decembrie 25, 2010

Prinţul prinţilor

Acum doi ani am primit un printz la care mă bucuram să mă uit. Era un om de zapadă numit Printz. Acum un an tot un prinţ, mai din carne şi oase era pe drum. Mă bucuram şi de el şi încă. Dar este un Prinţ incomparabil, de neînlocuit, de care mă bucur dintotdeauna că este şi că S-a născut pentru ca şi eu să pot trăi. E Prinţul prinţilor, e Regele regilor, e Domnul meu şi în felul meu, în inima mea, în ascunsul meu, Îl sărbătoresc şi mă închin. Adânc, sincer, pe deplin. Prinţul păcii mele, Prinţul vieţii, al morţii, dar mai ales al veşniciei mele. Da, inima mea se bucură în El şi faţa mea se desfată în lumina Sfinţeniei Lui. Pentru că prin El, pot fi şi eu! 
Trăiască Prinţul, Fiul Celui Preaînalt! 

decembrie 23, 2010

Israel, eu şi Ce ne leagă.

Întuneric. Rece. Uscăciune. Robie. Disperarea multora. Frustrarea celor cu puţină credinţă. Nelipsire de la Templu a celor cu multă credinţă. Îngâmfare. Apăsare. Ocupaţie, multă agitaţie. Strigăte spre Dumnezeu, care aude. Proclamarea lui El- Roi, Dumnezeul care vede. Aşteptare chinuitoare. Îndoială. Încercarea credinţei. Evenimente politice. Schimbări. Îndatoriri. Planuri. Dragoste. 


Şi iată un cuvânt care parcă se află în contrast cu majoritatea celor de mai sus. 
Mă gândeam, scriind mai sus, la contextul social, religios al Israelului în perioada dinaintea naşterii lui Isus. 


[Mă gândesc, recitind, la mine însămi şi la modul în care mă văd şi în care mă simt. 
Dar am scris dragoste, şi El acoperă totul. El a înfruntat totul şi pot şi eu înfrunta totul prin El.]


Şi am scris dragoste. Pentru că Iosif şi Maria se iubeau, sau cel puţin aşa vreau să cred. Şi Cel care a făcut minunea posibilă a întărit şi dragostea lor, în ciuda neimaginatei întâmplări. 
Iosif şi Maria se iubeau. Maria îşi iubea pruncul. Dumnezeu Îşi iubea poporul. Şi tot El avea un plan. Iar planul Lui se construia cu alte cuvinte decât cele care descriau starea de fapt. Planul lui avea alte temelii, pentru că începea cu o Lumină în întuneric. 


Rază de lumină, rază de speranţă. Căldură, chiar dacă asigurată de cele mai neaşteptate surse: vite într-un grajd. Prospeţime. Eliberare. Speranţă şi bucurie. Împlinire. Închinare în duh şi în adevăr. Smerenie, umilinţă. Ruperea jugului. Odihnă în Cristos. Laudă la adresa lui Dumnezeu, în cer şi pe pământ. Proclamarea adevărului despre El. Aşteptare în bucurie. Siguranţă. Dovedirea şi întărirea credinţei. Evenimente politice şi de tot felul. Schimbări, transformări, reînnoiri ale minţilor. Metanoia. Responsabilităţi. Planuri. Dragoste. Izbândă în Numele lui Isus. 


Şi iată alt cuvânt, la care suntem toţi chemaţi a ne gândi. Izbânda care ne-a fost promisă, care ne-a fost şi oferită deja, în stăpânirea căreia suntem aşteptaţi să intrăm. Izbânda, din El, prin El şi pentru El. 


Izbânda asupra duhurilor stăpânirii acestei lumi, asupra circumstanţelor, asupra păcatului, asupra noastră înşine. 
Izbânda care să  ne aducă tot la picioarele Celui Preînalt, cu cununile aruncate înaintea Lui, după ce vom fi biruit totul!
Izbândă este ceea ce vă doresc şi eu, să o aveţi şi să vă bucuraţi de ea în anul îndoielnic şi tremurând ce se anunţă. 
Izbânda, în cinstea Lui! 

decembrie 17, 2010

Şi a fost şi încă.

Trăgând cu urechea la anul ce-i trecut, povestea începe aşa: 


- Mai ninge?
- Nu. Acum am fost afară. De ce? Mai vrei sa ningă? Nu ajunge?
- Hmm, de ajuns ajunge. Mă gândeam la altceva: când te-am chemat acum câteva zile la o plimbare era prea târziu...acum nu mai ninge.
- Chiar aşa.
- Truda ei de iarnă. Ninge tot când nu trebe.[...] Păi şi fără ninsoare nu ţi-ar plăcea să faci o plimbare înainte de culcare? E mai sănătoasă decât un film.
- Să sperăm că o să fie. 


decembrie 16, 2010

Ninge-mă, Doamne!

Ninge-mă, Doamne,
din sânge, cu Harul.
Desfă-mă-n bucăţi,
şi curăţă mărgăritarul. 


Ninge-mă, Doamne-
să-ngheţe păcatul. 
Apoi, cu suflarea-Ţi, 
Topeşte-l de tot. 


Ninge-mă, Doamne
şi fă ca ninsoarea
în mine şi-n alţii 
să rupă prinsoarea. 


