Blestem

• 
  
• Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” (Geneza 3:16)
• 
  

Nu este prea plăcut auzul acestor cuvinte...Vai, dar cum ar putea fi când....e un blestem? 

Mă refer deocamdată numai la cea de-a doua parte a versetului, pe care o am în minte de azi dimineaţă. 

Ca şi când Duhul mi-ar fi şoptit: Nu mai bombăni în mintea ta şi nu te mai lamenta, căci a fost scris. Maktub. Şi cu asta, nu ai decât să ai dorinţe care să îi placă şi lui. 

Mie îmi vine să traduc, deşi sună foarte dur şi extrem, dar îmi pare un foarte apropiat "vei fi la cheremul lui". 

Că tot vorbeam zilele trecute despre dependenţă....

Dacă cineva mă contrazice, aş fi curioasă ce are de spus....

Start nisip

Din secunda doi dupa ce cheia s-a întors în uşă, clepsidra care numără timpul a fost întoarsă şi a început numărătoarea inversă. Apoi mi-am 
dat seama că am uitat sa-i spun La mulţi ani. La mulţi ani pentru un an şi jumătate din al doilea. 

Jocul

Mereu mi-a plăcut şi este printre puţinele lucruri pe care le-am încercat a face când am avut ocazia, deşi nu într-un mod foarte priceput, deşi teama era prezentă: teama de eşec, teama de a mă simţi prost după câteva rateuri şi de a risca şi gândurile rele ale celorlalţi.

Este un sport frumos, un joc care cere mult din partea celor care se încumetă, mai ales cei care îl aleg în mod profesionist.

Îmi place şi mai mult de azi, de când l-am descoperit a fi o analogie foarte bună pentru lucruri reale, jocuri serioase la care ne încumetăm în viaţă.

Şi m-am gândit azi în special la ce se întamplă când se întâmplă ceva şi jucătorul ajunge în starea de a nu mai putea juca, din diferite motive: fizice, psihice, legale, relaţionale, comportamentale. De la accidente, pierderi suferite, acte necugetate poate ajunge în această stare. Atunci când jucătorul ajunge să nu mai fie ce a fost înainte.

“Cum ai făcut să mergi mai departe? Cum ai continuat jocul? Ce ai făcut?”

“Nu am făcut nimic. Am ignorat durerea şi am ridicat de fiecare dată braţul mai sus şi am mers mai departe, în ciuda ei. “

Pentru că nu durerea este importantă, pentru că este trecătoare. Pentru că nu ea trebuie focalizată, ci jocul. El rămâne, trebuie pus mai presus de durere.

Atunci când ai ajuns într-o stare urâtă de tot, nu ai de făcut decât să perseverezi, să munceşti, să îţi îmbunătăţeşti jocul. Să îţi perfecţionezi strategiile, să inventezi altele noi, să te antrenezi cu cine te ajută, să asculţi doar pe cine te ridică, să nu uiţi că cel mai important e jocul şi ca tu să te simţi bine jucându-l.

Dacă bucuria şi entuziasmul, dacă pasiunea pentru joc s-au pierdut, întoarce-te la motivele dintâi pentru care ai început a-l juca. Aminteşte-ţi cine erai atunci şi dacă nu se poate să mai fii acea persoană, atunci treci mai departe şi recapătă-ţi, cumva, puterile, energia, pasiunea. Pentru că jocul îl vrei jucat în continuare şi nu vrei să se termine pentru tine. Încheie-ţi socotelile cu trecutul, împacă-te cu prezentul şi priveşte puternic spre viitor. Dar nu abandona jocul.

din El, prin El.

În cer nu vom mai fi împărţiţi în două, ci vom fi ca îngerii. În sfârşit, va fi şi genul neutru :) 
În cer rămâne doar iubirea pentru Mielul şi iubirea Lui pentru noi, care ne-a dus acolo. 


Şi ce se va întampla cu iubirea de şi între oameni? 


Păi asta...ne-a fost dată pentru acum, pentru pământ. 
M-am gândit azi la lucrul acesta. 
Iubirea e pentru vremurile grele, pământene. Într-o viaţă lipsită de durere şi griji nu ar mai avea niciun farmec, 
probabil acesta fiind motivul pentru care iubirea face legământ până la moarte. Nu mai e valabilă dincolo de ea.
Aşa că să ne bucurăm de ea, să ne zidim prin ea, să creştem, să ne sfinţim, să ne jertfim cât mai mult prin ea acum, pentru că doar efectele ei asupra noastră vor putea intra în veşnicie împreună cu noi. 


Iubirea-i să îţi dea putere atunci când cazi, pentru a te ridica.
Iubirea-i să te aştepte atunci când eşti obosit şi simţi că totu-ţi stă-mpotrivă. 
Iubirea-i să îţi întărească mâinile slăbănogite şi să ţi le prindă într-ale ei, dându-ţi siguranţa că nu esti singur. 
Iubirea-i să te asigure că pentru cineva, eşti cel mai iubit dintre pământeni, cel mai stralucitor licurici. Şi contezi.
Iubirea-i să nu îţi mai fie teamă.
Iubirea-i să crezi în tine, să crezi în altul, din afara ta. 
Iubirea-i să renunţi la tine, să înveţi să mori, să te jertfeşti pentru ca să devii exact forma lipsă a celuilalt. 
Iubirea-i să fie o esenţă plină de Dumnezeu, care a creat-o şi care se bucură de ea.
Iubirea-i multe altele. 


Da. O învăţ. De 10 luni şi testele-s tot mai grele. 
Dar ca şi inima, trupul, mintea mea...şi iubirea mi-e asigurată-n credincioşia lui Dumnezeu. 
Şi ieşim deasupra circumstanţelor şi ispitelor, de fiecare dată. 
Pentru că El ne ridică. 

Şi a fost şi încă.

Trăgând cu urechea la anul ce-i trecut, povestea începe aşa: 


- Mai ninge?
- Nu. Acum am fost afară. De ce? Mai vrei sa ningă? Nu ajunge?
- Hmm, de ajuns ajunge. Mă gândeam la altceva: când te-am chemat acum câteva zile la o plimbare era prea târziu...acum nu mai ninge.
- Chiar aşa.
- Truda ei de iarnă. Ninge tot când nu trebe.[...] Păi şi fără ninsoare nu ţi-ar plăcea să faci o plimbare înainte de culcare? E mai sănătoasă decât un film.
- Să sperăm că o să fie. 

Real e mai mult.

Viaţa reală, trăind-o, îmi dau seama că este mai mult decât o poveste cu zăpadă, poveste scrisă în alb de sentiment, de puritate, de vis frumos visat într-o noapte dormită sub stele, în doi, cu o plimbare lăsând urme în zăpadă după o zi obositoare, o săptămână grea. 
"Viaţa este reală şi nu ideală" este o expresie pe care o tot folosesc de o săptămână încoace, de când am concluzionat acest lucru. 
Ideal ar fi fost să se termine cum m-am aşteptat. 
Real este că pot să iubesc, în ciuda aşteptărilor neîmplinite.
Ideal ar fi să petrecem măcar o zi pe lună adăpostiţi într-un cântec de iarnă cu ceai fierbinte. 
Real este că suntem prea obosiţi, plictisiţi şi fără timp pentru a ne permite să evadăm din departamentul numit rutină al închisorii numită obligaţie. 
Ideal ar fi să scriu poezii inspirate din ceea ce trăiesc şi simt. 
Real este că îmi pot, totuşi, aşterne gândurile sub formă fără vers. 
...
Ideal ar fi şi real este. Avem de-a face cu ceea ce este, iar ceea ce ar putea fi influenţează de multe ori prea mult ceea ce este. 
Ideal ar fi să scriu frumos, în continuare. 
Real este că sunt seacă şi nu mai are ce să izvorască din mine, pentru că realitatea, aceasta este ceea ce trebuie să înfrunt şi idealul, ar face bine să nu mai străbată harta minţii şi nici măcar a inimii mele. 

De toamnă (1)

Mi s-a lipit toamna de picioare şi inima de tot ce eşti.
Şi frunzele, născute-n primăvară, acuma de picioare se lipesc.
Dar ce am eu, născut în primăvară, nu ofileşte vremea când e (g)rea.
Şi vânt şi ploi, chiar soare, umbră mare hrănesc 
Acele ce-un copac acuma cresc. 

Set de curăţenie

Trăgând cu urechea: 


Ea: Ne completăm unul pe altul. Tu ai găleata, eu am mopul. 
El:  Eu sunt Setul şi tu, Curăţenia. 


Într-adevăr, ce s-ar face unul fără celălalt? 

Curăţenia: Ce corect. Dacă tu nu ai fi, eu nu m-aş vedea. N-ar fi cine să mă pună în valoare. 
Setul: Dacă tu nu ai fi, aş fi inutil. La ce bun tot ce sunt dacă nu aş folosi la nimic? 
Curăţenia: Ai fi frumos, curat, mereu în stare bună. Dar ai sta într-un colţ privind şi aşteptând ca cineva să te observe şi pe tine. 
Setul: Şi tu ai fi invizibilă. Deşi toţi te-ar dori şi te-ar lăuda, te-ar promova... fără mine, mai greu cu tine. 


Dar unul cu celălat fac treabă împreună. El se poate pune în valoare, poate îndeplini scopurile pentru care a fost creat şi rolul lui. Deşi nu întotdeauna în perfectă stare, trăieşte şi aduce folos în jur. Ea, se vede. Când el îşi face treaba, ea străluceşte, împrăştie sănătate şi prospeţime. 


Unul fără celălalt...nu au importanţă. Dar împreună, în Mâna Celui care le pune în mişcare şi în fiinţă, sunt o binecuvântare! 

Into yesterday.

Izvoare de lumină şi ploi de curcubeu 
Ne-au încântat privirea şi ne-am gândit la El.
Concertul brotăcesc din lac- oglindă-n soare
Ne-a învăţat cântarea, când negru totul pare.


Natura întreagă Lui glorie-I aduce
Prin sunete, culoare, prin răcnete sau stare.
Cu lupii, urşii, lei; păunii laolaltă
Am lăudat pe Domnul, căci ţine viaţa toată!


Am zburat cu bucurie rest de păpădie 
Şi nu alte dorinţe ne-au mai cuprins, copile. 
Alături de noi un vis calcă pământul tare;
Un vis împlinit, şi nu dorinţă oarecare.


Amestec de culori, un mix de tăcere
Cu sunete sfinte ne-au fost mângăiere
Şi ruga-mpletită-ntre verde şi-albastru-
Dulce mireasma după-un weekend cam aspru. 


Căci timpi de dor şi- aproape sunt bine conturaţi,
Şi-n ritmuri felurite, dansăm împrospătaţi:
Culori de bucurie, de cântec şi de bine
Ne colorează viaţa, căci Mâna Lui ne ţine. 


27 aprilie 2010.
-din seria Personajul meu  de Poveste.

Unul şi şase

Există o sacralitate a simţirilor inimii. Şi ştiu ceva despre asta. 


Am iubire ca un ocean de siguranţă. Pot să înot în ea fără teama de a fi atacată. 
Am iubire ca un fluviu de bunătate. Se revarsă mereu înspre tine fără teama de a fi respinsă. 
Am iubire ca o fântână de mister. Poţi să te adânceşti în ea fără teama de a te pierde. 
Am iubire ca un fulg de zăpadă etern. Poţi să îl ţii, curat, în mână, fără teama de a se topi în veacul acesta. 
Am iubire ca o stea. Străluceşte în palma lui Dumnezeu, fără teama de a se stinge vreodată. 
Am iubire ca un Cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, fără teama de a se irosi vreodată. 


Mulţumesc pentru că în tot acest timp care începe cu şase şi chiar mereu înainte nu ai adus prejudicii sacralităţii simţirilor inimii mele, oricare ar fi fost ele şi oricare ar fi fost poziţia lor faţă de tine. 

Ce nu văd, dar sunt.

Prin voi, să văd. Căci prin El, sunt.

Prin ochii tăi dacă mă uit,

Ce văd în chipul meu de lut?

Ce-ţi pare ţie că-i frumos;

Ce nu-i de-ajuns, ce-i de prisos?

Aş vrea cu ochii tăi să văd

Cum las în urma mea prăpăd

Când mă citeşti şi nu-nţelegi,

Când mă asculţi şi te-ntristezi.

Aş vrea cu sufletu-ţi să simt

Al bucuriei dulce imn

Când zâmbetu-mi te odihneşte,

Când braţul tău mă ocroteşte.

Nu văd ce vezi când mă priveşti.

Nu simt ce simţi când mă iubeşti.

Dar chiar şi când nu văd sau simt,

Un lucru ştiu: ochii-ţi nu mint!

Şi îi privesc şi îi doresc

Mereu cu dorul de ceresc.

Căci chiar şi-n lut când ne găsim,

Purtăm un chip măreţ, divin!

Azi am visat.

Ce m-a făcut astăzi să visez, entuziasmată, este un colţ de lume virtuală care ar putea umple o cameră ideală, dar reală, plină cu cărţi care mai de care, cărţi pline de cuvinte, idei, imagini, chiar şi sunete, care să-şi găsească locul chiar şi pe/ sub/ printre pianul meu plin de praf şi dezacordat deocamdată, ca şi visul pe care l-am admirat preţ de câteva minute cu patru ochi deschişi.

doi ochi: îmi doresc un loc al meu unde să stau singură şi plin cu cărti, cu pianul meu ....

doi ochi: 8-> (visând)

doi ochi: aşa o cameră de boem

doi ochi: şi când ies de acolo... să mă aştepte cineva; da' nu oricine.

alţi doi ochi: într-o cameră plină cu CD-uri şi cu un laptop în braţe

alţi doi ochi: :))

doi ochi: îl arunc cât colo pe laptop să îmi fac loc :>

Da, din colţul colecţionarului a început visul meu. Să vedem unde se va termina, poate chiar în colţurile mele proprii şi după, în locul laptopului.

P.S. Vorba cântecului: Keep dreaming about your dreams, baby!

Ciudat.

De neimaginat altădată, dar acum ştiu: o inimă de om care se întinde spre altă inimă de om poate concura şi poate câştiga în concursul cu vântul, cu ploaia, cu luna sau cu orice altădată încălzea sau bucura şi învăluia inima asta de om în frumuseţe şi visare.

Inspirat din gândurile colecţionate.

Mai sus cu încă o stea

Mă detaşez de tot ce-i pămîntesc, caut scara spre locurile înalte şi mă urc, plină de dorinţa să nu cad, rănind cele necesare pentru supravieţuirea-mi pământeană. 

E-un refugiu, ce bine că am păstrat-o. Ce bine că îi simt nevoia. Am de analizat. Trebuie să mă îndepărtez puţin, să vad din afară cum stau lucrurile înăuntrul meu. 
Ajung sus, în spaţiul ce altădată-mi era turn, dar care-i dispărut. Stele ce poartă nume de răni  şi boli mai grave îmi zâmbesc; aici le-am depozitat- sunt în siguranţă, pentru că numai El, Cel ce m-a învăţat cum să procedez cu ele, mai are acces. Simt o bucurie şi o împlinire când le văd strălucind, pentru că sunt dovada că nu m-am rănit degeaba şi că nu am trăit degeaba. Le zâmbesc înapoi şi mă gândesc ce va urma. Data viitoare când mă voi urca aici, poate voi mai avea una , pe care să o alătur celorlalte. Poate va purta numele tău şi poate va fi altfel decât celelalte- colorată aşa frumos cum te-am lăsat, cum ai făcut-o, în cuvinte grele bine gravate printre nuanţe- şi diferită,  cu un scop şi mai nobil, poate, decât al celorlalte. 


Am luat cu mine umbrela, pentru că poate Tatăl meu va plânge împreună cu mine în timpul în care mă va învăţa din nou, în timpul în care îmi voi revărsa acuarelele pe norul Lui de ascultare. Şi poate ingerii vor plânge auzind povestea tristă ce poate am să le-o spun. Dar umbrela te va feri pe tine de lacrimile lor, de acuarelele mele vărsate, pentru că nu ştiu ce să mai pictez cu ele. Culorile s-au amestecat, nu se mai definesc; lipsa de claritate este ceea ce ne defineşte acum. Dar vei fi la adăpost, chiar dacă m-ar costa pe mine asta. Am ales roşul pentru umbrelă, să fie asemenea Sângelui ce ne protejează şi pe noi de mânia Preaînaltului, păstrându-ne în siguranţa Harului. 


Şi totuşi, ce clar e totul aici, pe braţul Lui. Ce împlinire, ce alinare. Ce cuvinte încurajatoare, ce zâmbete senine. Rochia mi-e albă. Aici sus, nu mai am etichete, nu mai am frustrări, nu mai am pretenţii, nu mă mai tem şi nu mă mai autoprotejez. Aici sus mi-e bine. Aici nu mă mai ajung priviri trufaşe, nici fugare. Aici toate cuvintele stau cuminţi şi aşteaptă semnul Lui pentru a forma propoziţii, pentru a naşte întrebări şi pentru a exclama uimiri în urma unor minuni. Aici, totul e făcut cu şi din dragoste autentică. 


De fapt, acesta e scopul urcării mele înaintea Lui: să mă înveţe cum să iubesc neprefăcut, liber, într-un mod autentic şi valoros; să mă vindece, prin iubirea Lui; să mă transforme, să mă umple de esenţă: de esenţa unei trăiri neprefăcute, în absenţa răutăţii, a fricii, a invidiei, a geloziei. 


Şi dacă într-o zi voi fi fluture, să nu invidiez floarea pentru parfumul ei, ci să mă bucur de libertatea mea de a zbura şi de a bucura pe mulţi, prin culorile mele frumoase şi zborul meu jucăuş. 
Şi dacă într-o zi voi fi floare, să nu mă uit strâmb la libertatea fluturelui, ci să mă bucur că sunt bine înrădăcinată şi că am un echilibru susţinut de Însăşi Mâna Lui. 


Echilibrul îl simt şi acum, stând pe scara ce ma apropie de El, scara ce izvorăşte din inima mea şi se înaltă, treaptă cu treaptă, spre inima Lui. 


E bine aici, nu aş mai coborî. Dar trebuie, pentru că El zice că jos, printre oameni, îmi fac practica, exersez, mă  lupt, aici pot să câştig. Zice că între voi îmi desăvârşeşte talentul de a iubi. Şi în viaţa asta ce aparţine timpului mă pregăteşte pentru netimpul unde am un loc pregătit. 


Aşa că zâmbind, cu forţe proaspete, fără acuarele- le-a ţinut pentru a le repara-, mă îndrept înapoi, sub nori, sub stele, aici de unde pot altfel admira luna. De acuma şi până va hotărî El, nu va mai trebui să desenez nimic, decât să iubesc. Să exersez iubirea. Pot să încep cu tine? :)

Te uită cum ninge

Zilele trecute cineva "m-au" inspirat...culminând cu Bacovia, la care i-am dat replică la poezia Te uită cum ninge decembre...




Ma uit cum ninge-n ianuarie...
spre ceruri, iubite, privesc; 
mai spune o rugă-nspre ele, 
s-ajungă deasupra de stele. 


Eu nu mă mai duc azi de-aici...
străin e -napoi şi-nainte. 
Mă uit cum ninge -n ianuarie...
nu râde, nu plânge, spune ruga-nainte.

Azi evadez.

Dacă nu eşti în stare să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, nu-i va fi nimănui niciodată dor de tine. 

Astăzi evadez înapoi de unde am fost răpită de cine nu trebuia când nu trebuia. Să văd dacă mă mai recunosc, eu pe mine. Să văd ce au de zis locurile acelea despre mine şi despre neîntoarcerea mea, aleasă în mod deliberat. Să văd dacă m-ar mai primi. Astăzi evadez spre turnurile prizonieratului meu. 

Dacă m-ar mai primi, să mă întorc acolo sau să rămân aici, găsita de cine sunt acum, regăsită cumva şi de mine parcă...? 

Cine are nevoie de mine mai mult? Atunci-ul sau acum-ul? Cui îi pot fi mai mult de folos, de preţuit, de bucurat, de iubit?

Poate pe drum încolo voi găsi şi răspunsul. Sau poate îl are altcineva. Dar o sa încerc să îl găsesc, singură. 

Să-mi fie şi să-mi ajungă nu mai e acum singura dorinţă- vreau să-l găsesc, să mi-l asigur, să nu îl mai îndoiesc, pe răspuns. 

Dorul cel mai de preţ

Primul gând mi-a fost în anul ăsta aşa:


Let's make this year a love song.


Însă cum am învăţat să nu dau chiar întotdeauna ascultare primului gând, am tăcut. Şi am uitat.
Apoi, Înţelepciunea mi-a adus altul, pe care nu îl mai ignor :


Am pornit cu dorul să-mi văd Salvatorul.


Da, îl accept şi îl mărturisesc: Pornesc în 2010 cu dorul să-mi văd Salvatorul. Şi până când această întâlnire se va realiza în "carne şi oase", deşi ele nu vor mai fi, fie ca El să fie văzut în mine.


