Încă mireasă, nobilă mireasă.

De mult nu am mai scris. 
De muuult caut aceste versuri pe care le aveam, odată, pe bara din dreapta blog-ului. Dar iată că azi, fără să caut, cu ajutorul a doi prieteni de suflet vechi, din alta viaţă parcă, le-am găsiiit! 
Şi aşa mă bucur, că trebuie să le pun aici, ca să rămână şi la mine! 

Pentru ce vă uitaţi fete fecioare la mine?
Mă cunoaşteţi prea bine…
Nu sunt cine ştie cine.
Nu fac parte dintre oamenii lumii
importanţi,
mari
şi grei.
Sunt numai o mireasă…
mistuită de dor după Mirele ei.
După Mirele care găsi preţ de răscumpărare,
nu în preţul aurului sau al pietrelor nestemate,
ci în preţul vieţii;
şi pe palmele Lui sunt săpate-
pe palma Lui de Dumnezeu-
toate literele numelui meu.
Deci, pentru că nunta e aproape,
am grijă să nu mi se stingă lumina în noapte.
M-am încins cu Adevărul 
peste veştmântul de in subţire,
m-am încălţat cu râvnă.
Şi m-am acoperit cu neprihănire.
Mi-am luat scutul strălucitor ca un Soare,
să nu mă ajungă cumva acele săgeţi arzătoare.
Mi-am oţelit braţele cu putere
şi mi-am făcut timp pentru alţii,
mai necăjiţi decât mine, să le fiu mângăiere.
Deşi pe-aproape-i prăpastia adâncă, 
m-am trudit cu migală,
dar mi-am zidit casa pe Stâncă.
De-acum pot să vină valurile,
vânturile,
urgiile.
Nimic n-o să-i schimbe din loc temeliile.
Poate să vină chiar şi vrăjmaşul, 
Dar numai până la poartă:
“Ehei, cum trăieşti tu?
Pentru noi eşti ca moartă.
Ţie nu-ţi pasă de câte pot să mai vină:
foamete,
boală,
chiar moarte, invazia străină?
Ce-ai să te faci
când n-o să-ţi mai ajungă bucata de pâine?”

Dar Mirele meu m-a învăţat
să-L aştept liniştită,
să mă rog ne-ncetat
şi să râd de ziua de mâine.
Şi să râd de ziua de mâine.                                                      


Şi acum râdem doi. :) 






(Versurile nu îmi aparţin şi nu ştiu cui aparţin, îmi amintesc doar că le-am găsit demult, intr-o revistă pentru femei.)

Înlocuind.

Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut. 

Pe Fiul ei, care nici măcar nu era al ei. Era al lui Dumnezeu, era al întregii omeniri. Dar omenirea nu L-a recunoscut.
L-a născut, pentru ca El să trăiască o viaţă care nu era a Lui. Cum ar putea să fi fost aşa, când El este Însăşi Viaţa?
Pentru ca El să poarte o vină care nu era a Lui. Pentru ca să plătească pentru nişte păcate care nu erau ale Lui. Erau ale noastre.
Şi pentru ca să biruiască moartea, care nu era meritul Lui, ci al nostru, al tuturor.
Pentru ca să ne dea o viaţă care nu meritam să fie a noastră, căci era demnă numai de El, Fiul lui Dumnezeu.
Ca urmare, urmaşii Lui adevăraţi au trăit o viaţă care nu mai era a lor: "Căci nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine."
Pentru ca azi, urmaşii Lui adevăraţi să iubească cu o dragoste care nu este a lor, ci este a Lui.
Pentru ca azi eu să spun, dacă pot: "Căci nu mai iubesc eu, ci Cristos iubeşte-n mine!"

Sărbătoare deplină, în dragostea care să ne strângă!

din El, prin El.

În cer nu vom mai fi împărţiţi în două, ci vom fi ca îngerii. În sfârşit, va fi şi genul neutru :) 
În cer rămâne doar iubirea pentru Mielul şi iubirea Lui pentru noi, care ne-a dus acolo. 


Şi ce se va întampla cu iubirea de şi între oameni? 


Păi asta...ne-a fost dată pentru acum, pentru pământ. 
M-am gândit azi la lucrul acesta. 
Iubirea e pentru vremurile grele, pământene. Într-o viaţă lipsită de durere şi griji nu ar mai avea niciun farmec, 
probabil acesta fiind motivul pentru care iubirea face legământ până la moarte. Nu mai e valabilă dincolo de ea.
Aşa că să ne bucurăm de ea, să ne zidim prin ea, să creştem, să ne sfinţim, să ne jertfim cât mai mult prin ea acum, pentru că doar efectele ei asupra noastră vor putea intra în veşnicie împreună cu noi. 


Iubirea-i să îţi dea putere atunci când cazi, pentru a te ridica.
Iubirea-i să te aştepte atunci când eşti obosit şi simţi că totu-ţi stă-mpotrivă. 
Iubirea-i să îţi întărească mâinile slăbănogite şi să ţi le prindă într-ale ei, dându-ţi siguranţa că nu esti singur. 
Iubirea-i să te asigure că pentru cineva, eşti cel mai iubit dintre pământeni, cel mai stralucitor licurici. Şi contezi.
Iubirea-i să nu îţi mai fie teamă.
Iubirea-i să crezi în tine, să crezi în altul, din afara ta. 
Iubirea-i să renunţi la tine, să înveţi să mori, să te jertfeşti pentru ca să devii exact forma lipsă a celuilalt. 
Iubirea-i să fie o esenţă plină de Dumnezeu, care a creat-o şi care se bucură de ea.
Iubirea-i multe altele. 


Da. O învăţ. De 10 luni şi testele-s tot mai grele. 
Dar ca şi inima, trupul, mintea mea...şi iubirea mi-e asigurată-n credincioşia lui Dumnezeu. 
Şi ieşim deasupra circumstanţelor şi ispitelor, de fiecare dată. 
Pentru că El ne ridică. 

Ra.

Ra. 
Numele ei din ultimii patru ani are ecouri de junglă africană. Sălbăticiune neexplorată în care ea este lumină, este mâna care vindecă, este cea care ştie mai mult decât toţi. Este cea care dă, este iubita care nu are timp pentru iubitul, este cea care sacrifică. Este cea iubită şi respectată de toţi.  

Da, Ra. Aşa îmi sună numele tău de acum şi cred că am descris poza perfectă a ultimilor ani pentru tine.

Patru ani în care mi-a lipsit din prezenţă. Câţiva în care nu am ştiut nimic şi în fiecare primă zi de primăvară 
mă gândeam la fantezia asta de copilă care mi-a fost alinare şi înţelegere în timpul liceului. 
Patru ani în care ochii ţi i-am văzut doar cu mintea şi îmbrăţişările ţi le-am simţit doar cu inima. 
Cuvintele- balsam le auzeam cu urechea trecutului, dar ce minune- ele aveau încă efect în momentul cu nevoie. 


Patru ani au trecut, apoi a fost ieri. Şi ieri a fost ca după două zile, de weekend, care ne separau altădată. 
Am urcat, am coborât. Am urcat pe nivelele superioare ale simţirilor, apoi am coborât spre adâncurile amintirilor. 
Am fost singurele personaje care erau prin machetele răsunând de muzica ce ne-a apropiat de la început. 
Noi sus, tot oraşul încremenit. Timpul, oprit şi noi cu inimile coborâte în memoria lui. Nu ştiu dacă ai observat, 
dar ieri peste tot pe unde am fost muzica a fost după noi :) Primire dumnezeiască, deoarece El avea totul pregătit dinainte.
Ăsta-l numesc eu cadou, asta numesc eu surpriză. Din partea Lui, slăvit să-I fie Numele! 
Prietenă de-o viaţă, prietenă de veşnicie! 