Ninge-mă, Doamne
şi fă-mă ca Tine-
să ning totdeauna,
până-n veşnicie. 


16 decembrie 2010

decembrie 11, 2010

Real e mai mult.

Viaţa reală, trăind-o, îmi dau seama că este mai mult decât o poveste cu zăpadă, poveste scrisă în alb de sentiment, de puritate, de vis frumos visat într-o noapte dormită sub stele, în doi, cu o plimbare lăsând urme în zăpadă după o zi obositoare, o săptămână grea. 
"Viaţa este reală şi nu ideală" este o expresie pe care o tot folosesc de o săptămână încoace, de când am concluzionat acest lucru. 
Ideal ar fi fost să se termine cum m-am aşteptat. 
Real este că pot să iubesc, în ciuda aşteptărilor neîmplinite.
Ideal ar fi să petrecem măcar o zi pe lună adăpostiţi într-un cântec de iarnă cu ceai fierbinte. 
Real este că suntem prea obosiţi, plictisiţi şi fără timp pentru a ne permite să evadăm din departamentul numit rutină al închisorii numită obligaţie. 
Ideal ar fi să scriu poezii inspirate din ceea ce trăiesc şi simt. 
Real este că îmi pot, totuşi, aşterne gândurile sub formă fără vers. 
...
Ideal ar fi şi real este. Avem de-a face cu ceea ce este, iar ceea ce ar putea fi influenţează de multe ori prea mult ceea ce este. 
Ideal ar fi să scriu frumos, în continuare. 
Real este că sunt seacă şi nu mai are ce să izvorască din mine, pentru că realitatea, aceasta este ceea ce trebuie să înfrunt şi idealul, ar face bine să nu mai străbată harta minţii şi nici măcar a inimii mele. 

noiembrie 27, 2010

Cu atât cu cât.

Strălucirea diamantului va fi cu atât mai vie, cu cât rama lui va fi de culoare mai închisă. (Spurgeon) 


Să zicem că diamantul este omul, de la general la special. Iar rama este ceea ce este de jur împrejurul lui, ceea ce îl limitează, ceea ce îi defineşte aria de desfăşurare, chiar trupul acesta de carne în care sufletul este încadrat plus tot ce este materie în jur. 


Cuvântul care face diferenţa îl văd şi îl simt a fi atitudinea. O atitudine care trebuie să depindă de existenţa şi însuşirile diamantului ca diamant şi nu atitudine care trebuie să depindă de existenţa sau caracteristicile ramei. 
Rama-i doar un context. Nişte limite, într-adevăr; o familie, un mediu, o societate în care omul trăieşte. Dar omul este mult mai mult decât rama care îl încadrează. Omul este mai mult decât limitele şi limitările lui. Valoarea întregului tablou constă cel mai mult nu în calitatea şi însuşirile ramei, ci în renumele şi opera Autorului tabloului. Ce este între cele patru laturi ale ramei contează şi se numără în eternitate. De aceea, atitudinea trebuie să fie una şi aceeaşi în oricare împrejurare a vieţii. 


Ca şi tablou ce sunt, ca şi diamant....valoarea mi-o iau din contexte, limite, încadrarea spaţio-temporală sau îmi recunosc valoarea de operă şlefuibilă a lui Dumnezeu, accept şefuirea şi devin astfel tot mai strălucitor?
Pentru că atitudinea de bucurie în contexte frumoase este ceva natural, care nu iasă prea  mult în evidenţă. Dar atunci când contextele se schimbă...atitudinea mea se schimbă şi ea? Să învăţ să nu se mai schimbe. Căci stelele strălucesc mai tare în nopţile geroase şi întunecoase, iar diamantul străluceşte cu atât mai tare cu cât rama este mai închisă la culoare. 

noiembrie 24, 2010

M-am odihnit destul de scris.

Chemare văd acel lucru care mi-a fost scos înainte într-o zi, pe care m-am lăsat provocată a-l mânui şi am scos-o cu bine la capăt. 
Am răspuns la puţine provocări în viaţa mea, dar aceasta este una dintre ele. Să scriu. A sunat mai degrabă ca o invitaţie la vremea aceea, dar acum, după aproape cinci ani, o văd ca pe o provocare căreia mă bucur că i-am răspuns. I-am răspuns şi am început tot mai mult a cocheta cu această activitate. Până când am simţit că este un lucru din care nu ar mai trebui să mă opresc. 
De ce să nu ma mai opresc? 
Dintr-un punct de vedere egoist, pentru că prima persoana zidită, încurajată şi ajutată de ceea ce scriu, sunt   chiar eu. 
Dintr-un punct de vedere altruist, pentru că deşi mă simţeam uneori expusă cu "de-ale inimii", era un lucru bun şi pentru cei care citeau. Lucru bun pentru că uneori poate ai învăţat să faci ca mine, deseori poate ai învăţat altceva: să nu faci ca mine. Şi acesta poate fi un lucru foarte important. Am primit puţine feedback-uri ca şi "blogger al zilelor noastre", însă consider că de-a lungul timpului încurajarea generală a fost: "Fă în continuare lucrul acesta încredinţat mâinilor, minţii şi inimii tale, căci faci o treabă bună." Oameni de la care mă aşteptam cel mai puţin îmi luminau uneori "anonimatul" şi "nepopularitatea" scrierilor mele. Ziditoare cuvintele lor pentru inima mea întotdeauna au fost. Dar asta nu m-a motivat neapărat întotdeauna la a scrie mai mult, mai des; poate pentru că, de fapt, cum am mărturisit de atâtea ori, nu scriu pentru nimic altceva sau altcineva, decât pentru mine, în primul rând. Şi nu scriu doar de dragul de a scrie, ci scriu atunci când cred că scriu cu un scop mai înalt decât cel de a mă citi apoi (varianta adapatată pentru "nu vorbesc doar pentru a mă auzi vorbind").


