O moarte ce a adus viaţa

Comemorăm. Ne amintim. Încercăm transpuneri în mijlocul evenimentelor. Reuşim cu mai mult sau mai puţin succes. Mă gândesc:

Stânca cea tare, cântată şi proclamată de oamenii vechimii a ales să devină ţărână. Câtă tărie a fost necesară. Numai El ar fi putut să o facă. Nimeni altul nu a răspuns întrebării: "Cine va merge pentru noi?" Doar Stânca tare , cea mai tare S-a putut lăsa zdrobită, S-a lăsat părăsită.

Moartea Lui - jertfa supremă, care era singura care putea înghiţi mânia lui Dumnezeu născută din păcatul întregii omeniri, de la Creaţie şi până la ultima secundă. El, singurul care a putut satisface neprihănirea, prin vărsare de sânge, aducând iertarea asupra neamului omenesc.

Jertfa Lui - ultima, neinfinit mai valoroasă decât tot sistemul de jertfe practicat de poporul evreu, mai valoroasă atât prin consistenţa ei, cât şi prin răsfrângerea ei asupra întregii omeniri; nelimitată în timp, nelimitată la poporul ales. Unică şi desăvârşită. Una pentru totdeauna, una pentru toţi.

Prin moartea Lui a fost semnat legământul de pace de către Dumnezeu cu oricine va crede şi va trăi conform credinţei.

Stânca- zdrobită, ocărâtă, terminată. Părăsit de Cerul întreg, umilit şi dispreţuit de oameni, Isus. El, Prinţul Cerului. El, chiar Creatorul omului. Trecut prin chinuri de nedescris pe pământ, apoi coborât în locuinţa morţilor? Ce să caute El , neprihănirea, în domnia lui Satan?

Dar pentru că era Dumnezeu, nu putea să rămână în acea stare. Omenirea avea nevoie de şi mai mult, pentru că fără Isus, cum şi-ar fi respectat responsabilităţile din Legământ? Omenirea , după iertare, după încheierea socotelilor cu păcatul, avea nevoie de un nou început. Avea nevoie de viziune şi speranţă pentru viitor. Nu se termină totul când eşti iertat. Trebuie să mergi mai departe. Dumnezeu, mai mult ca oricine, ştia acest lucru. Dumnezeu, mai mult ca oricine, L-a vrut în viaţă, L-a vrut alături de El, pentru ca să fie întregita Sfânta Treime.

A înviat! Prin învierea Lui a adus un suflu nou, speranţă, nădejde, a adus împăcarea, a făcut să dispară teama de moarte, Şi-a redovedit valoarea şi natura dumnezeiască.

Nu numai că a fost destul de tare încât S-a lăsat jertfit, dar a fost atât de tare încât dupa aceea, S-a ridicat din mormânt. A învins forţele duşmane, a biruit moartea, S-a proclamat Domnul Adevărului, al Vieţii şi al Speranţei. Ucenicii au prins iarăşi chef de viaţă, puterile le-au fost reînnoite, speranţa a reînceput să lumineze pentru ei. Lumina i-a inundat, după două zile petrecute în întunericul deznădejdii.

Omenirea a fost iertată şi împăcată cu Dumnezeu prin moartea lui Isus, dar a primit puterea de a privi în sus, de a merge mai departe, în Numele Lui, prin învierea Lui.

Nu sunt de ajuns cuvintele şi nici noi nu putem înţelege pe deplin tot ce s-a întâmplat în acele zile şi toate implicaţiile fiecărui eveniment, fiecărui detaliu, fiecărei lacrimi curse din ochii Domnului Isus; nu ne putem imagina durerea Cerului şi doliul prietenilor Lui. Dar astăzi trăim cu adevărat o viaţă nouă care are sens şi valoare doar privită şi trăită prin prisma a ceea ce s-a întâmplat la Golgota şi dincolo de mormânt.

Astăzi putem privi spre cer pe deplin încredinţaţi că oricând L-am putea zări pe Mirele care vine să Îşi ia Mireasa în Împărăţia pregătită!