Chemare la introspecţie

Dacă te-ai descrie vreodată într-un singur cuvânt? Care ar fi? Un cuvânt pe care îl simţi tu în tine; care, dacă priveşti în urmă, pluteşte în aerul trecutului şi prezentului tău, în personalitatea ta, în fiinţa ta întreagă?

Contemporaneitate.

Trece viaţa pe lângă noi pentru că noi o aşteptăm să înceapă şi din prea multe scenarii construite, nu ne dăm seama că viaţa este ceea ce ni se întâmplă acum şi tot ceea ce ne înconjoară.
Viaţa se întâmplă în timp ce noi ne-o imaginăm: strălucitoare, semnificativă, cu prinţul sau Ileana Cosânzeana ieşiţi din poveşti, cu slujba pentru care ne-am născut, cu relaţii profunde şi cu răspunsuri zilnice şi concrete la întrebările existenţiale pe care ni le punem mereu; cu noi puternici şi buni, având impact asupra celor din jur, ca modele de urmat pentru cei ce vin după noi; părinţi constructivi, zidari ai cetăţilor care ni s-au încredinţat, apărători şi protectori ai caracterelor, minţilor şi sufletelor copiilor noştri; parteneri iubitori, iertători, oferind totul fără a cere ceva în schimb, jertfitori ai propriului nostru Eu, investitori în persoana care doarme în cealaltă parte a patului.
Acestea sunt lucruri pe care ni le imaginăm, înainte să vină timpul pentru ele; frânturi din visele noastre şi aşteptări pe care le avem de la noi înşine. Aşa ne-am fi dorit viaţa, dar undeva, în timp ce o trăiam, drumul a părăsit harta mentală şi ne trezim, fiecare, pe rând, că imaginea din oglindă nu seamănă cu cea care ne umplea gândurile şi motivaţiile cu ani în urmă.
Ne trezim la realitate, fiecare la timpul lui, dar nu toţi.
Cred că sunt în acea stare de după somn, dar înainte de trezie. Buimacă, nerecunoscând decât o mică parte din ceea ce văd în timp ce ochii mi se deschid, mă întreb ce să fac, acum, că m-am trezit.
Voi recunoaşte că aceasta-i viaţa şi e singura pe care o am şi singura pe care o pot investi în eternitate sau mă voi amăgi, spunând că încă nu a început şi că timpul de a îmi pune în aplicare toate visele nu e încă sosit, că viaţa va începe atunci când voi avea un loc de muncă sau după ce îmi voi fi terminat studiile sau când mă voi căsători, când voi fi mamă....?
Recunosc: viaţa a început demult pentru mine şi, dacă nu o ajung din urmă, nu voi trăi niciodată cu adevărat acea viaţă din belşug pe care Cristos mi-a dăruit-o.
Dacă nu închei socotelile cu trecutul, dacă nu mă accept cu dragoste, dacă nu mă împac cu prezentul, viitorul nu va fi unul semnificativ, cu impact.

Autoactualizare. Înseamnă a fi contemporan cu tine însuţi, să trăieşti potenţialul pe care îl ai, să îl foloseşti şi să ajungi propria-ţi viaţă din urmă, eliberându-te de trecut şi de orice te reţine acolo. Eliberându-te şi de viitor şi de orice te-ar aştepta acolo.
Să trăieşti azi- cu trupul, cu mintea şi cu sufletul!

Cu atât cu cât.

Strălucirea diamantului va fi cu atât mai vie, cu cât rama lui va fi de culoare mai închisă. (Spurgeon) 


Să zicem că diamantul este omul, de la general la special. Iar rama este ceea ce este de jur împrejurul lui, ceea ce îl limitează, ceea ce îi defineşte aria de desfăşurare, chiar trupul acesta de carne în care sufletul este încadrat plus tot ce este materie în jur. 


Cuvântul care face diferenţa îl văd şi îl simt a fi atitudinea. O atitudine care trebuie să depindă de existenţa şi însuşirile diamantului ca diamant şi nu atitudine care trebuie să depindă de existenţa sau caracteristicile ramei. 
Rama-i doar un context. Nişte limite, într-adevăr; o familie, un mediu, o societate în care omul trăieşte. Dar omul este mult mai mult decât rama care îl încadrează. Omul este mai mult decât limitele şi limitările lui. Valoarea întregului tablou constă cel mai mult nu în calitatea şi însuşirile ramei, ci în renumele şi opera Autorului tabloului. Ce este între cele patru laturi ale ramei contează şi se numără în eternitate. De aceea, atitudinea trebuie să fie una şi aceeaşi în oricare împrejurare a vieţii. 


Ca şi tablou ce sunt, ca şi diamant....valoarea mi-o iau din contexte, limite, încadrarea spaţio-temporală sau îmi recunosc valoarea de operă şlefuibilă a lui Dumnezeu, accept şefuirea şi devin astfel tot mai strălucitor?
Pentru că atitudinea de bucurie în contexte frumoase este ceva natural, care nu iasă prea  mult în evidenţă. Dar atunci când contextele se schimbă...atitudinea mea se schimbă şi ea? Să învăţ să nu se mai schimbe. Căci stelele strălucesc mai tare în nopţile geroase şi întunecoase, iar diamantul străluceşte cu atât mai tare cu cât rama este mai închisă la culoare. 

Spre Ţara lui Nicăieri. STOP.

           Ţara lui Nicăieri : Nu ştiu cum este acolo, dar ştiu câte ceva despre drumul care duce acolo.

 Este presărat cu cărări de nepăsare, pentru că pe asta se bazează cei care vor să ajungă acolo. Nepăsare, indiferenţă. Acest fundament ia diferite forme, precum :

« Nu ştiu la ce facultate vreau să dau. La care intru e bine. În ziua de astăzi contează formele, nu esenţa. »

«  Nu ştiu ce vreau să ajung. Oricum, ceva care să îmi aducă mulţi bani. În vremurile în care trăim totul se numără în bani. »

« Nu mă interesează ce cred oamenii. Nu mă intereseaza ce gândesc ei, pentru că nu li se întâmplă multora sau prea des să gândească. »

« Nu mă interesează câte eforturi au depus părinţii mei ca să mă ţină în şcoală şi facultate. Era datoria lor. Nu mi-au făcut niciun favor. »

« Nu mă interesează câţi oameni calc în picioare, trebuie să ajung unde vreau, pentru că dacă eu nu îmi port de grijă, atunci cine să îmi poarte ? »

Recunoşti în afirmaţiile de mai sus ideologiile şi filozofiile lumii în care trăim ? Recunoşti vocile prietenilor tăi, poate chiar pe ale tale ?

Ne proclamăm independenţi, facem totul pentru a fi « pe picioarele noastre », ne luăm un job, mergem la facultate doar când mai rămâne timp, pentru ca să nu mai depindem financiar de părinţii noştri. Luăm poziţii de rebeli, pentru ca nu cumva cineva să ne ţină cumva, în vreun fel, sub control. Dar suntem, fără să ştim, dependenţi de ideile şi valorile veacului în care trăim. Suntem dependenţi de bani, de ideea de succes, de propria noastră înfăţisare. Suntem legaţi, orbi, strălucitori pe dinafară, dar goi pe dinăuntru. Am uitat ce se găseşte în interiorul nostru, pentru că un stil « cool » (sau nu ştiu care mai e cuvântul de ordine ) e  văzut şi recunoscut de oameni, dar « cine se uită în spatele măştii ? Pe cine interesează ? Nimanui nu îi pasă. Toţi se ocupă de ei înşişi, să le meargă lor bine, să iasă ei în faţă. Aşa că trebuie să am grijă să arăt bine în exterior, pentru că pe el îl văd toţi. »

GREŞIT!!! Aşa ne gândim, să recunoaştem! Suntem captivi ai părerilor oamenilor despre noi, dar afişăm o falsă libertate !

Şi din drumul de nepăsare am trecut la captivitate, la robie. Pentru că pe marginea drumului către Ţara lui Nicăieri stau cocoşaţi de minciuni şi putreziţi de otravă copacii falsei libertăţi.

Tot pe marginea drumului, pe ici-colo, câte un indicator stărneşte atenţia. Indicator? La ce bun? Spre nicăieri? Indicatoare, da. Dar nescrise, tăbliţe rotunde care se scriu doar când treci prin dreptul lor. Sunt indicatoarele Lipsei de Scop. Bineînţeles că dacă nu îmi pasă unde ajung când se termină drumul, nu am niciun scop care să dureze.

« Viaţa asta e scurtă, una ai, trăieşte-ţi-o la maxim. »

« Pentru ce să mă zbat? Tot într-un pământ ajungem toţi. »

« De ce te frămânţi? De ce te preocupi? Trăieşte clipa. Dacă se termină clipele, e gata. S-a zis. Nu pierde timp preţios participând la procese ale Conştiinţei tale. Nu te duce la citaţiile ei. Fă altceva, distrează-te ! »

Voci ale Lipsei de Scop, mincinoasă creatură care susţine că dincolo de mormânt nu se întâmplă nimic; ignorantă minte care crede că « se va scoate » şi în ziua Judecăţii de Apoi.

            Prezentă fiind ea, Lipsa de Scop, îmi trăiesc viaţa fără să mă gândesc. Iau ce îmi oferă alţii, mănânc fără să ştiu ce, beau orice, să îmi răcoresc frustrările şi să îmi înec aceeaşi Constiinţă care se poate răscula uneori. Particip la orice eveniment care îmi promite distracţie, pentru că despre asta este vorba ! Distracţie, distracţie, distracţie !
 « Marele zeu amuzament » al prezentului îşi cere drepturile de la fiecare dintre noi. 

            Altceva , pe drumul către Nicăieri ? Semeni, cât cuprinde. Nepăsarea, Falsa Libertate şi Lipsa de Scop au reuşit să adune mulţimi de oameni care să înceapă acest drum. Pentru că e simplu ! E simplu să trăieşti dus de val, nu trebuie să depui eforturi. Unde te duce valul, acolo e bine sa ajungi! Pentru că « nimic nu e la întâmplare » ;             « Destinul ştie », « Soarta... » sau poate chiar « Aşa a vrut Dumnezeu. » Care Dumnezeu ? Cel al iubirii de sine, da ; cel al banului, dumnezeul succesului  şi al unei vieţi trăite după reguli culese din cărţi de genul « Cum să ...în X paşi » .

Mulţi, gloate. Se complac în acest mod de viaţă şi merg tot înainte pe drumul către Iad. Acolo e locul celor care se lasă duşi de viaţă şi nu o conduc ei. Se lasă conduşi de sisteme şi valorile cele mai ieftine- ar fi prea scump preţul de a trăi după valorile care ar trebui să definească omul- omul creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. E mult prea greu să înoţi împotriva curentului. E mult prea greu să te duci în direcţia opusă de cea în care merg cei mai mulţi. Drumul spre Nicăieri este drumul pe care îl apucă cei care nu se folosesc de oportunităţile care le-ar putea duce viaţa înspre cealaltă destinaţie eternă. Dacă laşi « soarta » să te conducă undeva, nu te aştepta să ajungi într-un loc bun. Eşti om, înzestrat cu puterea de a prelua destinul tău şi de a întoarce cârma, către viaţă, din drumul către moarte.

Ţara lui Nicăieri. Ţara lui Nicăieri este un loc înşelător, pentru că, de fapt, este anticamera Iadului. Crezi că nu vei ajunge nicăieri, dar vei ajunge undeva, pentru că undeva vom ajunge, fie că noi credem asta, fie că nu. Fie că suntem de acord, fie că nu. Şi drumul înspre acolo îl hotărâm azi şi ne ţinem de el mâine şi poimâine...

Nu există un final, nici o concluzie. Finalul e scris de fiecare dintre noi. Finalul îl vei scrie tu. Concluzia ? Drumul către ea îţi apartine, iar sentinţa...nu va mai putea fi revocată.

Lasă-te înviat!

de la Matei inspiratie....(18:1-7)

Când Dumnezeu intervine, toate lucrurile se schimbă: gri-ul mormântului devine lumină strălucitoare; lacrimile se transformă în uimire; durerea este preschimbată şi trimite la acţiune; tăria celor răi se transformă în frică şi tremur. Dar cei care Îl caută pe Isus cu interes şi dorinţă arzătoare, mai presus decât orice, nu trebuie să se teamă, ci să îndrăznească a privi, să vadă Adevărul , apoi să meargă să-L vestească tuturor.

Dacă Dumnezeu a tăcut ieri, tace azi şi va tăcea mâine poate, nu înseamnă că va tăcea veşnic. Pregăteşte-te să Îl asculţi, fii gata pentru acea clipa, căci totul se va schimba.

Inima noastra seamănă cu mormântul lui Isus. E bine pazită de solii "păcii", de păzitorii "liniştii", puşi în slujbă la intrarea inimii noastre de către duhul lumii.

Avem impresia că Domnul Isus este inăuntru, stând liniştit, lăsându-Se păzit de vreo formă, de măşti, de lucru trecător. Dar se prea poate ca El să nu mai fie de mult acolo. Şi ţinem sub pază o inimă goală....Ostaşii păzesc inima, o păstrează în linişte, pe care ne-o dorim. Nu avem nevoie de confruntări, nu ne dorim tulburări...Numai să avem grijă să nu constatăm în final că inima-i doar un mormânt liniştit şi gol. Un mormânt în care-i ingropată conştiinţa noastră, sedată cu calmantele pentru "pace": o conştiinţă ameţită, surdă, slabă, care nu are puterea de a striga şi de a ne opri din drumul greşit pe care suntem.

Constatarea nu-i suficientă. "Hristos a înviat" n-ajunge: "Duceţi-vă repede de spuneţi!" Mai e nevoie şi de ascultarea poruncii şi de împlinirea ei. Mergi mai departe, depăşeşte nivele, trezeşte-ţi conştiinţa, eliberează-te de tine însuţi, lasă-te înviat şi tu, apoi umple-te de ascultarea de Cuvânt şi de Duhul Sfânt.

Ce facem când lumina Lui strălucitoare ne iasă în cale, ne invadează viaţa? Avem curajul şi dorinţa să rămânem cu El - faţă în faţă, să ne lăsăm descoperiţi în chiar faţa noastră şi să fim preschimbaţi de slava Lui? Sau vom fi ca ostaşii de la gura mormântului, înlemnind de frică şi rămânând ca morţi , apoi vom fugi cât ne ţin puterile înapoi în siguranţa mincinoasă a întunericului în care eram învăţaţi, acolo unde nimeni şi mai ales ochii noştri nu pot vedea adevărul despre noi?

Cristos a înviat! Lasă-te şi tu, mortule, trezit din somnu-ţi rece, lasă-te ridicat la viaţă plină de lumina încălzitoare pentru tine şi pentru cei din jurul tău, viaţă din viaţa Lui, Biruitorul!

[...]

Şi de-atuncea, niciodată

Un ciocan şi-o nicovală

Nu mai pot a ţine-n groapă

Pe-un oştean de-al lui Cristos!

De ce iubesc muntele.

Am fost provocată, indirect, de afirmaţia "Eu nu vreau să fiu o câmpie".

În context, câmpia simbolizează un suflet, o fiire ( am inventat cuvântul acesta cu câteva zile în urmă) plată, netedă din punctul de vedere al trăirilor psihice- emoţionale, dar şi raţionale.

Bineînţeles, câmpia era pusă în contrast cu muntele.

Simţindu-mă, am declarat: "Nici eu nu sunt o câmpie. Sunt un munte şi nu am dreptate când spun că asta e ceva rău; sunt un munte cu tot ce îl defineşte şi îmi place asta. "

Să mă gândesc deci la un munte, pentru a mă recunoaşte pe mine însami în el: eu însămi, în inima muntelui, în toată fiirea lui de munte.

În primul rând, muntele tinde spre înalt; se înalţă, se ridică peste toate. Iar vârful lui oferă vedere largă, oferă perspectivă, oferă contact cu cerul, prin norii care deseori se odihnesc pe crestele lui.

Dar muntele nu e numai vârful; începe de jos, chiar din mare uneori. Pleacă de la egalitate cu celelalte forme de relief, se naşte din ele.

Muntele începe cu poalele. Apoi, e foarte complex, variat, diversificat în forme şi culori: porţiuni verzi, cu multă vegetaţie; porţiuni cu păduri; apoi păşuni alpine, creste, lanţuri, vârfuri, piatră, văi, depresiuni, lacuri, izvoare.

Muntele oferă mari provocari, cere efort susţinut de voinţă, perseverenţă, sudoare, curaj, celui care vrea a-l cuceri. Dar are şi locuri unde odihna-i dulce, locuri revigorante- izvoare reci, cristaline, voioase. Unele porţiuni- înfricoşătoare; dar adăposturile-s acolo, la grea încercare.

Muntele-i frumos: la cel ce-l străbate, curajul se îmbină cu grija; riscul, nebunia, cu satisfacţia; sudoarea se usucă deasupra unor ochi senini, plini de viaţă, la vremea odihnei. Pe munte, soarele-i mai puternic; ploaia mai deasă; norul este mai gros şi cerul, mai aproape. Luna-i mai clară, stelele, mai frumoase.

Şi muntele sunt eu...Inima lui e a mea. Toate descrise mai sus le găsesc în diferite reprezentări în mine, în ceea ce sunt, în ceea ce pot, în ceea ce doresc, în cele ce visez, în temerile mele, în preocupările mele, în ceea ce am de oferit şi nevoie de primit.

Tu mă cunoşti, dar poate-i numai o cărare cea pe care m-ai hoinărit. Dacă ţi-a plăcut, dacă ai străbătut-o pe timp de zi, ai cules flori, ai cântat cu susurul pârâului laolaltă...bucură-te. Dar dacă alegi să pătrunzi mai adânc spre inima muntelui de mine, s-ar putea să nu îţi mai placă aşa mult ce te va aştepta prin unele locuri.

Poate mă cunoşti de mult şi ţi-a fost şi greu şi bine să te "excursionezi" printre toate câte sunt. Dacă încă eşti în căutarea unei comori pe care crezi că o ascund, felicitări. Nu te-ai lăsat speriat/ă, pentru că mă iubeşti, sau poate ştii ce vrei. Oricum, vei găsi, dacă te încumeţi, multe din cele ce le vrei, dar şi din ce n-ai vrea.

Poate că ai plecat încă de la poale hotărât/ă să ajungi sus, trecând de inima muntelui, a mea. Sau poate ai început a urca din curiozitate, lipsă de altceva sau...nevoie de stimulare. Pe parcurs poate ai devenit tot mai interesat/ă, dacă ţi-ai continuat drumul. Şi vrei mai mult, mai adânc, mai departe.

Ştiu că ţi-a fost şi greu urcuşul, şi plăcut izvorul. Ţi-a fost iubită umbra şi arzător soarele. Poate te-ai rănit prin pietrele/ stâncile ce mă caracterizează pe alocuri. Poate de multe ori ţi-am pus piedici, nevrând a mă lăsa cunoscută; sau poate te-am tras în văile şi depresiunile ce îmi dau calitatea de munte periculos.

Poate că şi muntele are temerile lui. Nu-i deschis accesul spre orice ţintă oricând, pentru oricine. Poate are nevoie de dovezi că cineva se chiar luptă pentru a ajunge în vreun anumit loc. Poate că muntele crede că nu oricine-i demn de a accesa cele mai frumoase locuri din el sau de a privi din vârf ceea ce se aşterne la picioarele-i.

Drumul muntelui e presărat cu numeroase semne de avertizare. Muntele-i greu de cucerit.

Şi muntele-s eu...

Unii munţi provoacă la cucerit pe cei mai experimentaţi şi pasionaţi hikeri. Dar eu nu...eu sunt un munte ce nu-şi strigă-n zări nici existenţa nici comorile; poate un munte ce pare neinteresant sau chiar neinteresat. Poate pentru că nu mi s-a dus vestea de munte şi nu se văd cele care mă fac să fiu. Dar sunt un munte ce în linişte îşi trăieşte viaţa de munte, închis în liniştea iubirii lui pentru cei care aleg să îl cunoască, dar şi pentru unii care aleg să nu aibă nimic de-a face cu el. Sunt un munte ce se bucură de el însuşi şi de cele ce-l locuiesc sau de cei ce-l urcă, dar mai ales de Creatorul care dintre toate formele, mi-a ales-o pe aceasta.

Şi totuşi, unii-s curioşi. Alţii, interesaţi. Tot mai puţini cei dedicaţi, cu cât se afundă pe cărările nebătătorite din sălbăticia necunoscută încă. Nederanjate vietăţi, inerte sentimente, stări, trăiri. Dar pentru cei mai puţini, acestea reprezintă frumosul, aceasta-i provocarea. Dorinţa e să se bucure de cele mai grele de ajuns adâncimi, dar şi înălţimi şi să-l bucure pe munte că poate fi o bucurie.

Şi-l văd, printre alţii, pe unul- singuratic drumeţ, care-a pornit spre cucerirea unuia din vârfurile care nu erau recunoscute de munte ca aparţinându-i. Deşi pare departe pe munte, spre ţinta lui, acesta-i cel mai greu drum ce l-ar fi putut alege; alegere provocată de nemulţumirea lui cu "tot ce văd ceilalţi". Vede unde vrea să ajungă: deşi vârful era interzis şi legenda spunea că e un fel de fata morgana: cu cât te apropii de el, cu atât se îndepărtează, l-a ales, neînfricat explorator! Îi va fi foarte greu, a fost avertizat. Dar are-un fel de ajutor secret, are permisiunea Celui ce-a creat muntele; are promisiunea că va fi permanent ghidat şi protejat. Şi astfel, îndrăzneţ, a pornit la escaladat.

Eu...ce pot să-i urez? Nu-i pot lua dorinţa de a ajunge unde vrea. Dar piedicile întâlnite, care-s de vremi întărite şi statornicite de toate câte-au trecut peste ele, vor trebui biruite.

Aşa că îţi urez drum bun, chiar dacă locurile pe unde-ţi va călca piciorul vor fi periculoase, reci, urâte. Pe unele dintre ele nimeni niciodată nu a mai calcat, nici măcar muntele însuşi nu le mai amintea printre posesiunile lui. Dar să nu-ţi alunece piciorul. Îţi doresc ca atunci când vei ajunge în locurile de odihnă să profiţi din plin de ele şi să te laşi încărcat cu energie care să-ţi fie de ajuns pentru următoarea bucată de drum. Crede în tine şi mulţumeşte pentru sfatul Proiectantului Însuşi. Ascultă sfaturile, urmează instrucţiunile şi vei fi în siguranţă. Recunoaşte-L în toate căile- şi frumoase şi nu-, iar El îţi va netezi cărările. Muntele îţi poate deveni cel mai bun prieten, dacă înveţi să-l cunoşti şi dacă vei respecta ceea ce el este. Şi la un moment dat, va colabora chiar cu tine, pentru a-ţi face parte de ce ai dorit şi de comoara pentru care te-ai ostenit. Şi fie ca să găseşti, când ajungi în vârf, ceea ce-ai căutat! Să fie vârful cel visat, să fie totul minunat!

Asta îţi doresc ţie, căci am aflat că vrei.

Şi le doresc tuturor celor ce visează să ajungă sus, sau undeva, în vreo parte necutreierată încă a vreunui munte. Să ajungeţi, să fiţi şi să rămâneţi!

Dedic scrierea Laurei, pentru că ea a fost prima care nu a vrut să fie câmpie şi m-a provocat în acest fel să mă gândesc la muntele de mine.

Iar pe tine te întreb, cum au fost drumurile muntelui din mine pentru tine şi printre care din drumeţii descrişi mai sus te găseşti?

Chemare dincolo

Vreau să te întreb ceva.

În tumultul zilelor de azi, din viaţa tuturor- fără excepţie-, când a fost ultima dată când ţi-ai luat un timp pentru tine? Pe care să îl petreci tu cu tine, în care să închizi mess-ul, facebook-ul sau alte cele şi să faci ceva ce îţi face plăcere, ce te simţi bine făcând, bucurându-te de pace, linişte, timp liber şi de oportunitatea de a face din nou acel lucru care te zideşte?

Lucruri ca: să te gândeşti, poate, să meditezi, să pătrunzi lucrurile mai adânc, să intri în profunzimile vreunui gând; să completezi integrame; să mănânci pufarine (sau ce îţi place ţie); să desenezi, să pictezi, să cânţi poate! Sau să ieşi, să pleci spre nicăieri, să-ţi iei starea de nicicum şi să laşi oraşul sau dealul să îţi facă ziua; să faci nişte poze unor necunoscuţi, creaţiei Domnului- să te bucuri de libertatea pe care o ai şi de darul tău?! Poate câteva minute să te uiţi cum trec maşinile- unii au şi plăcerea asta, sau să priveşti copiii dintr-un parc; poate să mergi cu bicicleta câţiva kilometri doar de dragul de a o face şi nu din alte motive...şi atâtea şi atâtea preocupări frumoase, dar pe care le lăsăm în colţurile cu amintiri, căci acum avem prea importante şi multe lucruri de făcut...

Mă uit la noi, tinerii care formăm mediul creştin din ziua de azi. Cei care avem timp liber, cu ce îl ocupăm? Cei care avem mai puţin liber, cum alegem să îl petrecem?

Mă simt dezamăgită, mă simt chiar prost, când mă uit în oglindă şi dincolo de ea şi văd ce limitaţi ne găsim, deşi nu aşa am fost creaţi! Ne limităm în relaxare, în distracţie, ne mulţumim şi mărginim la a ne uita la filme- singuri sau laolaltă, ne ocupăm mult timp cu chat-ul şi...cam atât, în general. Mai se aude uneori de câte un volei, mai rar de câte o seara de jocuri "de societate", tot mai puţin de plimbări în aer liber şi picnicuri. E adevărat, a fost iarnă. Dar mi-e dor şi de serile la "gura sobei" - aşa îmi place să numesc timpul petrecut în copilărie în încăperile călduroase, iarna, după ce veneam bine îngheţaţi de la zăpadă, jucându-ne "Nume din Biblie", "ŢOMAPANT", "Nu te supăra, frate", remi, scrabble sau alte jocuri de masă (sau covor :) )

În urmă cu două săptămâni m-am bucurat de nişte seri fantastice: la gura sobei (şemineului) la propriu, cu jocuri de masă şi puzzle; cu partide lungi de remi, jucate cu un copil de 7 ani. Şi unul de 3 ani în jurul nostru, vorbind întruna cu noi, dar, de fapt...singur :P

Am dat tot ce era frumos când eram copii, din alte vremuri, pe virtualitate. Acum ne jucăm scrabble sau biliard pe mess. Că ne-am instalat şi Java. Acum dezbatem subiecte şi gânduri pe bloguri, e mai lejer. Nu zic că nu-s bune şi ele- pentru timpul petrecut cu oameni de departe! Dar mă surprind de prea multe ori povestind filmul de aseară cu vecina de deasupra, în loc să ne întâlnim la mine sau la ea, sau între etaje, să povestim. Acesta este un exemplu nereal, dar foarte grăitor. "Vecina" simbolizează pe cei care ne sunt aproape, uşor de "atins", de văzut, de auzit, de întâlnit- planificat sau nu. "Filmul de aseară" simbolizează tot ce avem de povestit, orice.

Comoditatea, teama de apropiere, lipsa spontaneităţii, neexersarea acesteia din urmă- le găsesc printre vinovaţii pentru aceste situaţii...triste.

Îmi spun mie în primul rând: e târziu deja, dar hai să ieşim din spatele monitoarelor, să ne privim faţă în faţă şi să ne re/inventăm vieţile personale şi colective, să ne luăm de mâini dacă simţim, să sărim în nou- dacă asta este pentru unii, să păşim în realitate, cu curaj, chiar dacă ne temem- şi aşa , poate ni se vor trezi simţurile amorţite de statul pe scaun, se va scutura de praf originalitatea, capacitatea de creaţie, nevoia de creaţie; vom ieşi din tiparele impuse de site-uri; ne vom recăpăta şi încrederea în noi înşine şi unii în ceilalţi, încredere necesară re/apropierii, re/grupării, re/construirii unei vieţi în afara virtualului.

Timp pentru noi. Timp pentru alţii. Timp cu noi înşine şi timp unii cu alţii.

Şi, chiar dacă da, recunosc, mi-e teamă de propria scriere, mi-e teamă a păşi cu tine cum poate nu am mai păşit până acum; chiar dacă trecerea de la nişte relaţii preponderent virtuale la relaţii şi timp de calitate "pe viu" nu se face uşor, nici repede; chiar dacă toate astea şi încă altele, mă îndemn şi vreau. Vă îndemn şi pe voi, te îndemn: fă azi un lucru cu tine însuţi, ceva ce te zideşte, dar nu ai mai făcut de mult; ceva ce-ţi place şi de care ţi-e dor.

Îţi doresc putere să faci acest lucru, pentru că ştiu că ai nevoie. Avem nevoie de a ne acorda timp, de a ne adânci în noi înşine, chiar dacă nu o facem, chiar dacă dispreţuim pe cei care o fac. Avem nevoie să ne cultivăm şi să ne hrănim cu bucate autentice, avem nevoie să ne regăsim în viaţa ce o trăim. De multe ori privim, vedem că un strain ne ocupă locul şi deschidem un site, un film, un joc, o fereastră de mess- e mai simplu, decât a ne lupta cu străinul pe care îl putem birui, dar necesită efort şi implicare. Hai să scăpăm de acest străin, să luăm înapoi ce ne aparţine: căci viaţa noastră este un dar de la Dumnezeu. De ce să nu o trăim în felul nostru, dar în voia Lui?

Dumnezeu să ne îndrepte pasul: căci de la El vine voinţa, dar şi înfăptuirea!

Chipul Lui. Se vede?

Mi-a plăcut şi m-a pus pe gânduri unul din punctele cuvântării pastorului Emil Bartoş, aseară.
Tema era Imago Dei, din Psalmul 8. Sau Despre demnitatea fiinţei umane.

Punctul despre care vorbesc, ultimul:
Chipul lui Dumnezeu în noi înseamnă că suntem fiinţe relaţionale.

Iubeşte-te pe tine însuţi, pentru a şti şi a putea să îi iubeşti şi pe ceilalţi. Dar niciodată nu vei găsi împlinire prin tine însuţi.

Această idee am regăsit-o săptămâna care a trecut în Portret în oglindă, Josh McDowell:
După ce devenim creştini, nu mai suntem, niciunul dintre noi, o insulă.
Nu mai eşti o insulă. De atunci, ai devenit peninsulă. :)

Libertatea elimina constrângerea, dar implică dăruirea.

Termenul grecesc prosopon înseamnă faţa care caută altă faţă.
Din el a derivat persona, care suntem noi- persoana.
Aşa ne definim: feţe care caută alte feţe; ne defineşte dialogul.

Dialogul defineşte Cerul.
Monologul defineşte Iadul.

Nu există creştin izolat; creştin- insulă.

Mântuirea exprimă şi o trecere de la individ la persoană.
Trebuie să treci de la stadiul individual la cel interpersonal, pentru a găsi împlinire, salvare, regăsire.

Recuperează relaţiile pierdute. Totul este un dar.

Un dar ce ţi-a fost dat o dată, nu îţi mai este luat. Ceea ce a fost odată binecuvântare, nu poate fi acum un spin în coastă, ca să spun pe româneşte, şi nu în engleză. (gândurile mele)

Viaţa-i scurtă. Preţuieşte relaţiile. Salvează-le. Fă orice pentru asta! (imperativele lui)
...pentru că vreodată, te vei mai întâlni cu ceea ce a fost cândva, o relaţie. Una după chipul lui Dumnezeu, o relaţie care poate fi restaurată, recuperată prin şi numai prin Isus Cristos.

Zici că semeni cu El. Se vede lucrul acesta şi în relaţiile tale? În toate relaţiile tale?

Ai grijă de relaţiile tale, pentru că te vei mai întâlni cu ele.

...

Poate şi tu ai stricăciuni prin relaţii, poate şi tu ai uitat de vreun prieten. Poate şi tu ai făcut greşeli sau eşti cel care suferă de pe urma vreunei relaţii care s-a dovedit a nu fi ceea ce te aşteptai. Poate că ţi-a fost greu, poate încă îţi mai este. Dar întoarce-te acolo unde ai lăsat lucrurile "aşa" şi în Numele Celui care ţi-a dăruit acea relaţie, lasă lucrurile să continue, lasă iertarea să îşi facă loc printre frustrări, cioburi de vise şi de bucurii împrăştiate în toate cele patru zări. Iubeşte cum a făcut-o Isus, când a restaurat chipul lui Dumnezeu în noi, la cruce. Hai să-L lăsăm să se vadă în noi şi în toate relaţiile noastre. :)
Eu asta o să încerc. Şi cu ajutorul şi puterea Lui, voi şi birui natura-mi încăpăţânată, rănită şi obosită.

Viaţa ca un dans.

Zi de toamnă …prima zi. Singură pe scenă , dar nu oricare.
Plângeam, plângea şi cerul cu mine; prima zi pe scena vieţii, primul pas de dans.















Au urmat alti paşi: timizi, nesiguri, incerţi...paşii mei.
Rătăceam singură într-un dans nebun, dezordonat, încoace şi încolo.
Muzica suna vag, băteam ritmul inimii mele-
rătăcit, pierdut într-o lume străină,
deşi era tot ce cunoşteam; nu-mi găseam acordul.
Nici vorba de coregrafie.
Doar eu şi nimeni...





Într-un astfel de dans mă mişcam, fără sens, pe tărâmul necunoscut, explorând orizonturi, acorduri noi pe portative neînţelese.


Până când într-o zi, când reflectoarele s-au oprit asupra mea şi mi-au transmis clar că nu mai pot continua aşa.

În urechi mi-a răsunat tare şi clar ritmul bine definit; sufletul îmi jubila, când, dintr-o dată, Cineva m-a prins de mână, m-a ridicat şi m-a învăţat un dans nou: semăna a tango şi aducea a vals- ceva nemaîntalnit, inexplicabil…fără să-mi dea răgaz să mă întreb la ce bun toate astea , mi-a şoptit blând:

“O să te conduc mereu, o să te ridic atunci când cazi, o să te pansez atunci când te rănesti, o să-ţi şterg lacrima când plângi , o să râd cu tine când râzi…doar lasă-Mă, lasă-Mă să dansez cu tine! …Să dansez mereu!”


Ispitită de blândeţea Lui, am acceptat şi am dansat vreme îndelungată pe acorduri ce-mi încântau inima şi paşii ce deveneau tot mai potriviţi cu ai Lui... Partenerul meu Desăvârşit era acolo când ritmul se înteţea şi nu mai făceam faţă; chiar şi când rănile mi-erau sângerânde, tot acolo era; când eram la pământ, o singură mână era întinsă, a Lui! Îmi spunea din nou:


“Acordul acesta e pentru noi, mai acordă-Mi un dans, prinde-Mă de mână... e timpul să dansăm!“

N-o să uit nici acum piruetele pline de euforie, care mă purtau departe pe scenă... şi mai apoi, îmbrăţişarea plină de dragoste ! Coregrafia era perfectă. Tandreţea Maestrului mă copleşea, n-avea limită, decât o mare albastră; un cer deasupra noastră! Paşii noştri refuzau legiile naturii, gravitaţia nu era pentru noi ; pământul nu ne mai ţinea…am prins aripi şi-am plutit într-un vals interminabil şi sper să plutim aşa până când vom găsi loc de odihnă pentru picioarele noastre...până cand vom ajunge Acasă!
Şi fie că ritmul se va opri, fie că voi cădea, voi plânge, dansul meu va continua ..Îi voi prinde Mâna Partenerului din nou…şi nu îi voi da drumul până când acordul va fi desăvârşit, până vom poposi pe tărâmul fericirii eterne şi ne vom închina pe altarul sfinţeniei!









În eternitate, eu şi Coregraful meu!





P.S. Articol pus la cale de noi două :D [I. si E. ]

Viaţa ca o maşină

Am discutat într-o seară , la grupul Fitzuica Sibiu, despre Viaţă şi modul în care e ea privită de diferite grupuri de persoane. Unii văd Viaţa ca fiind un joc de cărţi, ca un puzzle, ca o simfonie , ca un carusel într-un parc de distracţii etc.