Şi pentru că am ajuns la un punct în care aş simţi să scriu ce îmi doresc mai departe de la această activitate, mă opresc pentru a vedea unde sunt şi ce pot să fac din punctul de vedere al scrisului cu locul în care sunt din punct de vedere spiritual, emoţional, profesional, intelectual, social. 


Şi promit că o să mă gândesc bine la acest lucru în perioada care urmează, iar concluziile le voi trage prin scrieri. 


Mulţumesc pentru imboldurile şi încurajările din ultimele luni, mai ales celor din partea cărora le-am tot primit:
Anda, vecina de peste hol; Gina, care aşteaptă ceva de la mine şi îi multumesc; Andrei, care ştie cum e să scrii şi totuşi, crede că pot să o fac în continuare. Nu în ultimul rând, doamna profesoara C.I., dacă citiţi, încă o dată, cuvintele dumneavoastră m-au încurajat şi au produs chiar şi reactii chimice pozitive pentru trupul, sufletul şi mintea mea. 


La re-citire!

octombrie 31, 2010

Ra.

Ra. 
Numele ei din ultimii patru ani are ecouri de junglă africană. Sălbăticiune neexplorată în care ea este lumină, este mâna care vindecă, este cea care ştie mai mult decât toţi. Este cea care dă, este iubita care nu are timp pentru iubitul, este cea care sacrifică. Este cea iubită şi respectată de toţi.  
Da, Ra. Aşa îmi sună numele tău de acum şi cred că am descris poza perfectă a ultimilor ani pentru tine.



Patru ani în care mi-a lipsit din prezenţă. Câţiva în care nu am ştiut nimic şi în fiecare primă zi de primăvară 
mă gândeam la fantezia asta de copilă care mi-a fost alinare şi înţelegere în timpul liceului. 
Patru ani în care ochii ţi i-am văzut doar cu mintea şi îmbrăţişările ţi le-am simţit doar cu inima. 
Cuvintele- balsam le auzeam cu urechea trecutului, dar ce minune- ele aveau încă efect în momentul cu nevoie. 


Patru ani au trecut, apoi a fost ieri. Şi ieri a fost ca după două zile, de weekend, care ne separau altădată. 
Am urcat, am coborât. Am urcat pe nivelele superioare ale simţirilor, apoi am coborât spre adâncurile amintirilor. 
Am fost singurele personaje care erau prin machetele răsunând de muzica ce ne-a apropiat de la început. 
Noi sus, tot oraşul încremenit. Timpul, oprit şi noi cu inimile coborâte în memoria lui. Nu ştiu dacă ai observat, 
dar ieri peste tot pe unde am fost muzica a fost după noi :) Primire dumnezeiască, deoarece El avea totul pregătit dinainte.
Ăsta-l numesc eu cadou, asta numesc eu surpriză. Din partea Lui, slăvit să-I fie Numele! 
Prietenă de-o viaţă, prietenă de veşnicie! 


Cum ai adus tu cu tine toată iubirea din trecut, cum au răsărit toate lacrimile  plânse şi dureroase altădată în ochii noştri. 
Cum au prins viaţă toate personajele din povestea mea de liceu. Cum le-am auzit glasurile şi cât de tare am resimţit iubirea şi mai ales preţuirea acelor zile, preţuirea voastră, care mi-aţi fost ce de patru ani nimeni nu mi-a mai fost. 
Cât bine, câtă alinare au adus cuvintele sufletului meu. Cât m-aţi iubit şi cum m-aţi învăţat să fiu în continuare, 
mai departe, ceea ce sunt. Cât m-aţi răsfăţat! 


Ai fost specială. Încă eşti, cu ochii tăi de  întrebări şi râsul tau de copil ce crede în vise frumoase gata să se împlinească.


Mulţumesc şi în această formă pentru că ai venit şi nu ai venit singură, ci ai adus cu tine toată povestea. 
Mulţumesc că ai construit povestea împreună cu mine atunci şi pentru că  acum ai depănat-o fără nici cea mai mică eroare. 
Mulţumesc pentru că nu ai uitat nimic, pentru că şi tu păstrezi totul viu în amintire. 


Prietena mea de viaţă şi de veşnicie, aşa să rămâi! 

octombrie 20, 2010

Spre Ţara lui Nicăieri. STOP.