Cum ai adus tu cu tine toată iubirea din trecut, cum au răsărit toate lacrimile  plânse şi dureroase altădată în ochii noştri. 
Cum au prins viaţă toate personajele din povestea mea de liceu. Cum le-am auzit glasurile şi cât de tare am resimţit iubirea şi mai ales preţuirea acelor zile, preţuirea voastră, care mi-aţi fost ce de patru ani nimeni nu mi-a mai fost. 
Cât bine, câtă alinare au adus cuvintele sufletului meu. Cât m-aţi iubit şi cum m-aţi învăţat să fiu în continuare, 
mai departe, ceea ce sunt. Cât m-aţi răsfăţat! 


Ai fost specială. Încă eşti, cu ochii tăi de  întrebări şi râsul tau de copil ce crede în vise frumoase gata să se împlinească.


Mulţumesc şi în această formă pentru că ai venit şi nu ai venit singură, ci ai adus cu tine toată povestea. 
Mulţumesc că ai construit povestea împreună cu mine atunci şi pentru că  acum ai depănat-o fără nici cea mai mică eroare. 
Mulţumesc pentru că nu ai uitat nimic, pentru că şi tu păstrezi totul viu în amintire. 


Prietena mea de viaţă şi de veşnicie, aşa să rămâi! 

Love story.

Este cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am auzit-o. 

Am găsit-o din întâmplare în iarna anului trecut. 

Mi-a plăcut foarte mult şi am ascultat-o frecvent de atunci încoace. 

Dar într-una din zilele trecute am văzut-o în toată splendoarea ei şi mi-am dat seama că da, e cu adevărat zugravită dragostea adevarată şi ea închinată Creatorului ei. 

Ascult-o aici.

Momentul care o face diferită, apogeul este acesta: 

A nursing home 
At eighty-five 
And the doctor said it could be her last night 
And the nurse said Oh 
Should we tell him now 
Or should he wait until the morning to find out ?

But when they checked her room that night 
He was laying by her side 

Oh he was walking her HOME
And holding her hand 
Oh, the way she smiled when he said THIS IS NOT THE END
And just for a while they were eighteen 
And she was still more beautiful to him than anything 

HE WAS WALKING HER HOME!

Nu ştiu dacă poţi simţi încărcătura momentului. Dar îmi imaginez doar cum pentru ultima dată, a condus-o în prezenţa lui Dumnezeu. Sunt sigură că aveau obiceiul să stea amândoi în prezenţa Lui. Sunt sigură că el era capul ei şi capul lui era Cristos. Ce onoare mai mare? Decât să îţi conduci iubita inimii dincolo, să treacă din mâna ta în mâna Lui? 

Copleşitor. 

E un cântec, dar poate deveni o realitate. Nu numai pentru cei vârstnici, ci pentru toţi, indiferent de vârstă. Sunt sigură, de altfel, că pentru mulţi a şi fost. 

Nu găsesc un sfârşit al unei poveşti de dragoste mai frumos decât acesta.

Din mâna lui să treci direct în braţul Lui! 

Unul şi şase

Există o sacralitate a simţirilor inimii. Şi ştiu ceva despre asta. 


Am iubire ca un ocean de siguranţă. Pot să înot în ea fără teama de a fi atacată. 
Am iubire ca un fluviu de bunătate. Se revarsă mereu înspre tine fără teama de a fi respinsă. 
Am iubire ca o fântână de mister. Poţi să te adânceşti în ea fără teama de a te pierde. 
Am iubire ca un fulg de zăpadă etern. Poţi să îl ţii, curat, în mână, fără teama de a se topi în veacul acesta. 
Am iubire ca o stea. Străluceşte în palma lui Dumnezeu, fără teama de a se stinge vreodată. 
Am iubire ca un Cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, fără teama de a se irosi vreodată. 


