprefăcut, liber, într-un mod autentic şi valoros; să mă vindece, prin iubirea Lui; să mă transforme, să mă umple de esenţă: de esenţa unei trăiri neprefăcute, în absenţa răutăţii, a fricii, a invidiei, a geloziei. 


Şi dacă într-o zi voi fi fluture, să nu invidiez floarea pentru parfumul ei, ci să mă bucur de libertatea mea de a zbura şi de a bucura pe mulţi, prin culorile mele frumoase şi zborul meu jucăuş. 
Şi dacă într-o zi voi fi floare, să nu mă uit strâmb la libertatea fluturelui, ci să mă bucur că sunt bine înrădăcinată şi că am un echilibru susţinut de Însăşi Mâna Lui. 


Echilibrul îl simt şi acum, stând pe scara ce ma apropie de El, scara ce izvorăşte din inima mea şi se înaltă, treaptă cu treaptă, spre inima Lui. 


E bine aici, nu aş mai coborî. Dar trebuie, pentru că El zice că jos, printre oameni, îmi fac practica, exersez, mă  lupt, aici pot să câştig. Zice că între voi îmi desăvârşeşte talentul de a iubi. Şi în viaţa asta ce aparţine timpului mă pregăteşte pentru netimpul unde am un loc pregătit. 


Aşa că zâmbind, cu forţe proaspete, fără acuarele- le-a ţinut pentru a le repara-, mă îndrept înapoi, sub nori, sub stele, aici de unde pot altfel admira luna. De acuma şi până va hotărî El, nu va mai trebui să desenez nimic, decât să iubesc. Să exersez iubirea. Pot să încep cu tine? :)

februarie 08, 2010

Viaţa (ca o) dreaptă

Ai încercat vreodată să trasezi o linie dreaptă cu mâna liberă? Încearcă. Sunt două moduri în care o poţi face: 
1) Te uiţi atent la vârful instrumentului de scris şi încet sau repede, trasezi linia. 


2) Pui vârful instrumentului de scris pe foaie, ochiul ţi-l fixezi într-un anumit punct- pe care nu-l vezi, dar vrei să-l atingi, pentru că ştii că există şi e posibil de ajuns- şi  aşa, cu ochiul- ţintă nu la mână, ci la ceea ce nu vezi, tragi linia. 
Acuma, dacă ai încercat, care linie e mai dreaptă? 


[...]


Când eram în şcoala generală, profesoara de desen ne-a învăţat că o linie dreaptă cu mâna liberă se trasează în varianta a doua din cele descrise mai sus. 


"Şi ce ne intereseaza pe noi?", ai putea întreba. 
Ne şi poate interesa, dar altceva aş vrea să cuget la: Viaţă. Asta e mai interesant, nu?


La fel cum sunt două modalităţi de a trasa o linie dreaptă cu mâna liberă, aşa modalităţi sunt şi să-ţi trăieşti viaţa:
1) Te uiţi atent la fiecare mişcare, analizezi atent fiecare atitudine, hrăneşti sau faci să dispară cu grijă orice sentiment, investeşti timp sau nu, în fiecare dorinţă. Şi pas cu pas, mişcare cu mişcare, îţi trăieşti viaţa, cu grijă şi precauţie să nu te mişte cineva, să nu "calci" strâmb, să nu îţi alunece mâna...pardon, piciorul.  Şi când ajungi la final, poate descoperi că nu e cum ai vrut-o: nu e linia dreaptă, nu e viaţa trasată corect, poate nici nu ai ajuns într-un punct pe care l-ai fi dorit, din infinitatea de puncte care sunt, ca şi pe foaie, şi în existenţă- nevăzute, dar sunt. 


2)Există un moment în viaţă în care te hotărăşti că o vrei dreaptă şi găseşti, afli, descoperi exact care este punctul în care vrei să ajungi. Nu-i o întamplare viaţa ta, deci nu vrei nici ţinta ei să fie oricare din toate câte ar putea fi sau mai bine zis, din toate câte...s-ar putea întâmpla. Stabileşti cu precizie unde vrei să ajungi. Îţi fixezi ochii asupra Punctului, Ţintei şi porneşti să trăieşti. Dacă ochiul ţi-e fixat deja, nu îţi vei îngădui pauze, tremur de mână- tremur de trăit, şovăieli. Ai siguranţa, inspirată din însăşi ţinta ta. E interesant: ţinta pe care ţi-o stabileşti, după ce ai făcut-o, va avea un fel de putere asupra ta, te va influenţa- în mod pozitiv, în drumul tău către atingerea ei. Şi când ajungi la capăt, vezi că ai ajuns unde ţi-ai propus şi te uiţi în urmă, iar ochii îţi văd o frumoasă  şi dreaptă trăire. 


Şi acum, la sfârşitul timpului mort de la sfârşitul examenului de practică (Psihiatrie de fapt), timp pe care l-am investit cu folos, mă retrag, cu ochii ţintă la Punctul care m-a ales pe mine întâi şi apoi eu pe El şi care m-a luminat şi azi- la propriu şi la figurat. 


Mă duc să-mi continui trăirea,
căci albă încă e hârtia
zilei de azi, pe care ştiu, 
frumos, cu Tin', din nou o scriu. 


29 ianuarie 2010

Interesaţi de pagina de viaţă