octombrie 30, 2009

Rime de la prime ...


Când aşteptarea se îneacă în esenţă
Şi viaţa zi de zi-i perseverenţă,
Aşteaptă în căinţă-a Sa prezenţă
Să îţi ridice greaua penitenţă.

De totul nu-i decât o aparenţă
Şi-asa normală ţi se pare-a Sa absenţă,
Te scalzi şi te-adânceşti în necredinţă,

Fără să poţi vedea a dragostei prezenţă.


Degeaba-ncerci cu vehemenţă
Să înţelegi a inimii dorinţă.
Ai doar nevoie ca o reală pocăinţă

Să supună-ntreaga ta fiinţă.

De-n viaţa ta nu e nădăjduinţă,
Apleacă-te smerit în pocăinţă.
Curând se va deschide o portiţă ;

Întinde-ţi mâna spre-a Lui făgăduinţă.

24 februarie 2008.

octombrie 26, 2009

Viaţa ca un dans.




Zi de toamnă …prima zi. Singură pe scenă , dar nu oricare.
Plângeam, plângea şi cerul cu mine; prima zi pe scena vieţii, primul pas de dans.
















Au urmat alti paşi: timizi, nesiguri, incerţi...paşii mei.

Rătăceam singură într-un dans nebun, dezordonat, încoace şi încolo.
Muzica suna vag, băteam ritmul inimii mele-
rătăcit, pierdut într-o lume străină,
deşi era tot ce cunoşteam; nu-mi găseam acordul.
Nici vorba de coregrafie.
Doar eu şi nimeni...






Într-un astfel de dans mă mişcam, fără sens, pe tărâmul necunoscut, explorând orizonturi, acorduri noi pe portative neînţelese.


Până când într-o zi, când reflectoarele s-au oprit asupra mea şi mi-au transmis clar că nu mai pot continua aşa.


În urechi mi-a răsunat tare şi clar ritmul bine definit; sufletul îmi jubila, când, dintr-o dată, Cineva m-a prins de mână, m-a ridicat şi m-a învăţat un dans nou: semăna a tango şi aducea a vals- ceva nemaîntalnit, inexplicabil…fără să-mi dea răgaz să mă întreb la ce bun toate astea , mi-a şoptit blând:

“O să te conduc mereu, o să te ridic atunci când cazi, o să te pansez atunci când te rănesti, o să-ţi şterg lacrima când plângi , o să râd cu tine când râzi…doar lasă-Mă, lasă-Mă să dansez cu tine! …Să dansez mereu!”



Ispitită de blândeţea Lui, am acceptat şi am dansat vreme îndelungată pe acorduri ce-mi încântau inima şi paşii ce deveneau tot mai potriviţi cu ai Lui... Partenerul meu Desăvârşit era acolo când ritmul se înteţea şi nu mai făceam faţă; chiar şi când rănile mi-erau sângerânde, tot acolo era; când eram la pământ, o singură mână era întinsă, a Lui! Îmi spunea din nou:


“Acordul acesta e pentru noi, mai acordă-Mi un dans, prinde-Mă de mână... e timpul să dansăm!“

N-o să uit nici acum piruetele pline de euforie, care mă purtau departe pe scenă... şi mai apoi, îmbrăţişarea plină de dragoste !
Coregrafia era perfectă. Tandreţea Maestrului mă copleşea, n-avea limită, decât o mare albastră; un cer deasupra noastră! Paşii noştri refuzau legiile naturii, gravitaţia nu era pentru noi ; pământul nu ne mai ţinea…am prins aripi şi-am plutit într-un vals interminabil şi sper să plutim aşa până când vom găsi loc de odihnă pentru picioarele noastre...până cand vom ajunge Acasă!
Şi fie că ritmul se va opri, fie că voi cădea, voi plânge, dansul meu va continua ..Îi voi prinde Mâna Partenerului din nou…şi nu îi voi da drumul până când acordul va fi desăvârşit, până vom poposi pe tărâmul fericirii eterne şi ne vom închina pe altarul sfinţeniei!










În eternitate, eu şi Coregraful meu!





P.S. Articol pus la cale de noi două :D [I. si E. ]

Viaţa ca o maşină


Am discutat într-o seară , la grupul Fitzuica Sibiu, despre Viaţă şi modul în care e ea privită de diferite grupuri de persoane. Unii văd Viaţa ca fiind un joc de cărţi, ca un puzzle, ca o simfonie , ca un carusel într-un parc de distracţii etc.