Mulţumesc pentru că în tot acest timp care începe cu şase şi chiar mereu înainte nu ai adus prejudicii sacralităţii simţirilor inimii mele, oricare ar fi fost ele şi oricare ar fi fost poziţia lor faţă de tine. 

Să fie tot Iubire

...pentru că de când Te am pe Tine, nu mai e vorba că nu pot să iubesc pe cineva, ci totul se rezumă la dacă aleg să iubesc, sau nu. Căci dacă aleg, pot, căci nu iubesc de la mine, ci de la Tine. Iubesc din Tine, iubesc cu Tine, iubesc pentru Tine, căci Tu, da, eşti Iubirea mea supremă. Şi prin Tine pot, oriunde mă uit, să iubesc. Tot ce ating, să iubesc. Tot ce vorbesc, să îi facă să se simtă iubiţi. Tot ce aud să fie filtrat şi să capete valoare, prin Iubire. Tot ce miros, tot ce inspir, tot ce expir, să fie tot Iubire!

...pentru că prin Tine, Isus, pot!

Dialog

Mult-Temătoarea: Cred că ceea ce creşte acolo este o dorinţă puternică de a cunoaşte bucuria dragostei fireşti, omeneşti şi de a învăţa să iubesc în mod suprem o persoană care mă va iubi şi ea la rândul ei. Dar, probabil că acea dorinţă, pe cât de naturală şi îndreptăţită ar părea ea, nu este Dragostea despre care îmi vorbeşti Tu?

Văd crescând în inima mea dorinţa de a fi iubită şi admirată, Păstorule, dar nu cred că văd acea Dragoste despre care vorbeşti, nici macar ceva asemănător cu dragostea pe care o văd în Tine.

Păstorul: În acest caz, Îmi îngădui să sădesc acum, acolo, sămânţa Dragostei adevărate?

Mult-Temătoarea: Mi-e frică, mi s-a spus că atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, îl împuterniceşti pe acela să te rănească aşa cum nimic altceva n-ar putea-o face.

Păstorul: Adevărat. A iubi înseamnă a pune PERSOANA ta în mâna celui iubit şi a deveni foarte vulnerabil la durere, iar tu te temi de durere, nu-i aşa?

...

Autenticitate peste tot

Nu ştiu dacă te-ai gândit vreodată la asta, dar pe mine tocmai m-a "lovit" un gând. Un gând legat de ceva ce avem fiecare, ceva fără de care nu putem trăi într-o societate, ceva care uneori construim fără să ne dăm seama: relaţii.

Un gând despre relaţii.

Nu încep cu descrierea vârfului săgeţii care mi-a adus ideea şi care m-a străpuns.

Încep cu ultima poruncă din Lege, din Legea scrisă de Însuşi Dumnezeu:

Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău. (Exod 20 :17)

Ai dorit vreodată o relaţie în care nu ai fost parte? Ai visat vreodată cum să fie o relaţie? Te-ai inspirat vreodată în vreuna din relaţiile tale din cărţi, filme, viaţa celor din jurul tău? Dacă da, ai poftit o relaţie. Ţi-ai dorit ca ceva ce nu îţi aparţine şi poate nu a fost menit să îţi aparţină, să fie al tău. Să fii parte dintr-o "aşa frumoasă" relaţie: chiar dacă e vorba de relaţia vreunui personaj de film cu profesorii săi, de relaţia dintre doi cei mai buni prieteni prezentată într-un mod ideal (ireal deci), de relaţia dintre nişte părinţi şi copiii lor, de relaţia dintre doi anume îndrăgostiţi sau de relaţia vreunui sublim geniu cu lumea din jurul lui şi cu lumea dinăuntrul lui. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit, dar cred că ai prins esenţa: ai văzut/citit/auzit despre o anumită relaţie şi ţi-ai dorit ca şi tu, cu personajul corespondent din viaţa ta, să aveţi aşa o relaţie- să fie aşa, să semene cu a lor. Şi nu mă refer la faptul că ne dorim ca relaţiile noastre să fie bazate pe încredere, respect, dragoste necondiţionată, înţelegere şi întâmpinarea de către fiecare a nevoilor celuilalt. Nu despre "pe ce ne construim relaţiile" vorbesc, ci despre felul cum le construim, cu ce scop şi cu ce/cine să semene.

Cum am ajuns să mă gândesc la acest lucru? Am fost acolo, am căzut în această greşeală- sau păcat, dacă vrei. Mi-am dorit să fie şi într-o relaţie a mea aşa ca la ei. Sau, mai corect : dinainte să fie cazul de acest gen de relaţie la mine, mi-am dorit-o aşa. Şi am selectat dintre persoanele cu care puteam construi relaţia aceasta, în funcţie de cum era corespondentul în relatia cealaltă. Nu mi-am trăit viaţa mea, am căutat să devin parte dintr- o copie a relaţiei lor. Eram în căutarea unui ideal, pentru că se ştie că deşi iarba din curtea vecinului pare mai verde, dacă arunci o privire mai atentă, vei descoperi că este, de fapt, gazon artificial. Aşteptam o persoană care să se potrivească în schema mea de relaţie, aşa cum o aveam formată. În loc să mă bucur că pot construi cu fiecare persoană o relaţie ieşită din scheme, originală, autentică.

Aici am vrut să ajung: autenticitate. Aşa cum Dumnezeu ne-a creat pe fiecare dintre noi unic şi special, relaţiile noastre sunt intenţionate a fi aşa : originale şi nemaiîntâlnite. Fiecare suntem unic şi nu voi putea niciodată să construiesc o relaţie- repet, orice relaţie- dupa reţeta altora. Pentru că ingredientele nu sunt aceleaşi, scopul nu este acelaşi, contextele nu sunt nici pe departe la fel.

Mulţi oameni, şi mai multe relaţii. Câte familii, atâtea "reţete". Câte cupluri, atâtea poveşti. Nu putem "remixa" nimic. Toate sunt noi şi noi suntem responsabili de cum le administrăm, cum le investim, spre ce le îndreptăm, cui le dedicăm.

Putem încerca, bineînţeles, să "ne inspirăm" din curtea vecinilor. Dar ştii ce se va întâmpla? Acelaşi lucru care se întâmplă când te compari cu altcineva, când încerci să te asemeni cu cineva, când încerci să îţi fabrici măşti care să semene cu idealuri: frustrarea şi nemulţumirea nu vor întârzia să apară.

Aşa mi-am dat seama şi asa am ajuns la gândul acesta, aşa mi l-a adus Dumnezeu: prin frustarea pe care am simţit-o. Era să dau cu piciorul unei mingi, pentru că nu se potrivea în terenul pe care aşa frumos mi l-am construit mental. Dar Dumnezeu vorbeşte şi cine vrea, se lasă învăţat de El. Am distrus - nu uşor- terenul acesta imaginar, schema aceasta mentală. Lucrurile, în mod corect, trebuie să înceapă cu mingea. Să laşi mingea să îşi aleagă terenul şi nu să alegi mingea în funcţie de teren. Asta poate părea amuzant- foarte, de fapt. Dar ilustrează foarte bine ideea şi gândul pe care cred că ar trebui să îl cercetăm fiecare, uitându-ne înapoi în viaţa noastră.

Câtă spontaneitate pierdută, câte idei eşuate, câte sentimente irosite, câtă bunătate nearătată, câtă dragoste neinvestită, câte lucruri nefăcute- pentru că am privit cu jind la relaţiile altora şi am visat la "relaţia perfectă". Câtă personalitate ascunsă, câtă frumuseţe nenăscută a rămas, pentru că nu ne-am bucurat de ceea ce şi pe cine am avut în jurul nostru, construind relaţii autentice, în loc să visăm la ceea ce citim în cărţi, vedem în filme sau plăsmuieşte imaginaţia noastră, care tinde să fie mereu în căutarea "fericirii cu orice preţ".