           Ţara lui Nicăieri : Nu ştiu cum este acolo, dar ştiu câte ceva despre drumul care duce acolo.
 Este presărat cu cărări de nepăsare, pentru că pe asta se bazează cei care vor să ajungă acolo. Nepăsare, indiferenţă. Acest fundament ia diferite forme, precum :
« Nu ştiu la ce facultate vreau să dau. La care intru e bine. În ziua de astăzi contează formele, nu esenţa. »
«  Nu ştiu ce vreau să ajung. Oricum, ceva care să îmi aducă mulţi bani. În vremurile în care trăim totul se numără în bani. »
« Nu mă interesează ce cred oamenii. Nu mă intereseaza ce gândesc ei, pentru că nu li se întâmplă multora sau prea des să gândească. »
« Nu mă interesează câte eforturi au depus părinţii mei ca să mă ţină în şcoală şi facultate. Era datoria lor. Nu mi-au făcut niciun favor. »
« Nu mă interesează câţi oameni calc în picioare, trebuie să ajung unde vreau, pentru că dacă eu nu îmi port de grijă, atunci cine să îmi poarte ? »
Recunoşti în afirmaţiile de mai sus ideologiile şi filozofiile lumii în care trăim ? Recunoşti vocile prietenilor tăi, poate chiar pe ale tale ?
Ne proclamăm independenţi, facem totul pentru a fi « pe picioarele noastre », ne luăm un job, mergem la facultate doar când mai rămâne timp, pentru ca să nu mai depindem financiar de părinţii noştri. Luăm poziţii de rebeli, pentru ca nu cumva cineva să ne ţină cumva, în vreun fel, sub control. Dar suntem, fără să ştim, dependenţi de ideile şi valorile veacului în care trăim. Suntem dependenţi de bani, de ideea de succes, de propria noastră înfăţisare. Suntem legaţi, orbi, strălucitori pe dinafară, dar goi pe dinăuntru. Am uitat ce se găseşte în interiorul nostru, pentru că un stil « cool » (sau nu ştiu care mai e cuvântul de ordine ) e  văzut şi recunoscut de oameni, dar « cine se uită în spatele măştii ? Pe cine interesează ? Nimanui nu îi pasă. Toţi se ocupă de ei înşişi, să le meargă lor bine, să iasă ei în faţă. Aşa că trebuie să am grijă să arăt bine în exterior, pentru că pe el îl văd toţi. »
GREŞIT!!! Aşa ne gândim, să recunoaştem! Suntem captivi ai părerilor oamenilor despre noi, dar afişăm o falsă libertate !
Şi din drumul de nepăsare am trecut la captivitate, la robie. Pentru că pe marginea drumului către Ţara lui Nicăieri stau cocoşaţi de minciuni şi putreziţi de otravă copacii falsei libertăţi.
Tot pe marginea drumului, pe ici-colo, câte un indicator stărneşte atenţia. Indicator? La ce bun? Spre nicăieri? Indicatoare, da. Dar nescrise, tăbliţe rotunde care se scriu doar când treci prin dreptul lor. Sunt indicatoarele Lipsei de Scop. Bineînţeles că dacă nu îmi pasă unde ajung când se termină drumul, nu am niciun scop care să dureze.
« Viaţa asta e scurtă, una ai, trăieşte-ţi-o la maxim. »
« Pentru ce să mă zbat? Tot într-un pământ ajungem toţi. »
« De ce te frămânţi? De ce te preocupi? Trăieşte clipa. Dacă se termină clipele, e gata. S-a zis. Nu pierde timp preţios participând la procese ale Conştiinţei tale. Nu te duce la citaţiile ei. Fă altceva, distrează-te ! »
Voci ale Lipsei de Scop, mincinoasă creatură care susţine că dincolo de mormânt nu se întâmplă nimic; ignorantă minte care crede că « se va scoate » şi în ziua Judecăţii de Apoi.
            Prezentă fiind ea, Lipsa de Scop, îmi trăiesc viaţa fără să mă gândesc. Iau ce îmi oferă alţii, mănânc fără să ştiu ce, beau orice, să îmi răcoresc frustrările şi să îmi înec aceeaşi Constiinţă care se poate răscula uneori. Particip la orice eveniment care îmi promite distracţie, pentru că despre asta este vorba ! Distracţie, distracţie, distracţie !
 « Marele zeu amuzament » al prezentului îşi cere drepturile de la fiecare dintre noi. 
            Altceva , pe drumul către Nicăieri ? Semeni, cât cuprinde. Nepăsarea, Falsa Libertate şi Lipsa de Scop au reuşit să adune mulţimi de oameni care să înceapă acest drum. Pentru că e simplu ! E simplu să trăieşti dus de val, nu trebuie să depui eforturi. Unde te duce valul, acolo e bine sa ajungi! Pentru că « nimic nu e la întâmplare » ;             « Destinul ştie », « Soarta... » sau poate chiar « Aşa a vrut Dumnezeu. » Care Dumnezeu ? Cel al iubirii de sine, da ; cel al banului, dumnezeul succesului  şi al unei vieţi trăite după reguli culese din cărţi de genul « Cum să ...în X paşi » .
Mulţi, gloate. Se complac în acest mod de viaţă şi merg tot înainte pe drumul către Iad. Acolo e locul celor care se lasă duşi de viaţă şi nu o conduc ei. Se lasă conduşi de sisteme şi valorile cele mai ieftine- ar fi prea scump preţul de a trăi după valorile care ar trebui să definească omul- omul creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. E mult prea greu să înoţi împotriva curentului. E mult prea greu să te duci în direcţia opusă de cea în care merg cei mai mulţi. Drumul spre Nicăieri este drumul pe care îl apucă cei care nu se folosesc de oportunităţile care le-ar putea duce viaţa înspre cealaltă destinaţie eternă. Dacă laşi « soarta » să te conducă undeva, nu te aştepta să ajungi într-un loc bun. Eşti om, înzestrat cu puterea de a prelua destinul tău şi de a întoarce cârma, către viaţă, din drumul către moarte.
Ţara lui Nicăieri. Ţara lui Nicăieri este un loc înşelător, pentru că, de fapt, este anticamera Iadului. Crezi că nu vei ajunge nicăieri, dar vei ajunge undeva, pentru că undeva vom ajunge, fie că noi credem asta, fie că nu. Fie că suntem de acord, fie că nu. Şi drumul înspre acolo îl hotărâm azi şi ne ţinem de el mâine şi poimâine...

Nu există un final, nici o concluzie. Finalul e scris de fiecare dintre noi. Finalul îl vei scrie tu. Concluzia ? Drumul către ea îţi apartine, iar sentinţa...nu va mai putea fi revocată.

octombrie 14, 2010

De toamnă (2)

Mi s-a lipit azi toamna de picioare
Şi vântul mi-a şoptit: Ce eşti? 
Nu sunt nimic, i-am zis, străină
De a lui trecere prin univers. 
Dar el ştia, că ba da, sunt:
Sunt chip de lut bătut de soare
Şi trecător, tot ca o floare. 
Dar port în mine chip divin,
Şi asta mă va face...tare. 
Chiar când furtuni izbesc în jur,
Mă uit la cer şi văd scăpare.
...
Privesc acum la toamna din picioare 
Şi mă încântă drumu: `i Către Cer. 

octombrie 13, 2010

De toamnă (1)

Mi s-a lipit toamna de picioare şi inima de tot ce eşti.
Şi frunzele, născute-n primăvară, acuma de picioare se lipesc.
Dar ce am eu, născut în primăvară, nu ofileşte vremea când e (g)rea.
Şi vânt şi ploi, chiar soare, umbră mare hrănesc 
Acele ce-un copac acuma cresc. 

octombrie 04, 2010

Doar azi, în fiecare zi.

Un timp de o zi revarsă putere.
Un timp de o zi mă lasă a-Ţi sluji. 
Un timp de o zi mă scaldă-n smerenie,
Un timp de o zi mă fă a iubi. 


Un timp de un ceas în chipul de lut-
Un timp de un ceas să Îţi vezi frumuseţea.
Un timp de un ceas să reflecte în mine 
Un timp de un ceas, o, iubirea-Ţi divină. 


Doar azi, Isus, să Te bucuri de mine,
Doar azi să m-arunc cu avânt.
Doar azi, în fântâna umplută de Tine,
Doar azi, să mă-nfrupt din Cuvânt. 


Şi mâine, Tu, Doamne Isuse, 
Şi mâine un dor să-mi trezeşti.
Şi mâine să spun rugăciunea,
Şi mâine, Tu să -mplineşti. 


Şi azi, să trăiesc pentru Tine.
Şi azi, să umblu cu gândul la Cer. 
Şi azi să fiu amprenta Ta în lume. 
Şi azi, biruinţă îţi cer. 


Căci o zi şi un ceas şi astăzi şi mâine
La Tine înseamnă oricând. 
Şi-oricând a trăi, doar prin Tine
Doresc. Şi-oricând, e de-acum . 


septembrie 29, 2010

Love story.

Este cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am auzit-o. 
Am găsit-o din întâmplare în iarna anului trecut. 
Mi-a plăcut foarte mult şi am ascultat-o frecvent de atunci încoace. 
Dar într-una din zilele trecute am văzut-o în toată splendoarea ei şi mi-am dat seama că da, e cu adevărat zugravită dragostea adevarată şi ea închinată Creatorului ei. 


Momentul care o face diferită, apogeul este acesta: 

A nursing home 
At eighty-five 
And the doctor said it could be her last night 
And the nurse said Oh 
Should we tell him now 
Or should he wait until the morning to find out ?

But when they checked her room that night 
He was laying by her side 

Oh he was walking her HOME
And holding her hand 
Oh, the way she smiled when he said THIS IS NOT THE END
And just for a while they were eighteen 
And she was still more beautiful to him than anything 
HE WAS WALKING HER HOME!

Nu ştiu dacă poţi simţi încărcătura momentului. Dar îmi imaginez doar cum pentru ultima dată, a condus-o în prezenţa lui Dumnezeu. Sunt sigură că aveau obiceiul să stea amândoi în prezenţa Lui. Sunt sigură că el era capul ei şi capul lui era Cristos. Ce onoare mai mare? Decât să îţi conduci iubita inimii dincolo, să treacă din mâna ta în mâna Lui? 
Copleşitor. 
E un cântec, dar poate deveni o realitate. Nu numai pentru cei vârstnici, ci pentru toţi, indiferent de vârstă. Sunt sigură, de altfel, că pentru mulţi a şi fost. 
Nu găsesc un sfârşit al unei poveşti de dragoste mai frumos decât acesta.

Din mâna lui să treci direct în braţul Lui! 




septembrie 15, 2010

Set de curăţenie

Trăgând cu urechea: 


Ea: Ne completăm unul pe altul. Tu ai găleata, eu am mopul. 
El:  Eu sunt Setul şi tu, Curăţenia. 


Într-adevăr, ce s-ar face unul fără celălalt? 






Curăţenia: Ce corect. Dacă tu nu ai fi, eu nu m-aş vedea. N-ar fi cine să mă pună în valoare. 
Setul: Dacă tu nu ai fi, aş fi inutil. La ce bun tot ce sunt dacă nu aş folosi la nimic? 
Curăţenia: Ai fi frumos, curat, mereu în stare bună. Dar ai sta într-un colţ privind şi aşteptând ca cineva să te observe şi pe tine. 
Setul: Şi tu ai fi invizibilă. Deşi toţi te-ar dori şi te-ar lăuda, te-ar promova... fără mine, mai greu cu tine. 


Dar unul cu celălat fac treabă împreună. El se poate pune în valoare, poate îndeplini scopurile pentru care a fost creat şi rolul lui. Deşi nu întotdeauna în perfectă stare, trăieşte şi aduce folos în jur. Ea, se vede. Când el îşi face treaba, ea străluceşte, împrăştie sănătate şi prospeţime. 


Unul fără celălalt...nu au importanţă. Dar împreună, în Mâna Celui care le pune în mişcare şi în fiinţă, sunt o binecuvântare! 

septembrie 10, 2010

Into yesterday.

Izvoare de lumină şi ploi de curcubeu 
Ne-au încântat privirea şi ne-am gândit la El.
Concertul brotăcesc din lac- oglindă-n soare
Ne-a învăţat cântarea, când negru totul pare.


Natura întreagă Lui glorie-I aduce
Prin sunete, culoare, prin răcnete sau stare.
Cu lupii, urşii, lei; păunii laolaltă
Am lăudat pe Domnul, căci ţine viaţa toată!


Am zburat cu bucurie rest de păpădie 
Şi nu alte dorinţe ne-au mai cuprins, copile. 
Alături de noi un vis calcă pământul tare;
Un vis împlinit, şi nu dorinţă oarecare.


Amestec de culori, un mix de tăcere
Cu sunete sfinte ne-au fost mângăiere
Şi ruga-mpletită-ntre verde şi-albastru-
Dulce mireasma după-un weekend cam aspru. 


Căci timpi de dor şi- aproape sunt bine conturaţi,
Şi-n ritmuri felurite, dansăm împrospătaţi:
Culori de bucurie, de cântec şi de bine
Ne colorează viaţa, căci Mâna Lui ne ţine. 


27 aprilie 2010.
-din seria Personajul meu  de Poveste.

septembrie 08, 2010

Primul contact.

Eliza şi Mihai, 2 ani şi 8 luni.


-Tu mai ai frăţiori?
-Nu, da' să nu zină chiar acum, să mai aştepte...


Deşi poate mai greuţă, dar dacă voi fi înconjurată de minunaţii ăştia de copii de acum încolo, va fi zilnic o încărcătură de energie, un izvor de entuziasm, dragoste şi puritate. 

septembrie 01, 2010

Unul şi şase

Există o sacralitate a simţirilor inimii. Şi ştiu ceva despre asta. 


Am iubire ca un ocean de siguranţă. Pot să înot în ea fără teama de a fi atacată. 
Am iubire ca un fluviu de bunătate. Se revarsă mereu înspre tine fără teama de a fi respinsă. 
Am iubire ca o fântână de mister. Poţi să te adânceşti în ea fără teama de a te pierde. 
Am iubire ca un fulg de zăpadă etern. Poţi să îl ţii, curat, în mână, fără teama de a se topi în veacul acesta. 
Am iubire ca o stea. Străluceşte în palma lui Dumnezeu, fără teama de a se stinge vreodată. 
Am iubire ca un Cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, fără teama de a se irosi vreodată. 


Mulţumesc pentru că în tot acest timp care începe cu şase şi chiar mereu înainte nu ai adus prejudicii sacralităţii simţirilor inimii mele, oricare ar fi fost ele şi oricare ar fi fost poziţia lor faţă de tine. 

august 29, 2010

Sacru şi profan




Există o sacralitate a simţirilor inimii. Nu ştii nimic despre asta? 


Sacralitate în sensul că ceea ce simte celălalt, oricine ar fi el pentru tine, trebuie respectat. Trebuie pus la loc de cinste. Pentru că simţirile vin chiar din centrul fiinţei omului- fie că se nasc, fie că aşa alegem să simţim. 
De câte ori ţi-ai simţit profanate propriile sentimente? Fie din cauză că cineva a râs de ele, fie că altcineva le-a dispreţuit, sau altcineva a intrat cu bocancii pe petalele de flori ce i le-ai aşternut înainte-i, spre întâmpinare...
Cât de tare doare să-ţi rănească cineva sentimentele?


De aceea ...[continua sa citesti articolul aici.] 

iulie 30, 2010

Mi-e doooor.

