Read it aloud
pass it through your ears
enjoy the
ride, and
know
the difference between poetry and prose
is that poetry is broken
into lines—
that is all.
Robert Carroll(2005) , Finding the Words to Say It: The Healing Power of Poetry, Oxford University Press
Trebuie să fim conştienţi că o dată lăsată o parte din noi să plece, există puţine şanse ca vreodată, în viaţă, să mai beneficiem ceva de pe urma acelei părticele. O dată dăruind ceva(orice) cuiva, trebuie să ştii că s-ar putea să nu mai vezi niciodată acel lucru, s-ar putea să nu mai ştii nimic de el, să nu mai ai niciodată nimic de-a face cu el, să nu ştii cum a evoluat. La fel se întâmplă şi cu investiţiile în oameni. Rămâne doar gândul că am avut odată asta, dar am dăruit-o. Pentru că este mai ferice să dai decât să primeşti. Acum aş vrea să mă mai joc câteodată cu jucăria aceea, aş vrea să mai suflu o dată în fluierul acela, aş vrea să mai răsfoiesc odată acea carte, aş vrea să mai străbat odată acea cărare. Toate îmi amintesc de locul special, în care avea acces cine reuşea să îmi fie aproape. Şi tot aşa, locul meu, tot primind vizitatori, m-a înstrăinat sau m-am îndepărtat eu. Pentru că nu mai chiar îmi plăcea să fie al meu ce era deja al altora. Şi totusi, îmi e dor. Şi aş vrea ca cei care s-au adăpostit, s-au vindecat, s-au întremat în locul acela numit Popasul să îmi permită uneori să iau o gură din aerul acela, să închid ochii şi să simt că sunt iar acolo, sunt iar popas. Pentru că la popas am crescut şi am devenit ceea ce sunt în privinţa unor aspecte.
Mi-e dor, da. Mi-e dor pentru că...
În lumea asta crudă, unde dacă pierzi o cursă se duc mai multe odată cu ea, suntem străini şi trecători unul pe lângă altul, lăsând la ceilalţi, făr' să ştim, din noi. Şi când ne e dor de ei, nu ştim, de fapt, că ne e dor de părţi din noi, pe care nu le mai avem, căci se află la ei.
Dar nu mai am dreptul, probabil. Şi nu poate mintea mea să înţeleagă de ce timpul trecut, de ce schimbările produse, de ce circumstanţele şi contextele trebuie să ne limiteze şi să nu ne mai permită accesul la ceva aşa de important pentru noi înainte, la acea parte din noi care se bucura şi se hrănea împreună cu alţii.
Şi-aş dori îngăduinţa, da.
Nimic, niciodată nu va înlocui pe camaradul pierdut. Căci nu pot fi creaţi vechi camarazi.
Antoine de Saint-Exupery, Citadela
În cer nu vom mai fi împărţiţi în două, ci vom fi ca îngerii. În sfârşit, va fi şi genul neutru :)
În cer rămâne doar iubirea pentru Mielul şi iubirea Lui pentru noi, care ne-a dus acolo.
Şi ce se va întampla cu iubirea de şi între oameni?
Păi asta...ne-a fost dată pentru acum, pentru pământ.
M-am gândit azi la lucrul acesta.
Iubirea e pentru vremurile grele, pământene. Într-o viaţă lipsită de durere şi griji nu ar mai avea niciun farmec,
probabil acesta fiind motivul pentru care iubirea face legământ până la moarte. Nu mai e valabilă dincolo de ea.
Aşa că să ne bucurăm de ea, să ne zidim prin ea, să creştem, să ne sfinţim, să ne jertfim cât mai mult prin ea acum, pentru că doar efectele ei asupra noastră vor putea intra în veşnicie împreună cu noi.
Iubirea-i să îţi dea putere atunci când cazi, pentru a te ridica.
Iubirea-i să te aştepte atunci când eşti obosit şi simţi că totu-ţi stă-mpotrivă.
Iubirea-i să îţi întărească mâinile slăbănogite şi să ţi le prindă într-ale ei, dându-ţi siguranţa că nu esti singur.