Dumnezeu să ne dea înţelepciune- în iniţierea relaţiilor, în scopurile pe care le avem, în continuarea acelor relaţii pe care le avem de când am început a exista, în terminarea acelora care au timp limitat de existenţă. Şi scopul nostru suprem în fiecare dintre ele să nu fie să fim fericiţi şi să ne simţim bine, ci să fie cinstirea Lui şi onorarea Numelui Său. Iar steagul biruinţei va flutura măreţ peste noi şi peste toate relaţiile pe care le avem, ca o aducere-aminte a promisiunii: Îl voi cinsti pe cel care Mă cinsteşte (1 Samuel 2 :30).

Chipul Lui. Se vede?

Mi-a plăcut şi m-a pus pe gânduri unul din punctele cuvântării pastorului Emil Bartoş, aseară.
Tema era Imago Dei, din Psalmul 8. Sau Despre demnitatea fiinţei umane.

Punctul despre care vorbesc, ultimul:
Chipul lui Dumnezeu în noi înseamnă că suntem fiinţe relaţionale.

Iubeşte-te pe tine însuţi, pentru a şti şi a putea să îi iubeşti şi pe ceilalţi. Dar niciodată nu vei găsi împlinire prin tine însuţi.

Această idee am regăsit-o săptămâna care a trecut în Portret în oglindă, Josh McDowell:
După ce devenim creştini, nu mai suntem, niciunul dintre noi, o insulă.
Nu mai eşti o insulă. De atunci, ai devenit peninsulă. :)

Libertatea elimina constrângerea, dar implică dăruirea.

Termenul grecesc prosopon înseamnă faţa care caută altă faţă.
Din el a derivat persona, care suntem noi- persoana.
Aşa ne definim: feţe care caută alte feţe; ne defineşte dialogul.

Dialogul defineşte Cerul.
Monologul defineşte Iadul.

Nu există creştin izolat; creştin- insulă.

Mântuirea exprimă şi o trecere de la individ la persoană.
Trebuie să treci de la stadiul individual la cel interpersonal, pentru a găsi împlinire, salvare, regăsire.

Recuperează relaţiile pierdute. Totul este un dar.

Un dar ce ţi-a fost dat o dată, nu îţi mai este luat. Ceea ce a fost odată binecuvântare, nu poate fi acum un spin în coastă, ca să spun pe româneşte, şi nu în engleză. (gândurile mele)

Viaţa-i scurtă. Preţuieşte relaţiile. Salvează-le. Fă orice pentru asta! (imperativele lui)
...pentru că vreodată, te vei mai întâlni cu ceea ce a fost cândva, o relaţie. Una după chipul lui Dumnezeu, o relaţie care poate fi restaurată, recuperată prin şi numai prin Isus Cristos.

Zici că semeni cu El. Se vede lucrul acesta şi în relaţiile tale? În toate relaţiile tale?

Ai grijă de relaţiile tale, pentru că te vei mai întâlni cu ele.

...

Poate şi tu ai stricăciuni prin relaţii, poate şi tu ai uitat de vreun prieten. Poate şi tu ai făcut greşeli sau eşti cel care suferă de pe urma vreunei relaţii care s-a dovedit a nu fi ceea ce te aşteptai. Poate că ţi-a fost greu, poate încă îţi mai este. Dar întoarce-te acolo unde ai lăsat lucrurile "aşa" şi în Numele Celui care ţi-a dăruit acea relaţie, lasă lucrurile să continue, lasă iertarea să îşi facă loc printre frustrări, cioburi de vise şi de bucurii împrăştiate în toate cele patru zări. Iubeşte cum a făcut-o Isus, când a restaurat chipul lui Dumnezeu în noi, la cruce. Hai să-L lăsăm să se vadă în noi şi în toate relaţiile noastre. :)
Eu asta o să încerc. Şi cu ajutorul şi puterea Lui, voi şi birui natura-mi încăpăţânată, rănită şi obosită.