Nu exclud primul gând, pe care poate îl vom împlini. Dar prioritar este al doilea. Pentru că dorul de El ne dă puterea de a traversa fiecare zi, ne dă puterea de a sta fermi în ceea ce ne dorim cu adevărat şi cel mai mult, chiar dacă nu putem obţine aici şi acum. Dar nu voi risca bucuria deplină şi răsplata întreagă, cununa nepătată,  pentru ceea ce pot obţine aici şi acum, pentru o clipă de bună-simţire, sau de satisfacţie a unor porniri răzbunătoare sau răutăcioase poate sau mai ştiu eu ce...


Am cântat azi "Poartă-ţi lumina prin întuneric, lasă-n inimi un dor de cer..."


Dorul pe care îl ai vorbeşte despre tine. Dorul pe care îl ai va lăsa urme adânci sau mai puţin, în inimile celor din jurul tău, poate chiar în inimile celor necunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. 


Să las în inimi un dor de cer, cu paşii-mi îndreptaţi spre El, cu dorul după El- cel mai înţelept, cel mai de preţ şi mai împlinitor dor. 
Ştiu că e greu şi nu vine chiar în mod natural, dar îmi pun inima să pornească, mă pun pe mine toată să pornesc. Tot inainte, cu dorul să-mi văd Salvatorul. 


Însoţeşte-mă, alătură-te cu dorul acesta, pune-l pe primul loc şi în viaţa ta şi va fi cel mai bine. 

Povestea ta.

E adevărat că 1000 de cuvinte câteodată nu sunt de ajuns pentru a înlocui o imagine.
Dar se întâmplă uneori ca o imagine să nu poată descrie nicidecum o idee.
De asta...s-au inventat, poate, colajele.
Dar tot nu sunt de ajuns.
Aşa că nu o să mai pun nicio poză la postul anterior.

Totuşi, câţiva prieteni...o, exagerez. Doar doi. Ea la cerere şi el de bunăvoie. Şi celălalt el, care a inspirat. Doar ei au furnizat material pentru "întregirea visării" mele(au mai fost unii care au încercat, dar s-au dat uşor şi repede bătuţi), care, de ce nu, ar putea fi şi a lor.

E: nu o iei şi p ea sub umbrelă?
F: hmm
F depinde
E: de ce?
F: de ea
E: cred că îi place în ploaie...până la un moment dat. să fii pe fază să simţi momentul şi să-i faci loc
F: o sa fiuuuuuu
[...]










[...]
F: tu?
F: ce mai faci?
F: nveţi la pian?
F: sau îl înveţi?
E: îmi cântă
E: îmi spune o poveste la pian
F: hmm
F: ARE YOU IN LOVE ???
E: hehe
E: no
E: doar de idee, aşa...
F: şi ideea asta unde duce?
[...]

Uite unde a dus. Aici.
Şi după aceea aici, unde ne aflăm. Acesta a fost doar startul.
Imaginile "inspirante" sunt mai sus. (Ştiu că nu există cuvântul, dar...şi ce dacă? E de folos.)

Şi acum urmează imaginile care încearcă , într-o anumită măsură- mai mult sau mai puţin- să întregească ideea.

- by Bi. Biencutza.
Îmi place la acest colaj că ea a văzut dincolo de "noi doi"- o ea şi un el.
Dealul care ar trebui sa aibă vederea înspre lună, mai are o parte. De unde vezi în perspectivă lumea în care trăieşti.
Povestea, la începuturile ei şi în majoritatea cazurilor, este spusă, şi azi, copiilor. Ceea ce am scris se poate întâmpla şi între alţi actori. Nu neapărat doi, nu neapărat noi.
Locul şi umbrela- braţul care ţine umbrela- protecţie- "Sunt aici, acum, când ai nevoie, chiar dacă tu eşti puternică şi eu sunt verişorul tău sau vecinul tău din copilărie sau fratele tau, colegul tău sau chiar un străin. Are cine ţine umbrela, sunt aici în caz de nevoie."
Şi pianul, da. Posesorul degetelor poate fi oricine, oriunde. Şi eu ascultam poveşti altădată, spuse de Nucu, cu ideile lui Beethoven sau, cel mai mult, de Dani...Cea mai frumoasă poveste era scrisă de Chopin "Fantasie" Impromptu, Op. 66 . O, da. Cântat de tine. :X Cum aş putea uita? (Poate asta este de fapt cauza inspiratoare de bază) Întotdeauna îl simţeam cântat pentru mine, povestea spusă pentru mine.
Mulţumesc, Bi, pentru inocenţa şi puritatea colajului tău. De asta îmi place de tine:) >:D<

Apoi, poza oferită voluntar. Este puţin distorsionată de mine, deşi situaţia lor e clară.
Şi acum...ce am încercat eu să "pun laolaltă".

