Ascunde-mă într-o lacrimă ce încă nu a căzut
Păstrează-mă într-un cuvânt ce încă nu ai rostit
Încet…cu teama că poţi să mă pierzi
Iubeşte-mă…iubeşte-mă
Cum iubeşte ploaia pământul,
Cum iubeşte vântul copacii,
Cum iubeşte un pictor culoarea,
Poetul cuvântul
Iubeşte-mă...
Când nu ţi-e uşor să iubeşti…
Iubeşte-mă
Când nu ştii ce să faci şi te temi să greşeşti
Când te pierzi, când plângi, când zâmbeşti
Oricând…iubeşte-mă.
Nu îmi aparţin versurile, ci altcuiva.
Ale lui sunt îndemnurile , ale mele întrebările.
Să te iubesc, să te ascund, să te păstrez?
Să te compar cu ce-i mai de preţ la pictor, la poet?
Să te asemăn cu ce-i mai dorit de ploaie, sau de vânt?
Când sunt oricum sunt, mereu, să te iubesc?
Când mă pierd, când plâng, când zâmbesc?
Când eşti pierdut, când râzi-
Te-ai transformat în amintire doar-
- Să te iubesc...?
[Nu ţie îţi vorbesc, căci nu te mai cunosc.
Vorbesc cu cel ce-ai fost.]
Păstrat într-un cuvânt, ascuns în lacrima ce nu a căzut
...şi totuşi, te-ai pierdut.
Şi doar un vers acum rămâne, mai multe, 'n amintirea lui,
A timpului trecut...dar nu pierdut.
Dar tu, pierdut din lumea dinainte,
Salvat însă într-o iubire-ntreagă,
Încă iubeşti?
Marea, muntele, zilele, florile?
Încă păstrezi al aleanului frumos?
Căci toate trec, o ştiu. Dar astea?
La mine n-au trecut şi nici vreo şansă n-au.
Căci voi iubi mereu ce încă nu-i pierdut:
E Cuvântul, pictorul, floarea, poetul,
Adâncul şi înaltul în acelaşi timp.
E luna, e cireşul, e gândul cel senin.
E zâmbetul pe faţa tristă...
E tot ce-a fost şi încă nu-i pierdut.
De ce azi?
Să zicem că...
Poate pentru că se termină ce-a început după ce s-a terminat acum trei ani...
P.S. Şi-aş vrea sa îmi răspunzi,
să ai îngăduinţa
acelei inimi care te-ntregeşte
să scrii, să fii un pic din cel ce-ai fost.
E ca şi cum mi-ar fi dor de Nichita Stănescu sau de cea mai bună prietenă din liceu...
Şi dacă mă vei întreba ce am vrut să spun, voi mai scrie o dată ce am scris şi acesta-mi va fi răspunsul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu