O mare e viaţa-mi.
O mare de timp nemăsurat în ce vezi.
Nu-i apă şi pământ; nu-i verde, albastru sau uscat, acolo unde insula-a fost asezat'.
Tot ce contează, tot ce trece dincolo de măsurabil, se calculează-n veşnicie.
O insulă cu gânduri, cu litere ce-noadă-al trecerii-nţeles;
Cu aburi de vise trecând pe deasupra-mi, cu râuri de Cuvânt ce irigă insula ce pare..."filozoafă"?
Nu-i vietate ce aici plăcerea să-şi găsească, la suprafaţă.
Nu-i pentru o privire aruncată, aici, insula aşezată.
Nu-i pentru distracţie sau plăceri de-o clipă.
Un scop are, însă.
Dar unul mai adânc, ce nu la suprafaţă-şi face cunoscută existenţa.
Nu rămâne-aici cine vine să petreac-o clipă, apoi să plece spre alta, mai luxuriantă.
Rămâne doar cine are-n suflet aceeaşi comoară ce insula aceasta o poartă-n adâncimi de pământ pustiit.
Rămâne cine simte-n aburul ce o-nconjoara...un dor.
Rămâne cine simte-n râu sfârşitul însetării.
Rămâne cine vede-n dor, în râu, în mine...pe Creator.
Acela sau aceea care vede, dincolo de mine- Gândul, Dorul, Setea...de veşnicie cu Isus.
Şi, atraşi de-aceleaşi, ajung la Comoară.
Comoara ce-o port în fir de nisip, în cer înstelat, în setea de El.
Comoara ce preţ n-are şi e mai nesfârşită, cu cât în gol te-arunci, căutând să te umpli de El. Comoara ce nu trece ca aburul de vis.
Comoara ce rămâne, făcând din mine o insulă pustie, dar preţioasă; o insulă anostă, dar valoroasă.
Făcând din tine-un preţios, o preţioasă, atunci când vrei şi tu - nu insula, ci Comoara- din insula mării-mi de viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu