Finish Line

Nu o să mă apuc să scriu toată istoria acestei seri; am lăcrimat-o, am suspinat-o, am scris-o deja.
Dar trebuie să punctez câteva gânduri născute din ploaie , finish line Vox Dei ...

Înainte de primul gând a fost un Cuvânt care mi-a fost dat prompt şi clar(ce mult aş vrea să fie toate aşa) când l-am cerut. Întrebarea mea era: să mă duc sau să nu mă duc? Ia să văd, Doamne, ce îmi zici Tu, aşa , special pentru azi", am zis şi am deschis Cuvântul lui Dumnezeu pentru azi, care se afla în vecinătatea mea când mă întrebam eu aşa.
Era scris:

FĂ-O CÂT MAI POŢI!

"se va băga de seamă lipsa ta, căci locul tău va fi gol." (1 Samuel 20:18b)

Asta era scris, ca şi răspuns. Mă întreb...oare chiar aşa să fie? Va observa cineva locul gol? Dar dacă El zice, aşa va fi. La mine vor fi multe locuri goale şi cel mai rău îmi pare că unele s-au golit prea devreme, când încă mai era timp...

Dar să trec peste.

Primul gând este referitor la umbrela mea care nu "sfidează" ploaia, după cum fac toate umbrelele, ci se bucură de ploaie, împreună cu mine.
Şi pentru asta, mulţumesc Timeea pentru umbrela înflorită şi plină de culoare şi bucurie!(e de la ea, fără nicio ocazie)

Al doilea gând este despre bălţi şi despre cum ne contrazicem noi, oamenii, pe noi înşine. Sau despre cum ne schimbăm, în timp. Şi adică, atunci când suntem copii fugim înspre bălţi, ne place să călcăm în ele, să ne udăm, să ne jucăm în ele. Şi atunci nu avem voie- pentru că suntem copii şi trebuie să fim ascultaăori de părinţii noştri care au ajuns la faza în care nu mai fug înspre bălţi, ci fug de ele, le ocolesc, nu vor să aibă de â-a face cu ele. Dar ei au uitat cum le plăcea şi lor când erau copii, nu îi înteleg pe copii şi de aici....toate neînţelegerile. Astăzi când am realizat treaba asta mi-am zis..."acum nu mă mai opreşte nimic să umblu prin bălţi, de ce le sar şi ocolesc?"
Şi aşa am hotărât eu ca de acum să nu mai ocolesc balţile, pentru a-l bucura pe copilul din /de mine.

Acum că scriu asta îmi răsare altă analogie, şi anume, cu fuga înspre şi de oameni. Sunt perioade în viaţă când căutăm anumiţi oameni, ne place să umblăm "prin ei", cu ei, înspre ei. Vin perioade peste timpuri când, faţă de aceiaşi oameni, ne comportăm diferit- fugim de ei, "îi sărim", îi ocolim, ca pe nişte bălţi care ne stau în drum. Pe ei, care altădată ne erau sursă de bucurie, de suport, prieteni dragi. Ah, şi chiar acum mă pocăiesc de treaba asta. Cum îmi vorbeşte Domnul mie chiar când scriu eu să citească alţii. Şi se adevereşte şi acum, ca şi altădată, că dacă scriu, întâi scriu pentru mine.

Să nu mai fug de, deci, ci înspre. Sau măcar să nu mă mai port ca şi cu o baltă. Chiar dacă nu fug înspre, dar să nu mai fug de. Aşa să fac!

Am rămas cu gândurile la trei la numărătoare. Mă întreba în seara asta ce fac de la toamnă. M-am învăţat cu întrebarea asta şi de fiecare dată dau un răspuns pe care-l apuc întâi. Dar în seara asta am zis "Nu ştiu, doar Domnul ştie şi deocamdată nu-mi spune şi mie". Asta şi pentru tine, dacă ţi-ar fi trecut cumva prin minte sau inimă să mă întrebi ce va fi. Să nu mă mai întrebi, acesta e răspunsul. Pe de altă parte, urmatoarea persoană din seara asta cu subiectul mi-a zis, după ce i-am răspuns la fel, "Poate El ţi-a spus da' nu vrei tu să auzi". Ei, că la asta nu mă gândisem. Dar nu cred, totuşi...o să mă gândesc mai bine.

Astea sunt gândurile mai optimiste din seara asta.
Restul, despre cum mi-am luat rămas bun pe drumul înapoi-singură fiind- de la toţi prietenii cu care mă întorceam altădată de la Vox Dei sau de altundeva, nu îţi mai spun. Pentru că ei nu au fost acum cu mine, dar la locul unde ne despărţeam altădată , acum le-am zâmbit, i-am încredinţat Cerului şi am mers mai departe. Am fost ca în filme, mi se pare acum.
Singură, cum am venit prima oară, aşa plec acum, adică nu chiar acum, dar de data asta. Am promis asta (poate nu trebuia) şi mi-am ţinut promisiunea. Dar ei rămân- urmele lăsate de ei , vrând-nevrând, nu le va mai şterge nimeni. Amintirile cu ei nu le pot uita, oricât ar vrea cineva. Pentru că, deşi am venit singură şi plec singură, trei ani nu am fost singură.
Mi-ar da inima să fac aici un pomelnic, dar te simţi tu că şi tu eşti.

Prieten drag, prietenă scumpă, rămâi în Lumină, cu pace şi bucurie.
Aşa voi face şi eu.