Iubirea-i să te asigure că pentru cineva, eşti cel mai iubit dintre pământeni, cel mai stralucitor licurici. Şi contezi.
Iubirea-i să nu îţi mai fie teamă.
Iubirea-i să crezi în tine, să crezi în altul, din afara ta.
Iubirea-i să renunţi la tine, să înveţi să mori, să te jertfeşti pentru ca să devii exact forma lipsă a celuilalt.
Iubirea-i să fie o esenţă plină de Dumnezeu, care a creat-o şi care se bucură de ea.
Iubirea-i multe altele.
Da. O învăţ. De 10 luni şi testele-s tot mai grele.
Dar ca şi inima, trupul, mintea mea...şi iubirea mi-e asigurată-n credincioşia lui Dumnezeu.
Şi ieşim deasupra circumstanţelor şi ispitelor, de fiecare dată.
Pentru că El ne ridică.
Acum doi ani am primit un printz la care mă bucuram să mă uit. Era un om de zapadă numit Printz. Acum un an tot un prinţ, mai din carne şi oase era pe drum. Mă bucuram şi de el şi încă. Dar este un Prinţ incomparabil, de neînlocuit, de care mă bucur dintotdeauna că este şi că S-a născut pentru ca şi eu să pot trăi. E Prinţul prinţilor, e Regele regilor, e Domnul meu şi în felul meu, în inima mea, în ascunsul meu, Îl sărbătoresc şi mă închin. Adânc, sincer, pe deplin. Prinţul păcii mele, Prinţul vieţii, al morţii, dar mai ales al veşniciei mele. Da, inima mea se bucură în El şi faţa mea se desfată în lumina Sfinţeniei Lui. Pentru că prin El, pot fi şi eu!
Trăiască Prinţul, Fiul Celui Preaînalt!
Întuneric. Rece. Uscăciune. Robie. Disperarea multora. Frustrarea celor cu puţină credinţă. Nelipsire de la Templu a celor cu multă credinţă. Îngâmfare. Apăsare. Ocupaţie, multă agitaţie. Strigăte spre Dumnezeu, care aude. Proclamarea lui El- Roi, Dumnezeul care vede. Aşteptare chinuitoare. Îndoială. Încercarea credinţei. Evenimente politice. Schimbări. Îndatoriri. Planuri. Dragoste.
Şi iată un cuvânt care parcă se află în contrast cu majoritatea celor de mai sus.
Mă gândeam, scriind mai sus, la contextul social, religios al Israelului în perioada dinaintea naşterii lui Isus.
[Mă gândesc, recitind, la mine însămi şi la modul în care mă văd şi în care mă simt.
Dar am scris dragoste, şi El acoperă totul. El a înfruntat totul şi pot şi eu înfrunta totul prin El.]
Şi am scris dragoste. Pentru că Iosif şi Maria se iubeau, sau cel puţin aşa vreau să cred. Şi Cel care a făcut minunea posibilă a întărit şi dragostea lor, în ciuda neimaginatei întâmplări.
Iosif şi Maria se iubeau. Maria îşi iubea pruncul. Dumnezeu Îşi iubea poporul. Şi tot El avea un plan. Iar planul Lui se construia cu alte cuvinte decât cele care descriau starea de fapt. Planul lui avea alte temelii, pentru că începea cu o Lumină în întuneric.
Rază de lumină, rază de speranţă. Căldură, chiar dacă asigurată de cele mai neaşteptate surse: vite într-un grajd. Prospeţime. Eliberare. Speranţă şi bucurie. Împlinire. Închinare în duh şi în adevăr. Smerenie, umilinţă. Ruperea jugului. Odihnă în Cristos. Laudă la adresa lui Dumnezeu, în cer şi pe pământ. Proclamarea adevărului despre El. Aşteptare în bucurie. Siguranţă. Dovedirea şi întărirea credinţei. Evenimente politice şi de tot felul. Schimbări, transformări, reînnoiri ale minţilor. Metanoia. Responsabilităţi. Planuri. Dragoste. Izbândă în Numele lui Isus.
Şi iată alt cuvânt, la care suntem toţi chemaţi a ne gândi. Izbânda care ne-a fost promisă, care ne-a fost şi oferită deja, în stăpânirea căreia suntem aşteptaţi să intrăm. Izbânda, din El, prin El şi pentru El.
Izbânda asupra duhurilor stăpânirii acestei lumi, asupra circumstanţelor, asupra păcatului, asupra noastră înşine.
Izbânda care să ne aducă tot la picioarele Celui Preînalt, cu cununile aruncate înaintea Lui, după ce vom fi biruit totul!
Izbândă este ceea ce vă doresc şi eu, să o aveţi şi să vă bucuraţi de ea în anul îndoielnic şi tremurând ce se anunţă.
Izbânda, în cinstea Lui!
Trăgând cu urechea la anul ce-i trecut, povestea începe aşa:
- Mai ninge?
- Nu. Acum am fost afară. De ce? Mai vrei sa ningă? Nu ajunge?
- Hmm, de ajuns ajunge. Mă gândeam la altceva: când te-am chemat acum câteva zile la o plimbare era prea târziu...acum nu mai ninge.
- Chiar aşa.
- Truda ei de iarnă. Ninge tot când nu trebe.[...] Păi şi fără ninsoare nu ţi-ar plăcea să faci o plimbare înainte de culcare? E mai sănătoasă decât un film.
- Să sperăm că o să fie.
Ninge-mă, Doamne,
din sânge, cu Harul.
Desfă-mă-n bucăţi,
şi curăţă mărgăritarul.
Ninge-mă, Doamne-
să-ngheţe păcatul.
Apoi, cu suflarea-Ţi,
Topeşte-l de tot.
Ninge-mă, Doamne
şi fă ca ninsoarea
în mine şi-n alţii
să rupă prinsoarea.
Ninge-mă, Doamne
şi fă-mă ca Tine-
să ning totdeauna,
până-n veşnicie.
16 decembrie 2010
Viaţa reală, trăind-o, îmi dau seama că este mai mult decât o poveste cu zăpadă, poveste scrisă în alb de sentiment, de puritate, de vis frumos visat într-o noapte dormită sub stele, în doi, cu o plimbare lăsând urme în zăpadă după o zi obositoare, o săptămână grea.
"Viaţa este reală şi nu ideală" este o expresie pe care o tot folosesc de o săptămână încoace, de când am concluzionat acest lucru.
Ideal ar fi fost să se termine cum m-am aşteptat.
Real este că pot să iubesc, în ciuda aşteptărilor neîmplinite.
Ideal ar fi să petrecem măcar o zi pe lună adăpostiţi într-un cântec de iarnă cu ceai fierbinte.
Real este că suntem prea obosiţi, plictisiţi şi fără timp pentru a ne permite să evadăm din departamentul numit rutină al închisorii numită obligaţie.
Ideal ar fi să scriu poezii inspirate din ceea ce trăiesc şi simt.
Real este că îmi pot, totuşi, aşterne gândurile sub formă fără vers.
...
Ideal ar fi şi real este. Avem de-a face cu ceea ce este, iar ceea ce ar putea fi influenţează de multe ori prea mult ceea ce este.
Ideal ar fi să scriu frumos, în continuare.
Real este că sunt seacă şi nu mai are ce să izvorască din mine, pentru că realitatea, aceasta este ceea ce trebuie să înfrunt şi idealul, ar face bine să nu mai străbată harta minţii şi nici măcar a inimii mele.
Strălucirea diamantului va fi cu atât mai vie, cu cât rama lui va fi de culoare mai închisă. (Spurgeon)
Să zicem că diamantul este omul, de la general la special. Iar rama este ceea ce este de jur împrejurul lui, ceea ce îl limitează, ceea ce îi defineşte aria de desfăşurare, chiar trupul acesta de carne în care sufletul este încadrat plus tot ce este materie în jur.
Cuvântul care face diferenţa îl văd şi îl simt a fi atitudinea. O atitudine care trebuie să depindă de existenţa şi însuşirile diamantului ca diamant şi nu atitudine care trebuie să depindă de existenţa sau caracteristicile ramei.