[poza-desen by Emy Dobrin himself]

Însă eu, îmi imaginez viaţa ca o maşină. Ciudat, nu? Ciudat şi titlul acestui text... Dar şi viaţa e ciudată.


Încep cu maşina (ceva logic, nu?) . Să ne uităm la o maşină oarecare. Nu una scumpă , nu o marcă de renume. Cumpărăm o Dacie. Dacia 1310. Wow! Acuma vă întrebati: nu e cam veche? O fi, nu o fi, dar orice maşină, specific: ORICE MAŞINĂ, poate fi folosită în acest exemplu.
Bun. Avem maşina, şi ce putem face cu ea? Bineînţeles că o vom folosi la cumpărături, mergem la serviciu, la şcoală, rezolvăm probleme şi facem o grămadă de lucruri cu acea maşină. Foarte utilă, nu?
Dar să ne gândim că Dacia noastră îşi va schimba stăpânul/proprietarul.
O vindem unui tânăr pilot de curse care îşi caută maşină. Acesta plăteşte un preţ foarte mare doar ca să aibă maşină şi după ce o are, investeşte în ea pentru a putea câştiga Marele Premiu.
Aşadar, va schimba motorul, suspensia, roţile, farurile, caroseria va fi reparată şi vopsită,
iar ca toţi să vadă noua destinaţie a maşinii, pe ea vor fi lipite stickere. Frumos, nu? Şi eu aş vrea o asemenea maşină :P, chiar dacă e Dacia 1310.
Acum mă întreb: oare ce va face pilotul cu maşina? Va merge doar la cumpărături, la şcoală , la serviciu?
Nu, ci cu maşina va alerga pe pistă pentru Marele Premiu, pentru Premiul Alergării, iar celelalte lucruri pe care le va mai face le va face cu siguranţă mai bine.

Tot aşa e şi cu viaţa noastră. Alergăm pentru plăcerile noastre zilnice, pentru satisfacerea firii pământeşti şi de cele mai multe ori, pentru îndeplinirea sarcinilor date de cel Rău.

Toate astea, până când Isus Hristos a plătit cel mai mare preţ pentru a ne salva şi a ne avea sub îngrijirea Lui. EL ne-a schimbat inima(motorul) şi ne-a dat o nouă credinţă(suspensia) pentru a avea stabilitate în alergarea după Marele Premiu. Astfel, cu o nouă inimă şi ascultarea de pilotul nostru Isus Hristos, vom trece cu bine de lina de sosire şi vom primi Premiul Alergării.


Ce frumos ar fi dacă toţi am alerga după Marele Premiu şi am asculta de pilotul nostru Isus Hristos.

PS: Nu uita că te-ai născut FĂRĂ PIESE DE SCHIMB! Viaţa trece! Pentru cine vrei să alergi? Ce premiu vrei să primeşti?

Emy Dobrin.

Viaţa ca o...


A doua întâlnire din acest an universitar a grupului Fitzuica Sibiu(nu e chiar cea din poză, dar e asemănătoare) a avut ca temă, propusă de Liviu Hampu, Viaţa.
După ce ne-a dat câteva piste de pornire, am discutat în grupuri mai mici despre Viaţă şi care este perspectiva noastră asupra ei, care este perspectiva lui Dumnezeu asupra ei.

În timp ce discutam noi, mi-a venit o idee, văzând multitudinea de unghiuri din care poate fi privită viaţa. Aşa că am aruncat mănuşa. O provocare pentru cei din grupuleţul din care făceam parte. Să scrie fiecare un mic sau mare eseu care să aibă ca suport viziunea lor asupra vieţii. Viaţa ca o...

Mi-a venit ideea aceasta şi pentru că eu însămi am scris prin iulie ceva cu acelaşi titlu: Viaţa ca un playlist era ideea mea de atunci.
Şi aceea este, fără să ştiu, prima scriere din seria Viaţa ca o...
De-a lungul timpului o să mai provoc oameni să scrie pe această temă.


Motivaţia mea? Am mai spus-o: Îmi place să provoc oamenii la scris. Pentru că ştiu că le face şi lor bine şi pentru că ne îmbogăţeşte şi pe noi.

