aprilie 12, 2010

Caut, aştept. Cred.

Daca aş renunţa să cred, aş deveni un fir de praf dintr-o inimă spulberată de jocul celor patru vânturi care mă prind la mijloc.
Unde este Mâna care mă va smulge cu putere din nebunia lor?
Când voi simţi Braţul care mă va purta victorioasă deasupra mâniei şi hohotelor lor răutăcioase?
Când eu voi fi luată din mijlocul lor, se vor ciocni între ele şi se vor preface în scrum, când va sufla Gura Dreptăţii peste ele.
Când Ochiul Iubirii mă va privi, firul de praf se va transforma într-un chip asemenea frumuseţii Lui şi inima spulberată va deveni strălucire în gloria Lui şi pentru slava Lui.
Văd de acum Lumina în care domneşte şi simt mirosul Milei care mă sustine chiar şi când sunt prinsă la mijloc între cele patru vânturi.
Sunt zile în care trebuie să privesc în sus, sunt momente în care trebuie să mă las purificată chiar când doare mai tare, chiar când e mai greu de crezut. Sunt zilele pământene.
Pentru că dacă binecuvântarea întârzie să se arate, poate este pentru că e aşa de mare şi este mai greu să ajungă. Sau poate că încă nu sunt pregătită să o primesc. Poate nu sunt destul de puternică încât să o pot duce, să pot duce tot ce a promis.
O, cum mai pot naşte supoziţii şi întocmi scenarii când sunt atacată din toate părţile? Cum pot crede, când tot în jur se clatină? Cum mai pot zâmbi când nici în somn nu mai am linişte şi când visele nu fac altceva decât să îmi curgă lacrimile pe care nu le las să se apropie în cursul zilei?
Când, Doamne, vei veni la mine? Când Te voi vedea faţă în faţă? Când mă voi putea linişti o veşnicie în Braţu-Ţi blând şi plin de siguranţă? Când mă voi putea desfăta din Tine şi tot Întregul pe care Îl formezi?
Mulţumesc pentru că sub picior am o fărâmă din Tine, şi atât îmi ajunge: o Stânca tare, de neclintit, unde îmi găsesc scăparea şi unde piciorul nu mi se clatina şi pasul nu mă pune în pericol.
Mulţumesc că stau în siguranţa Ta, chiar cu toate ce vuiesc şi se clatină în juru-mi. Mulţumesc că deasupra capului am promisiunile Tale, ploaia care aşteaptă vremea ca să fie trimisă peste mine, ca sa cresc şi din ea, la fel cum cresc din foc şi furtună.
Să cresc, s-ajung la Tine. Să cresc, să reflecţi mai mult în mine. Să creşti Tu în mine.

2 comentarii:

Cella spunea...

iar eu ... multumesc pentru ca ai scris aceste ganduri.

Anonim spunea...

În astfel de momente experimentezi cele mai mari bogăţii de sus.Şi eu aştept, şi cred cu toata fiinţa, deşi încă nu văd Îl simt mai putenic ca niciodată în mine. Curaj şi multumeşte-i pentru aceste momente. Sunt extrem de valoroase.

Yours E.

Interesaţi de pagina de viaţă