ianuarie 23, 2010

Gânduri de mâine

voi pune flori de dud la poartă
şi ace de cireş pe drum
voi scoate peşti uscaţi din baltă
şi-oi face focul fără fum
şi-oi bea aghiazma încălzită
ca să-mi înec dorul de rai
şi-oi scoate draci dintr-o pisică
cu vin şi cu colaci de mai
am să mă-nvârt puţin în gânduri
şi voi ieşi mai prost ca azi
voi scrie mâine aceste rânduri
"ridică-te ca să nu cazi"



alleant

Deşi poartă titlul Gânduri de mâine, sunt gânduri de ieri, un ieri îndepărtat, de parcă n-ar fi dacă nu ar fi rămas aducerile- aminte. Le-am scris, ale lui cuvinte, întocmai cum le-ar fi scris el.


şi am scris azi aceste gânduri:
ridică-te, ca să nu cazi! 


ianuarie 20, 2010

Te uită cum ninge

Zilele trecute cineva "m-au" inspirat...culminând cu Bacovia, la care i-am dat replică la poezia Te uită cum ninge decembre...




Ma uit cum ninge-n ianuarie...
spre ceruri, iubite, privesc; 
mai spune o rugă-nspre ele, 
s-ajungă deasupra de stele. 


Eu nu mă mai duc azi de-aici...
străin e -napoi şi-nainte. 
Mă uit cum ninge -n ianuarie...
nu râde, nu plânge, spune ruga-nainte.



ianuarie 18, 2010

Ce-mi aduci

Nu, nu e vorba despre ce aduce Moş Crăciun sau cineva întors din călătorie.
E vorba despre simţirea prea adâncă a necuvântătoarelor, care prind glas, de fapt, prin sufletul nostru.
Nu am scris eu, deşi de multe ori aş fi putut. Se spune că o carte bună este aceea pe care cititorul spune că ar fi putut-o scrie şi el. Extrapolând, e buna scrierea şi e frumoasă. Pentru că aş fi putut-o scrie şi eu. Poate şi tu...


Ce-mi aduci tu, vântule ?


M-am tot întrebat încă de când te-am simţit. Cald, plăcut, îmi alintai ramurile îngheţate de asprimea vremurilor. Mi-ai încălzit şi sufletul. Şi totuşi...ce vrei să-mi spui tu, vântule ?
Calmul tău mă înspăimântă...oare ce se va întâmpla ? Îmi vor cădea fructele, florile, frunzele, investiţia mea de-o primăvară zglobie şi de-o vară de zâmbet ?
Nu, n-aş vrea să gândesc aşa: să pierd ce- i mai preţios ar fi prea mult pentru mine. Şi totuşi, ziua trece şi vântul dulce începe să se înăsprească; îi simt răceala din plin. Îmi străpunge fiecare creangă şi-mi rupe toate ancorele...rămân străin, singur, pustiu şi gol în vitregiile veacului.
O dată cu lăsarea nopţii, florile s-au spulberat, fructele au căzut rând pe rând...şi au rămas doar frunzele lăsate în voia ta, să le mângâi sau să le răneşti; e alegerea ta. Sunt răvăşite deplin şi aplecate sub povara deciziilor, nici prima rază a soarelui n-a reuşit să le ridice tâmplele, sunt prea neputincioase să se mai lase încălzite de el ca alta dată şi vinovăţia pierderii apasă greu asupra lor.
Acum ce sa mai fac ? Să aştept încă o dată primăvara ? Să sper că vor mai înflori ? N-am hotărât încă, acum mă simt indiferent şi vântule, dacă mai vii, adu-mi resemnare, atât te rog! Dar mai bine, nu veni!


...şi Nichita Stanescu avea un copac, numit Gică. Inima unui copac în viaţă- încă- s-a dezvăluit mai sus, sub ochii noştri. Poate ne face să ne gândim la copacii de noi şi la vanturile ce bat şi asupra noastră.
Cugetat şi reflectat cu folos!

ianuarie 14, 2010

Azi evadez.

Dacă nu eşti în stare să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, nu-i va fi nimănui niciodată dor de tine. 

Astăzi evadez înapoi de unde am fost răpită de cine nu trebuia când nu trebuia. Să văd dacă mă mai recunosc, eu pe mine. Să văd ce au de zis locurile acelea despre mine şi despre neîntoarcerea mea, aleasă în mod deliberat. Să văd dacă m-ar mai primi. Astăzi evadez spre turnurile prizonieratului meu. 
Dacă m-ar mai primi, să mă întorc acolo sau să rămân aici, găsita de cine sunt acum, regăsită cumva şi de mine parcă...? 
Cine are nevoie de mine mai mult? Atunci-ul sau acum-ul? Cui îi pot fi mai mult de folos, de preţuit, de bucurat, de iubit?
Poate pe drum încolo voi găsi şi răspunsul. Sau poate îl are altcineva. Dar o sa încerc să îl găsesc, singură. 
Să-mi fie şi să-mi ajungă nu mai e acum singura dorinţă- vreau să-l găsesc, să mi-l asigur, să nu îl mai îndoiesc, pe răspuns. 



ianuarie 03, 2010

Dorul cel mai de preţ

Primul gând mi-a fost în anul ăsta aşa:


Let's make this year a love song.


Însă cum am învăţat să nu dau chiar întotdeauna ascultare primului gând, am tăcut. Şi am uitat.
Apoi, Înţelepciunea mi-a adus altul, pe care nu îl mai ignor :


Am pornit cu dorul să-mi văd Salvatorul.


Da, îl accept şi îl mărturisesc: Pornesc în 2010 cu dorul să-mi văd Salvatorul. Şi până când această întâlnire se va realiza în "carne şi oase", deşi ele nu vor mai fi, fie ca El să fie văzut în mine.


Nu exclud primul gând, pe care poate îl vom împlini. Dar prioritar este al doilea. Pentru că dorul de El ne dă puterea de a traversa fiecare zi, ne dă puterea de a sta fermi în ceea ce ne dorim cu adevărat şi cel mai mult, chiar dacă nu putem obţine aici şi acum. Dar nu voi risca bucuria deplină şi răsplata întreagă, cununa nepătată,  pentru ceea ce pot obţine aici şi acum, pentru o clipă de bună-simţire, sau de satisfacţie a unor porniri răzbunătoare sau răutăcioase poate sau mai ştiu eu ce...


Am cântat azi "Poartă-ţi lumina prin întuneric, lasă-n inimi un dor de cer..."


Dorul pe care îl ai vorbeşte despre tine. Dorul pe care îl ai va lăsa urme adânci sau mai puţin, în inimile celor din jurul tău, poate chiar în inimile celor necunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. 


Să las în inimi un dor de cer, cu paşii-mi îndreptaţi spre El, cu dorul după El- cel mai înţelept, cel mai de preţ şi mai împlinitor dor. 
Ştiu că e greu şi nu vine chiar în mod natural, dar îmi pun inima să pornească, mă pun pe mine toată să pornesc. Tot inainte, cu dorul să-mi văd Salvatorul. 


Însoţeşte-mă, alătură-te cu dorul acesta, pune-l pe primul loc şi în viaţa ta şi va fi cel mai bine. 











Interesaţi de pagina de viaţă