Îmi place aşa de mult să scrie mai mulţi oameni pe aceeaşi temă; se vede foarte bine cât de diferiţi suntem fiecare şi cât material- nelimitat- deţine Dumnezeu să ne insufle fiecăruia dintre noi din El. Minunat!
Dobândim cei care citim noi perspective, ne îmbogăţim imaginaţia, gândirea, concepţia cu privire la lucrurile pe care le vedem şi pe care nu le vedem. Îl descoperim pe Dumnezeu din unghiuri în care nu ne-am gândit niciodată să ne punem, să privim şi să ne lăsăm învăţaţi.

Te provoc chiar şi pe tine. Dacă te-ai gândit vreodată să asemeni viaţa cu ceva, cu orice, îndrăzneşte să ne povesteşti şi nouă. Într-un comentariu lung sau într-un mail pe care mi-l trimiţi şi va fi citit sub formă de articol, exprimă-ţi gândurile cu privire la acest dar pe care l-am primit toţi, dar pe care fiecare îl folosim în mod diferit: Viaţa.

Mulţumesc celor care au răspuns provocării şi au avut curajul de a-şi expune ceva din ei înşişi; mulţumesc ţie, care vei citi aceste buc
ăţici din ei şi nu vei scoate arme de atac sub formă de cuvinte, ci vei cerne şi filtra bine cele citite şi vei ce este bun pentru ; mulţumesc lui Dumnezeu pentru că ne-a creat aşa de minunat, aşa de diferiţi şi a pus în noi capacitatea de a învăţa unii de la alţii, de a accepta opinia celorlalţi, de a ne bucura de ceea ce vedem bun frumos ei, de la El, Tatăl nostru.

octombrie 16, 2009

Chemarea unui suflet însetat

Îngroapă-mă-n Tine,
vie cum sunt.
Să mor pentru Tine
doresc azi, mai mult.

Căci tot ce eu sunt
mă doare prea mult,
de când nu mai eşti
peste viaţa-mi, Stăpân.

Vino Tu iar
în min' să trăieşti.
Căci viaţa-mi contează
doar Tu când domneşti.

3 octombrie 2009

octombrie 15, 2009



E prea târziu sau prea devreme...
E prea frig pentru o aşa zi, dar poate potrivit pentru o noapte ca asta.
Ea e la locul ei- prietena mea credincioasă, încântându-mă cu zâmbetul ce o poartă azi, acum.
Deşi norii nu lipsesc, ea este mai strălucitoare decât umbra lor.
Acest lucru îmi aminteşte de zâmbetul ce ar trebui să mă deseneze în aceste clipe, în ciuda celor care pot fi numite nori.
Sunt singură, în prearăcoarea îmbinării zilei cu noaptea.
E linişte şi totuşi, aud:

You're my beloved.
Death shall not part us
It's you I died for
For better or worse
Forever we'll be.
(Tenth Avenue North, Beloved)

Sunt înaintea Lui, Stăpânul, care îmi întinde la picioare o toamnă bogată în sentimente şi culori. Îi mulţumesc pentru bucuria autentică ce o am când văd lucrarea mâinilor Lui, când ochii şi simţurile toate mi se înfruptă din minunatul desen ce l-a expus peste tot în jur.

El e Domn peste tot, iar eu...înaintea Lui, cum spuneam.
Dar cu mâinile goale...
Am doar ce tot El îmi dă: bunătăţile încă nedeschise din această nouă zi căreia încă nu i-am văzut lumina, doar întunericul ce o pregăteşte.

Şi mai am ceva: o castană a promisiunii Lui, pe care mi-a rostogolit-o la picioare în cel mai oportun moment: Ei vor fi ai Mei.
Cuvântul Lui dat e tot ce am mai preţios, pentru că este Da şi Amin; sau Zis şi Făcut.

În acest context, ţinând strâns în mână castana promisiunii, sunt gata să întâmpin ziua de azi împreună cu toate provocările, surprizele, bucuriile şi încercările ei.

Iar castana promisiunii îmi aminteşte de toamna veche de trei ani deja; de promisiunea pentru împlinirea căreia s-a lucrat până acum şi pe care împlinire încă o mai aştept:

Cetatea aceasta va fi pentru Mine o pricină de laudă şi de slavă printre toate neamurile pământului. Ele vor afla tot binele pe care i-l voi face, vor rămânea mirate şi uimite de toată propăşirea pe care i-o voi da. (Ieremia 33:9)









Interesaţi de pagina de viaţă