"ah. nici un rod nu mi'e destul  
il vreau si'n alte chipuri  
iubire-as vrea, pierzare, jar, 
cum voi simti odata moartea. "


- dorinta neistovita a artistului  de a cuprinde totul in experienta unica a iubirii- 


Primul vers subliniaza starea de dorinta a artistului a mai mult si mai mult din ceea ce se poate numi experienta iubirii. Rodurile despre care vorbeste pot fi de orice natura: emotionala poate, sau creativa. Fiind artist, nu se multumeste a primi dintr-o relatie de dragoste ceea ce s-ar multumi majoritatea oamenilor. Cu cat patrunde mai adanc sensuri si experiente sufletesti, cu atat se simte mai atras spre mai departe. E ca o dependenta de o substanta, cand, pentru a te simti implinit, ai nevoie de mai mult decat ultima oara; are nevoie de sensuri si experiente , sentimente si stari de fiecare data mai abstracte si mai greu de patruns, iar pana la urma, imposibil. Aceste fortari si presiuni sunt exprimate foarte bine in versul al treilea: "iubire-as vrea, pierzare, jar". Pierderea de sine, pentru a se regasi in iubire ajunge si ea neimplinitoare si urmeaza jarul: sacrificiul, arderea, daruirea de sine in mod intentionat. Daca inainte sinele palea din intamplare, prin pierdere , in jar il vedem mai adanc si mai maret, daruit in mod intentionat, cu toata durerea ce o implica. Ultimul vers arata apogeul dorit- a pierde, dar, totodata a cuprinde totul prin iubire, dar asemanata cu moartea. Numai moartea e sublima, numai ea e radicala, numai ea aduce transformari in mod complet. Asa s-ar dori pierdut si regasit in iubire, lucru care, ca si moartea, l-ar duce la un alt nivel al vietii, mai adanc, mai real chiar, mai supraomenesc. 




26 mai 2010, 10:30- 10:40 PM, pentru Doris


Eliza: m-am istovit aici scriind si nici macar nu ma doare 
Doris: da' nu ti'o placut sa scrii?
Eliza Stefu: ei nu 
Eliza Stefu: de aia m-am istovit
Eliza Stefu: eu nu ma istovesc in ceva ce nu imi face placere si nu imi aduce satisfactie
Eliza Stefu: ;)



Am pus-o aici asa cum a fost creata. Fara niciun fel de corectura, fara diacritice. Pentru ca am scris-o dintr-o suflare si asa o si postez. 

iulie 24, 2010

Unii şi alţii, între azi şi infinit.

Azi m-am trezit vorbind despre un gând ca şi cum l-aş mai fi citit sau gândit şi altădată, deşi era pentru prima oara când priveam lucrurile în acest fel. 
Da, ar trebui să mă las convinsă: Din discuţiile cu oamenii pot ieşi lucruri foarte interesante şi folositoare, pe lângă binele ce-l fac: lor, mie - când calc pe mine şi pe nechefurile mele, pe comoditatea mea; când ies din carapacea mea şi vorbesc cu oamenii; când El mă cheamă şi răspund chemării ca un copil ascultător, chiar dacă nu e tocmai ce aş avea nevoie să fac. 


Ideea era că am vorbit despre un examen. Un examen pentru care există o programă, o listă de bibliografie, o lista de subiecte poate, nişte cerinţe. Toate condiţiile pentru a trece examenul (cu succes) sunt făcute cunoscute dinainte, cu timp îndeajuns de destul încât să aibă oricine şansa de a se pregăti. 


Sunt unii care urmează instrucţiunile îndeaproape: citesc acele cărţi care sunt date, insistă pe acele subiecte care au fost anunţate etc. Folosesc ghidajul dat în pregătirea lor pentru examen. Iau în serios pe cei care l-au creat şi l-au oferit, întâmplarea sau nu făcând ca tot ei să fie cei care vor evalua pe fiecare participant. 


Pe de altă parte, sunt alţii. Am vorbit despre unii şi urmează alţii. Aceşti alţii care nu iau în serios, ignoră, li se pare ilogic, greu sau prea uşor acel ghidaj, acele condiţii, recomandările celor în faţa cărora se vor afla pentru evaluare. Aceşti alţii citesc alte cărţi, pregătesc alte subiecte, construiesc ghidaje după propriile lor minţi şi după propriile lor păreri, subiective. 


Ziua examenului. Ghici. Cine va trece la dreapta, cine la stânga? Cine va promova şi cine nu? 


Tot aşa suntem noi: unii şi alţii. 


 Unii sunt creştinii care se pregătesc pentru Ziua Judecăţii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a instrucţiunilor Lui, cei care îşi trăiesc viaţa şi purtarea lor se construieşte după etaloanele biblice. 


Alţii sunt creştinii ( sau aşa se numesc) care fac orice numai ce a fost lăsat scris, nu: semne, sfinţi, moaşte, pomeni, slujbe, fapte bune pentru a plăti biletul către cer, purtare morală pentru a îngreuna talerul balanţei care îi va răsturna în rai. Fac orice, fac de toate, numai Cuvântul Domnului îl ignoră, îl dispreţuiesc, îl batjocoresc chiar. 


Ghici, deci. În ziua finală, cum vor răspunde la întrebările care li se vor adresa? Cum vor putea înţelege atunci, şi dacă vor înţelege, va fi oricum prea târziu...? Cum vor simţi atunci faţă de dreptatea lui Dumnezeu? Va fi greu, căci aici se obişnuieste cu şpagă, cu o linguşire, cu o ameninţare, cu vreo altă chestie- să promoveze examene, să scape de pedepse, să câte şi mai câte. Dreptatea absolută, da, în ziua aceea va judeca. 


Cum voi raspunde eu? Sunt printre unii sau printre alţii? Cum trăiesc? Ca o măsură corectă, ca o riglă dreaptă pentru cei din jur, pentru ca ei să vadă în trăirea mea ceea ce cred, ceea ce urmez, cum ma pregătesc?


Deocamdată, prin harul Lui, mai putem spune: Milă implorăm! Milă ca să ne trezim, milă ca să vorbim, mila ca să trăim, milă ca să ne pregătim în lumina Adevărului pentru veşnicia ce ne va înghiţi şi nimic nu o va putea face să ne scuipe înapoi în sfera timpului şi a lucrurilor cu care suntem obişnuiţi, uneori prea...
Milă, ca să ne găsim drepţi în faţa Dreptăţii, în ziua celui din urmă examen, definitor pentru acel infinit unde vom ajunge cu toţii, dar depinde cum îl vom petrece.

iulie 22, 2010

Suflă visul.

Sufă visul.
Forme strâmte
în încercări de ghips uscat
încearcă-a-l ţine, sechestrat. 
Dă-i drumul.
Liber, a se-mplini să zboare.
Nu-ţi fie teamă.
De-i al tău, visul va prinde aripi 
şi zborul îl va termina, cu bine, 
chemând cu dor tot ce-i în tine
să-l pună-n forma cea din urmă. 
Dar la sfârşit- e forma dată. 
La început- doar zborul liber 
va face visul ca în formă 
să îşi găsească, plin, nestinsul. 

iulie 21, 2010

Ca şi cum nu ar fi fost niciodată.


Când necunoscuţii sunt cunoscuţi şi cunoscuţii îndeaproape sunt necunoscuţi mai mult decât trebuie. 

Am scris odată, acum câţiva ani, o scrisoare unui necunoscut pe care îl presimţeam, pe care chiar îl cunoşteam- în inima, mintea şi gândul meu, pentru că simţeam că aşa trebuie să fie. 
S-a dovedit, da. Necunoscutul era de fapt cunoscut. Şi chiar pe când nu ştiam că de fapt cunosc necunoscutul şi pe când nu îi ştiam forma şi aspectele exterioare, pe care le cunoşti despre un om de cum îl vezi, îi cunoşteam adâncimile, cunoşteam deja acele lucruri (unele din ele) care nu se văd cu ochii, ci se văd cu ochii inimii şi se simt cu sensibilitatea inimii care aşteaptă şi căreia îi e dor. 

În acest timp, în care îi scriam unui necunoscut, aveam mulţi cunoscuţi. Şi mă gândesc în special de acum. Cunoscut pe dinafară, cunoscut prin holurile fiinţei acestui cunoscut, puţin mai departe decât uşa de la intrare mi-a fost permis, îngăduit să intru. Holuri lungi, unde se puteau desfăşura multe activităţi, holuri colorate în culori de stele, de cer, de verde, de albul perfecţiunii, de roşul sângelui vărsat...Am crezut că toate o să dăinuiască. Am crezut în sinceritatea şi transparenţa mult cântate pe holurile acestea. Am crezut în prietenia adevărată, în prietenia apărată de înţelepciune, ca să nu fie dezbinată de proşti. 
Ca să concluzionez, m-am înşelat. Dovada e ziua de azi, când am ramas doar eu să-mi amintesc frumuseţea din aceste holuri. Când atunci când subliniez, în inocentă trecere, ceva din rândurile de pe tablourile agăţate acum multă vreme pe pereţii întăriţi, nu îşi mai aminteşte nimeni. Ca şi când nu ar fi fost niciodată. Şi cu asta am găsit şi titlul acestei file de ....nu regrete, pentru că nu regret nimic din ce-a fost. Iar în dreptul altora nu pot să mi le fac eu. 

Ca să revin, căci m-am lăsat furată de simţiri şi aici vreau să las loc doar faptelor...
Să petreci mult timp cu cineva nu înseamnă că ajungi să îl şi cunoşti. Sau te vei înşela. 

Aşa se întâmplă când cunoscutul este, de fapt, necunoscut şi devine din ce în ce mai necunoscut, ajungând în ziua de azi să fie...ca şi când nu ar fi fost niciodată. 

Dar, ca să termin într-o notă pozitivă, deşi toate aceste ...să le numesc eşecuri relaţionale? Nu aş face asta, pentru că nu este potrivit. Mai degrabă sunt învăţături, câştiguri preţioase de la oameni îndepărtaţi, nu înţeleg de ce. Nu era consecinţă naturală a nimic din alte lucruri, cel puţin din colţul din care văd eu lucrurile...
Nota pozitivă este despre necunoscuţii care sunt de fapt cunoscuţi, dar ochii sunt închişi. Când ochii au fost deschişi, necunoscutul s-a preschimbat în cunoscut. Şi pe măsură ce se adânceşte cunoaşterea, e tot mai. Nu găsesc cuvânt pentru tot mai ce e, dar ceva tot găsesc: o atitudine de adâncă mulţumire şi recunoştinţă pentru că Mâna Eternului Absolut, toiagul Păstorului Cel Bun îmi călăuzeşte viaţa şi prin păşuni verzi, durabile! 

Interesaţi de pagina de viaţă