[poza-desen by Emy Dobrin himself]

Însă eu, îmi imaginez viaţa ca o maşină. Ciudat, nu? Ciudat şi titlul acestui text... Dar şi viaţa e ciudată.


Încep cu maşina (ceva logic, nu?) . Să ne uităm la o maşină oarecare. Nu una scumpă , nu o marcă de renume. Cumpărăm o Dacie. Dacia 1310. Wow! Acuma vă întrebati: nu e cam veche? O fi, nu o fi, dar orice maşină, specific: ORICE MAŞINĂ, poate fi folosită în acest exemplu.
Bun. Avem maşina, şi ce putem face cu ea? Bineînţeles că o vom folosi la cumpărături, mergem la serviciu, la şcoală, rezolvăm probleme şi facem o grămadă de lucruri cu acea maşină. Foarte utilă, nu?
Dar să ne gândim că Dacia noastră îşi va schimba stăpânul/proprietarul. O vindem unui tânăr pilot de curse care îşi caută maşină. Acesta plăteşte un preţ foarte mare doar ca să aibă maşină şi după ce o are, investeşte în ea pentru a putea câştiga Marele Premiu.
Aşadar, va schimba motorul, suspensia, roţile, farurile, caroseria va fi reparată şi vopsită, iar ca toţi să vadă noua destinaţie a maşinii, pe ea vor fi lipite stickere. Frumos, nu? Şi eu aş vrea o asemenea maşină :P, chiar dacă e Dacia 1310.
Acum mă întreb: oare ce va face pilotul cu maşina? Va merge doar la cumpărături, la şcoală , la serviciu? Nu, ci cu maşina va alerga pe pistă pentru Marele Premiu, pentru Premiul Alergării, iar celelalte lucruri pe care le va mai face le va face cu siguranţă mai bine.

Tot aşa e şi cu viaţa noastră. Alergăm pentru plăcerile noastre zilnice, pentru satisfacerea firii pământeşti şi de cele mai multe ori, pentru îndeplinirea sarcinilor date de cel Rău.
Toate astea, până când Isus Hristos a plătit cel mai mare preţ pentru a ne salva şi a ne avea sub îngrijirea Lui. EL ne-a schimbat inima(motorul) şi ne-a dat o nouă credinţă(suspensia) pentru a avea stabilitate în alergarea după Marele Premiu. Astfel, cu o nouă inimă şi ascultarea de pilotul nostru Isus Hristos, vom trece cu bine de lina de sosire şi vom primi Premiul Alergării.

Ce frumos ar fi dacă toţi am alerga după Marele Premiu şi am asculta de pilotul nostru Isus Hristos.

PS: Nu uita că te-ai născut FĂRĂ PIESE DE SCHIMB! Viaţa trece! Pentru cine vrei să alergi? Ce premiu vrei să primeşti?

Emy Dobrin.

Viaţa ca o...

A doua întâlnire din acest an universitar a grupului Fitzuica Sibiu(nu e chiar cea din poză, dar e asemănătoare) a avut ca temă, propusă de Liviu Hampu, Viaţa.
După ce ne-a dat câteva piste de pornire, am discutat în grupuri mai mici despre Viaţă şi care este perspectiva noastră asupra ei, care este perspectiva lui Dumnezeu asupra ei.

În timp ce discutam noi, mi-a venit o idee, văzând multitudinea de unghiuri din care poate fi privită viaţa. Aşa că am aruncat mănuşa. O provocare pentru cei din grupuleţul din care făceam parte. Să scrie fiecare un mic sau mare eseu care să aibă ca suport viziunea lor asupra vieţii. Viaţa ca o...

Mi-a venit ideea aceasta şi pentru că eu însămi am scris prin iulie ceva cu acelaşi titlu: Viaţa ca un playlist era ideea mea de atunci. Şi aceea este, fără să ştiu, prima scriere din seria Viaţa ca o...
De-a lungul timpului o să mai provoc oameni să scrie pe această temă.

Motivaţia mea? Am mai spus-o: Îmi place să provoc oamenii la scris. Pentru că ştiu că le face şi lor bine şi pentru că ne îmbogăţeşte şi pe noi.
Îmi place aşa de mult să scrie mai mulţi oameni pe aceeaşi temă; se vede foarte bine cât de diferiţi suntem fiecare şi cât material- nelimitat- deţine Dumnezeu să ne insufle fiecăruia dintre noi din El. Minunat!
Dobândim cei care citim noi perspective, ne îmbogăţim imaginaţia, gândirea, concepţia cu privire la lucrurile pe care le vedem şi pe care nu le vedem. Îl descoperim pe Dumnezeu din unghiuri în care nu ne-am gândit niciodată să ne punem, să privim şi să ne lăsăm învăţaţi.

Te provoc chiar şi pe tine. Dacă te-ai gândit vreodată să asemeni viaţa cu ceva, cu orice, îndrăzneşte să ne povesteşti şi nouă. Într-un comentariu lung sau într-un mail pe care mi-l trimiţi şi va fi citit sub formă de articol, exprimă-ţi gândurile cu privire la acest dar pe care l-am primit toţi, dar pe care fiecare îl folosim în mod diferit: Viaţa.

Mulţumesc celor care au răspuns provocării şi au avut curajul de a-şi expune ceva din ei înşişi; mulţumesc ţie, care vei citi aceste bucăţici din ei şi nu vei scoate arme de atac sub formă de cuvinte, ci vei cerne şi filtra bine cele citite şi vei ce este bun pentru ; mulţumesc lui Dumnezeu pentru că ne-a creat aşa de minunat, aşa de diferiţi şi a pus în noi capacitatea de a învăţa unii de la alţii, de a accepta opinia celorlalţi, de a ne bucura de ceea ce vedem bun frumos ei, de la El, Tatăl nostru.

Brainstorming

Pentru că mă număr printre mulţii care se află în faţa unui nou început în această perioadă, dar mai ales pentru că am o temă de făcut cu trimitere la începuturi, propun o furtună de idei.

Vreau să ştiu ce îţi vine ţie în minte când te gândeşti la Început. Poate din experienţă, poate din cunoştintele acumulate altfel, poate din imaginaţie, poate din ideal...

Cum ai descrie un început? Sau ce ai spune la un început? Cum te simţi când te afli în faţa unui început? Ce ştii, ce speri, ce eviţi, ce aplici?

Mi-a venit ideea asta în timp ce mă gândeam ce să scriu şi cum să formulez un început.

Dar acum să văd dacă eşti dispus/a să mă ajuţi.
Dacă da, foarte mulţumesc. Dacă nu, tu ştii de ce.

În oricare caz te-ai găsi , binecuvântate fie începuturile tale, în orice domeniu te-ai confrunta cu ele.


Mulţumesc!

Life like climb

I can almost see it
That dream I’m dreaming but
There’s a voice inside my head sayin',
You’ll never reach it.
Every step I’m taking,
Every move I make feels
Lost with no direction
My faith is shaking but I
Got to keep trying
Got to keep my head held high

There’s always going to be another mountain
I’m always going to want to make it move
Always going to be an uphill battle,
Sometimes I'm going to have to lose,
Ain’t about how fast I get there,
Ain’t about what’s waiting on the other side
It’s the climb

The struggles I’m facing,
The chances I’m taking
Sometimes they might knock me down but
No I’m not breaking
I may not know it
But these are the moments that
I’m going to remember most yeah
Just got to keep going
And I,
I got to be strong
Just keep pushing on,
cause

There’s always going to be another mountain
I’m always going to want to make it move
Always going to be an uphill battle,
Sometimes I'm going to have to lose,
Ain’t about how fast I get there,
Ain’t about what’s waiting on the other side
It’s the climb

There’s always going to be another mountain
I’m always going to want to make it move
Always going to be an uphill battle,
Somebody's you're going to have to lose,
Ain’t about how fast I get there,
Ain’t about what’s waiting on the other side
It’s the climb

Keep on moving
Keep climbing
Keep the faith baby
It’s all about
It’s all about
The climb
Keep the faith
Keep your faith
( Miley Cyrus - The Climb- The Movie Sound Track)




Life's a climb... but the view is great.

Blog de oro

Circulă, din câte observ, o leapşă mai specială, sub forma unor aprecieri, sub numele de Blogul de aur.

Cineva mi-a apreciat şi mie blogul ca fiind unul aşa. Mulţumesc pentru aprecierea ta!
Am fost surprinsă. Trebuie să dau şi eu mai departe la zece persoane această apreciere. Care sunt blogurile de aur pentru mine. Datul acesta mai departe se numeşte nominalizare.

Regulile sunt:
1. afişarea premiului
2. afişarea linkului celui care a acordat acest premiu
3. oferirea lui la 10 bloggeri

Să începem deci.

1. Premiul este acesta:

2. L-am primit de la: Think for myself.

3. Bloguri de aur pentru mine(în trecut şi/sau prezent ) sunt scrise de:

-Laura
-Alex, Gabriel si Bogdan
-Bianca
-Alex
-Cella
-Seb
-Callina
-Andrei

Nu găsesc 10. Îmi pare rău. Asta-i tot. Le mulţumesc scriitorilor pentru fiecare post în care m-au hrănit cu bucăţi din Dumnezeu.

Test de memorie.

Mă zgâiam pe la Only Joy şi am luat o leapşă.


1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici cel de-al patrulea rând.
Te înalţ mai sus, mai clar. Al patrulea portativ se pune? :D

2. Fără să verificaţi, cât e ora?

. 20,00

3. Verificaţi!
20, 31 - cum zboară timpul!

4. Cum sunteţi îmbrăcat(ă)?
Pantaloni scurţi negri şi tricou alb.

5. Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
Citeam descrierea morţii muştei din experimentul Andreei.

6. Ce zgomot auziţi în afară de cel al calculatorului?
Copiii de pe teren şi fluiere, tot acolo.

7. Când aţi ieşit ultima dată şi pentru ce?
Ieri seară să mă duc peste stradă la neamuri.

8. Ce aţi visat ieri noaptea?
Nu am visat de data aia. Sau nu îmi amintesc.

9. Când aţi râs ultima dată?
Acum 5 minute, când am zis despre "cuţită şi furculiţ".

10. Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
Vopsea lavabilă şi câteva urme de ţânţari.

11. Dacă aţi deveni multimilionari peste noapte care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
Un apartament în Sibiu.

12. Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?
Peţitoarea- indian.

13. Aţi văzut ceva neobişnuit astăzi?
Nu, cred că nu m-am uitat nici în oglindă.

14. Ce părere aveţi despre acest chestionar?
Îmi solicită memoria.

15. Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă.
îmi cântă acum Juanes.

16. Care este prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba despre o fetiţă?
Ema sau Monica sau Doris. Încă nu m-am chiar decis.

17. Şi dacă ar fi vorba de un băiat?
Robert. :) Sau Radu sau Filip sau Flavius sau Matei sau Răzvan. 8->

18. V-aţi gândit deja să locuiţi în străinătate?
Nu, nu m-am.

19. Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe porţile Raiului?
"Frumos trăit, rob bun şi credincios."

20. Dacă aţi putea schimba ceva în lume, în afară de politică, ce aţi schimba?
Nu m-am gândit niciodată. E prea greu chiar şi de visat la asta. M-aş schimba pe mine în lume- pare cel la îndemână.

21.Vă place să dansaţi?
Nu chiar. Doar să mă învârt.

22. George Bush?
Ce-i cu el?

23. Ce aţi văzut la tv. ultima dată?
A trebuit să caut pe google cum se numeşte:)) The Nanny, cu Fran si mr. ăla. Noroc că m-am uitat azi, că altfel nu aveam ce să răspund.

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să primească această leapşă?
Nu mai este nici măcar una căreia aş putea să i-o ofer. Să ia cine vrea. :D

Ciudat de...

Am început să îmi fac un obicei care îmi place: să provoc oamenii la scris.
Că ar fi ei economişti, administratori publici în devenire, informaticieni, liceeni, fete, băieţi, calculatorişti sau altceva...
Ştiu că fiecare are ceva de dat. Ceva de exprimat. Şi prind aşa câte un moment când simt ceva că ar vrea să fie ţipat de pe acoperişurile (e bine pluralul acesta...?) caselor. Ceva care frământă pe cel de lângă mine- şi atunci arunc mănuşa. Şi mă bucur că ei răspund.
Aseară a fost rândul lui Dani L. din Făgăraş.
Pentru că i se părea prea ciudat...l-am invitat la scris.
Uite ce a prins glas din frământarea lui.

Ciudat- e ciudat cum unele persoane intră în viaţa altora doar pentru a ieşi- după ce îşi lasă amprenta oricum.
Ciudat-cum viaţa ne oferă uneori testul şi după, lecţia.
Ciudat- cum uneori îţi dai seama de cât de valoros e cineva după ce dispare din orizontul vieţii tale.
Ciudat- cum trece timpul şi nu îl preţuim ...niciodată... de fapt după ce nu îl mai avem îl preţuim(nu e ambiguu asta?!!)

Ciudat- e ciudat cuvântul ciudat...cum să-l definesc...ciudat.

Ciudat-cum ne lăsăm influenţaţi de lucruri mărunte ...şi nu le vedem pe cele mari, gigantice , imense ce ne stau în faţă.
Ciudat- cum privim la uşile închise şi nu le vedem pe cele deschise.
Ciudat-cum facem alegeri care ni se par bune şi de fapt...... sunt nimicuri, greşeli, tot lucruri ciudate...
Ciudat - cum privim la trecut şi nu ne putem desprinde de el... uităm(nu băgăm în seamă) prezentul şi viitorul..
Ciudat?...Mai departe de acest cuvânt ciudat ce e...... E viaţa cu bune, rele, lacrimi, bucurii, vise, speranţe, dezamăgiri..
Amintiri.......trebuie să trec de ...ciudat şi să văd partea plină a paharului: Viaţa, aşa cum e ea- frumoasă sau nu- depinde cum o văd eu, cred. Sper să o văd frumoasă.

Şi eu sper, Dani, să o vezi prin ochii lui Dumnezeu.
Mulţumesc pentru împărtăşirea ta. :)

Povestea ta.

E adevărat că 1000 de cuvinte câteodată nu sunt de ajuns pentru a înlocui o imagine.
Dar se întâmplă uneori ca o imagine să nu poată descrie nicidecum o idee.
De asta...s-au inventat, poate, colajele.
Dar tot nu sunt de ajuns.
Aşa că nu o să mai pun nicio poză la postul anterior.