Asta a fost. M-am "prostit" destul. Mi-am acordat câteva zile de visat...ca să mai rezist cu statistica asta... de acum şi pentru încă vreo două săptămâni maxim ) mă intorc la ea. Şi apoi o sa o las pentru totdeauna. Pe ea şi încă poate altele, multe altele.

Dar lasă ca ...vine vara :>
Bucură-te de libertate, cât încă o ai.
De singuratate, cât încă mai poţi.
Şi dragostea...luptă pentru ea :)
Până nu ..."trece trenul", ca să închei tot cu citat din cel ce a început.
Thanks, aproape-verişorule.

Ascult povestea ta.

Spune-mi o poveste.

Dacă vrei să mă readuci la viaţă, să fie despre Salvare.
Dacă vrei să trec la fapte, să fie despre statistică.
Dacă vrei să mă încălzesc, du-mă cu gândul la Soare şi spune-mi povestea singurătăţii lui.
Dacă vrei să râd, să fie despre ceva ce îţi place ţie.
Dacă vrei să plâng, să fie despre moartea căprioarei.
Dacă vrei să mi-o spui afară, vreau să stăm pe iarbă, cu capul în jos.
Dacă vrei să rămânem aici, să reuşeşti cu povestea ta să mă transpui în altă lume- diferită, departe.
Dacă vrei să visez, spune-mi-o la pian.
Dacă vrei să străbat adâncuri, foloseşte cuvinte.
Dacă vrei să o simt, lasă-ţi ochii să mi-o spună.
Dacă vrei să râd din nou, hai să alergăm prin ploaie.
Dacă vrei să nu mai mă simt singură, fă-mi loc sub umbrela ta când mi se face frig de la ploaie.
Dacă vrei să mă rupi de realitate, du-mă pe deal să fiu mai aproape de Lună. Apoi pleacă şi aşteaptă să vin să îţi spun eu povestea ei.
Dacă vrei să învăţ câte ceva despre Dragoste, nu-mi spune poveşti. Vorbeşte-mi despre Isus.
Dacă vrei ca toate astea să se întâmple, hai să scriem o poveste impreună.
Dacă vrei să mă întorc în timp, pune-mă să citesc din nou tot ce-i mai sus.
Dacă vrei să te ascult, te voi asculta.
Dacă vrei să dorm, spune povestea potrivită şi voi adormi.
Dacă vrei să vii să mă iei, te aştept.
Dacă totul ţi se pare ciudat, să ştii că şi mie.
Dacă încerci să înţelegi, mai bine nu.
Dacă vrei să ştii cui mă adresez, nu ştiu.
E doar o idee.
Care poate scrie povestea.


Acum, zi şi tu. Ce vrei? Ce poveste, unde şi cum mi-o spui?

P.S. Nu găsesc o poză "multisemnificativă" pentru ideea asta. Nu vrei să mă ajuţi? Cine găseste o poză nimerită? Cine întregeşte visarea mea?
Mulţumesc de ajutor.

de-a joaca

two can play the same game and so it begins....

Statusul care mi-a atras atenţia în seara asta.
Dacă se poate numi seară acest moment al zilei. (11:26 PM)

Aşa începe ceva ce în mod cert nu va avea sfârşit...dacă totul începe cu o joacă. Sau? Aş putea, sigur, filozofa şi arrgumenta că s-ar putea şi altfel, dar ar trebui să intru prea în profunzime şi în detaliu. Şi la ora această a zilei, în momentul acesta al vieţii mele, chiar nu vreau să mă conving că ceea ce începe cu un joc jucat în(de) două persoane, poate avea un final.

Aşa că mă ascult şi îmi repet că "no more playing" şi sper să mă pot ţine de ascultare, până la înfăptuire.
Să tac şi să fac.
Acum trec la tăcut.

La re-citire.