Rama-i doar un context. Nişte limite, într-adevăr; o familie, un mediu, o societate în care omul trăieşte. Dar omul este mult mai mult decât rama care îl încadrează. Omul este mai mult decât limitele şi limitările lui. Valoarea întregului tablou constă cel mai mult nu în calitatea şi însuşirile ramei, ci în renumele şi opera Autorului tabloului. Ce este între cele patru laturi ale ramei contează şi se numără în eternitate. De aceea, atitudinea trebuie să fie una şi aceeaşi în oricare împrejurare a vieţii.
Ca şi tablou ce sunt, ca şi diamant....valoarea mi-o iau din contexte, limite, încadrarea spaţio-temporală sau îmi recunosc valoarea de operă şlefuibilă a lui Dumnezeu, accept şefuirea şi devin astfel tot mai strălucitor?
Pentru că atitudinea de bucurie în contexte frumoase este ceva natural, care nu iasă prea mult în evidenţă. Dar atunci când contextele se schimbă...atitudinea mea se schimbă şi ea? Să învăţ să nu se mai schimbe. Căci stelele strălucesc mai tare în nopţile geroase şi întunecoase, iar diamantul străluceşte cu atât mai tare cu cât rama este mai închisă la culoare.
Chemare văd acel lucru care mi-a fost scos înainte într-o zi, pe care m-am lăsat provocată a-l mânui şi am scos-o cu bine la capăt.
Am răspuns la puţine provocări în viaţa mea, dar aceasta este una dintre ele. Să scriu. A sunat mai degrabă ca o invitaţie la vremea aceea, dar acum, după aproape cinci ani, o văd ca pe o provocare căreia mă bucur că i-am răspuns. I-am răspuns şi am început tot mai mult a cocheta cu această activitate. Până când am simţit că este un lucru din care nu ar mai trebui să mă opresc.
De ce să nu ma mai opresc?
Dintr-un punct de vedere egoist, pentru că prima persoana zidită, încurajată şi ajutată de ceea ce scriu, sunt chiar eu.
Dintr-un punct de vedere altruist, pentru că deşi mă simţeam uneori expusă cu "de-ale inimii", era un lucru bun şi pentru cei care citeau. Lucru bun pentru că uneori poate ai învăţat să faci ca mine, deseori poate ai învăţat altceva: să nu faci ca mine. Şi acesta poate fi un lucru foarte important. Am primit puţine feedback-uri ca şi "blogger al zilelor noastre", însă consider că de-a lungul timpului încurajarea generală a fost: "Fă în continuare lucrul acesta încredinţat mâinilor, minţii şi inimii tale, căci faci o treabă bună." Oameni de la care mă aşteptam cel mai puţin îmi luminau uneori "anonimatul" şi "nepopularitatea" scrierilor mele. Ziditoare cuvintele lor pentru inima mea întotdeauna au fost. Dar asta nu m-a motivat neapărat întotdeauna la a scrie mai mult, mai des; poate pentru că, de fapt, cum am mărturisit de atâtea ori, nu scriu pentru nimic altceva sau altcineva, decât pentru mine, în primul rând. Şi nu scriu doar de dragul de a scrie, ci scriu atunci când cred că scriu cu un scop mai înalt decât cel de a mă citi apoi (varianta adapatată pentru "nu vorbesc doar pentru a mă auzi vorbind").
Şi pentru că am ajuns la un punct în care aş simţi să scriu ce îmi doresc mai departe de la această activitate, mă opresc pentru a vedea unde sunt şi ce pot să fac din punctul de vedere al scrisului cu locul în care sunt din punct de vedere spiritual, emoţional, profesional, intelectual, social.
Şi promit că o să mă gândesc bine la acest lucru în perioada care urmează, iar concluziile le voi trage prin scrieri.
Mulţumesc pentru imboldurile şi încurajările din ultimele luni, mai ales celor din partea cărora le-am tot primit:
Anda, vecina de peste hol; Gina, care aşteaptă ceva de la mine şi îi multumesc; Andrei, care ştie cum e să scrii şi totuşi, crede că pot să o fac în continuare. Nu în ultimul rând, doamna profesoara C.I., dacă citiţi, încă o dată, cuvintele dumneavoastră m-au încurajat şi au produs chiar şi reactii chimice pozitive pentru trupul, sufletul şi mintea mea.
La re-citire!