Totuşi, câţiva prieteni...o, exagerez. Doar doi. Ea la cerere şi el de bunăvoie. Şi celălalt el, care a inspirat. Doar ei au furnizat material pentru "întregirea visării" mele(au mai fost unii care au încercat, dar s-au dat uşor şi repede bătuţi), care, de ce nu, ar putea fi şi a lor.

E: nu o iei şi p ea sub umbrelă?
F: hmm
F depinde
E: de ce?
F: de ea
E: cred că îi place în ploaie...până la un moment dat. să fii pe fază să simţi momentul şi să-i faci loc
F: o sa fiuuuuuu
[...]










[...]
F: tu?
F: ce mai faci?
F: nveţi la pian?
F: sau îl înveţi?
E: îmi cântă
E: îmi spune o poveste la pian
F: hmm
F: ARE YOU IN LOVE ???
E: hehe
E: no
E: doar de idee, aşa...
F: şi ideea asta unde duce?
[...]

Uite unde a dus. Aici.
Şi după aceea aici, unde ne aflăm. Acesta a fost doar startul.
Imaginile "inspirante" sunt mai sus. (Ştiu că nu există cuvântul, dar...şi ce dacă? E de folos.)

Şi acum urmează imaginile care încearcă , într-o anumită măsură- mai mult sau mai puţin- să întregească ideea.

- by Bi. Biencutza.
Îmi place la acest colaj că ea a văzut dincolo de "noi doi"- o ea şi un el.
Dealul care ar trebui sa aibă vederea înspre lună, mai are o parte. De unde vezi în perspectivă lumea în care trăieşti.
Povestea, la începuturile ei şi în majoritatea cazurilor, este spusă, şi azi, copiilor. Ceea ce am scris se poate întâmpla şi între alţi actori. Nu neapărat doi, nu neapărat noi.
Locul şi umbrela- braţul care ţine umbrela- protecţie- "Sunt aici, acum, când ai nevoie, chiar dacă tu eşti puternică şi eu sunt verişorul tău sau vecinul tău din copilărie sau fratele tau, colegul tău sau chiar un străin. Are cine ţine umbrela, sunt aici în caz de nevoie."
Şi pianul, da. Posesorul degetelor poate fi oricine, oriunde. Şi eu ascultam poveşti altădată, spuse de Nucu, cu ideile lui Beethoven sau, cel mai mult, de Dani...Cea mai frumoasă poveste era scrisă de Chopin "Fantasie" Impromptu, Op. 66 . O, da. Cântat de tine. :X Cum aş putea uita? (Poate asta este de fapt cauza inspiratoare de bază) Întotdeauna îl simţeam cântat pentru mine, povestea spusă pentru mine.
Mulţumesc, Bi, pentru inocenţa şi puritatea colajului tău. De asta îmi place de tine:) >:D<

Apoi, poza oferită voluntar. Este puţin distorsionată de mine, deşi situaţia lor e clară.
Şi acum...ce am încercat eu să "pun laolaltă".

Asta a fost. M-am "prostit" destul. Mi-am acordat câteva zile de visat...ca să mai rezist cu statistica asta... de acum şi pentru încă vreo două săptămâni maxim ) mă intorc la ea. Şi apoi o sa o las pentru totdeauna. Pe ea şi încă poate altele, multe altele.

Dar lasă ca ...vine vara :>
Bucură-te de libertate, cât încă o ai.
De singuratate, cât încă mai poţi.
Şi dragostea...luptă pentru ea :)
Până nu ..."trece trenul", ca să închei tot cu citat din cel ce a început.
Thanks, aproape-verişorule.

Nimic mai rău -2

Îmi împlinesc, în sfârşit, datoria. Îmi "dau restanţa" pe care o am faţă de Ovidiu.

Am înţeles perspectiva susţinută de el (aici) şi chiar o accept.
Dar pledez încă şi pentru inversul ideii originale. Acesta este inversul:

Nu e nimic mai rău decât o idee confuză după o fotografie clară.

Poate inversarea a fost primul lucru la care m-am gandit datorita a ceea ce am în spate şi anume, trecut. Experienţă. Nu pretind că este multă sau de înaltă calitate, dar este felul în care am învăţat din ea, modul în care am perceput-o. Modul în care am interpretat fotografiile pe care mi le-a pus viaţa in faţă. Şi acesta îşi spune mereu cuvântul, în orice interpretare.

Imaginea primară a ceea ce vreau să spun este aceasta: un cuvânt, o faptă, o atitudine, un comportament. Toate clare, simple, naturale. Care, însă, apar uneori în contexte care le înceţoşează claritatea. Ca şi cum s-ar folosi opţiunea blur la editarea pozelor. Şi aşa se naşte ideea confuză. Sau limbajul verbal şi cel nonverbal- necongruente, discordante. Sau clarităţi opuse în momente diferite, care creează, în mod natural, confuzie. Ca şi când un alb şi un negru formează un gri. Exact cum +2 si -2 => 0. Acelaşi 2, acum pozitiv, mâine negativ. Ce să mai crezi? Ce să-ţi mai fie clar? Cum e?
Nu mai ştii ce sa crezi, care situaţie, care limbaj...care e adevărul? Nu mai poţi vedea clar.

[...]

De obicei, fotografii clare se doresc a fi acelea care vor să dovedească ceva, sau care vor a scoate în evidenţă altceva. Dar sunt ineficiente, dacă sunt clare, dar nu au în centru un obiectiv principal. Sunt focusate pe altceva decât ceva-ul care reprezintă scopul, sau pe nimic. - O claritate care nu-i de folos la nimic.

Mă gândesc la un exemplu.

Viaţa mea, să zic. E o viaţă clară, transparentă, limpede- morală. Nu am nimic de ascuns, intenţii ascunse, nu vreau să trăiesc în confuzii şi nici să creez altora.
Dar dacă obiectivul central pe care este încadrată fotografia vieţii mele este gresit, dacă concentrarea, focus-ul ( nu ştiu cum se spune în termeni de fotografie) nu încadreaza ceea ce trebuie, pe Cine trebuie, în spatele acestei vieţi clare nu vor fi decât idei confuze: Cine sunt eu cu adevărat?, Ce caut?, Unde mă duc? Ce rost am?...
Voi vedea propria-mi identitate ca prin ceaţă, pentru că nu am un centru de care să mă sprijinesc, un punct central, un far luminos la care să mă întorc, în funcţie de care să mă ghidez. Nu-L am pe Isus în centrul obiectivului.
El, care dă adevărata claritate; El- care limpezeşte apele perfect; El, care dă sens existenţei mele şi care pune în ordine tot haosul dinăuntrul meu.
Fără El ca mijloc(centru) şi scop, moralitatea mea şi tot ce am mai bun- dezirabil din punct de vedere personal, social...nu fac decât o fotografie inutilă, care pare clară, dar care nu surprinde nimic.
Dar când scopurile mele, finalităţile pe care mi le doresc Îl încadrează pe El; când El este punctul în jurul căruia mă rotesc, capăt sens. Claritatea fotografiei mele de viaţă devine una inteligibilă şi de folos. Iar în spatele ei, totul va fi în ordine şi claritate. Fiecare atitudine- la locul ei; fiecare gest, în concordanţă cu cuvântul rostit; fiecare faptă, reală în semnificaţie: claritate în aparenţă şi în esenţă.

De aceea, cred: nimic nu e mai rău decât o identitate confuză în aparenţa unei vieţi clare.

Nu e nimic mai rău decât o idee confuză după o fotografie clară.