Pledoarie pentru odihnă

Astăzi am început ziua cu odihna. Dacă ți se pare ciudat, încearcă, într-o dimineață, să începi ziua în liniştea zorilor, când noaptea îi predă ştafeta zilei, păsările îşi înalță glasurile odihnite. În toată această activitate a mediului înconjurător, să stai tu cu tine şi cu Dumnezeu, e odihnitor! După odihna trupului, aceasta este odihna omului interior.

Dar nu numai despre această odihnă scriu acum, ci despre Odihnă, în general. 

Pentru că am citit o invitație în această dimineață. 

Invitația este aceasta:

"Isus le-a zis: "Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniți-vă puțin." Căci erau mulți care veneau şi se duceau , şi ei n-aveau vreme nici să mănânce." Găsim scris în Marcu, 6:31. 

Domnul Isus i-a chemat pe ucenici la odihnă, vă dați seama? Deci... să te odihneşti nu e rău, nu e ruşine? Nu e păcat?! 

Nu, nu, nu. Şi e chiar necesar. Şi chiar poruncă divină! 

Rămâi cu mine, odihneşte-te câteva minute 🤭

Odihna este importantă. Primul exemplu de odihnă l-a dat chiar Dumnezeu: "şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse."(Geneza 2:2) 

Dumnezeu S-a oprit din creat, S-a oprit din a spune şi S-a dat un pas în spate, S-a uitat la tot ce făcuse, şi toate erau bune. Era mulțumit de "munca" Sa, rezultatul Îl bucura. 

Cât de mult avem de învățat din doar aceste versete! 

Dar mergem mai departe, pentru că Dumnezeu a ridicat odihna la rang de poruncă: "Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințeşti." (Exod 20:8) 

Nu doar să o ții, dar să o umpli de Mine, de prezența Mea, ca să fie sfințită. 

Cum a văzut la Tatăl, aşa a practicat şi Fiul: Domnul Isus Însuşi a avut această disciplină, i-aş putea spune, disciplina odihnei. Deseori apare menționat în Biblie că Se retrăgea singur, la o parte de ceilalți, pentru rugăciune. 

Apoi i-a chemat pe ucenici: "Veniți singuri într-un loc pustiu şi odihniți-vă!"

Avem de învățat sau nu? Este odihna bună? Chiar necesară! 

Ucenicii erau în slujire, îi slujeau pe ceilalți oameni, împreună cu Domnul Isus. Gloate de oameni după ei, mesaje peste mesaje, explicații, rânduirea oamenilor, care cum să ajungă la Învățător... erau prinşi în activitate şi Domnul Isus le-a văzut nevoia de odihnă. 

Nu sta liniştit, în afară de Domnul Isus, nu prea te va chema nimeni la odihnă... nu prea des, cel puțin. Şi nu prea mulți. Tu singur trebuie să te disciplinezi în acest sens. 

Odihna e necesară la perioade constante din timp (noaptea, tot a şaptea zi sunt două feluri de odihnă). 

Avem nevoie să ne odihnim de munca fizică (sau intelectuală, după caz) pe care o ducem pentru întreținerea vieții. Avem nevoie să ne odihnim, să ne oprim din iureşul vieții, pentru că pe lângă întreținerea vieții, mai întreținem şi altele. Trăim într-o lume în care suntem traşi din multe părți, vorbesc şi din perspectiva unui părinte, care aleargă şi cu şi pentru copii. 

Doar stai şi fă o listă, în câte părți alergi într-o săptămână. 

Şi fă şi o listă cu momentele în care te odihneşti. Tu, singur, la o parte. Mai departe analizează tu listele 🙂

Odihna e un principiu valabil pentru toți, şi cine nu îl respectă, va suporta consecințele. 

Dar te invit să te gândeşti la mai mult decât a sta, atunci când te odihneşti. Mai mult decât a adormi cu o carte în mână sau a sta într-un hamac în munți. 

Conform poruncii despre ziua de odihnă, sfințeşte momentul odihnei. 

Combină odihna cu rugăciunea, cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu. 

În felul acesta, te reconectezi cu Dumnezeu şi poți medita cum Îi împlineşti Cuvântul în viața ta, te poți gândi la trăirea ta. Te poți da un pas în spate şi să vezi dacă eşti pe drumul pe care îți doreşti să fii. Poți lua decizii noi, poți găsi păcate sau lucruri fără de folos care te consumă degeaba, lucruri de care nu îți poți da seama atunci când eşti mereu grăbit, în mijlocul lor, când eşti oarecum pe pilot automat. Poți planifica noi strategii, pentru a fi mai eficient în ceea ce faci, mai organizat. 

Retragerea are multe beneficii, pauza îți permite să schimbi, să ajustezi, să te recalibrezi, să reporneşti cu mintea mai limpede şi cu forțe proaspete. 

Când te retragi, la o parte, Îl poți auzi mult mai bine pe Dumnezeu, ce mai are să îți spună. 

Sunt persoane între noi care au tendința naturală la analiza, la meditație, la deconectare de tumult... pentru ele este mai uşor. Sau poate sunt perioade din viață în care ne retragem mai uşor şi altele în care este dificil, zice o mamă de trei copii. 🙈

Dar sunt şi persoane care consideră un lucru negativ să te odihneşti, sau pur şi simplu nici nu îl iau în considerare. Poate nu ştiu că odihna este poruncă divină şi odihna cu rugăciune este exemplul Mântuitorului nostru...

Haideți să le spunem şi lor, şi cu toții să muncim mai cu spor şi drag în orice domeniu, dacă acceptăm invitația Domnului Isus şi dacă respectăm porunca lui Dumnezeu: să ne disciplinăm să ne odihnim constant şi să chemăm în odihna noastră prezența lui Dumnezeu. 

De la îngrijorare la obsesie; de la obsesie la eliberare.

Sunt restantă cu multe gânduri pe care mi-am spus că o să le scriu și nu le-am scris.

Astăzi, însă, vreau să mă opresc asupra unui subiect care m-a tot frământat de o perioadă și despre care am avut discuții în câteva cercuri.

Este vorba despre îngrijorări, temeri, idei obsesive. Ordinea în care le-am scris arată și modul în care degenerează îngrijorările. Ajungi să te ocupi permanent, în mintea ta, de același subiect. Ajungi în imposibilitatea de a întreprinde altă activitate fără să te gândești la acel lucru.

Nu vreau să fac o listă a temerilor și a motivelor care dau oamenilor îngrijorare, ci vreau să te întreb dacă ai vreo temere care îți înnorează viața sau anumite momente din ea și care este/ sunt ea/ele?

Mai departe, vreau să îți vorbesc despre ...nu o soluție, nu știu cum exact să o numesc, dar eu am găsit-o ca pe o modalitate de a înainta în mod eficient și util pentru Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că am observat că lucrurile care mă frământă mă țin pe loc, legată- ca într-un prizonierat. Și nu pot face nimic, decât să acumulez sentimente de inutilitate, neîncredere în mine si în planul lui Dumnezeu, sentimente de vinovăție că nu sunt de niciun folos.

Am fost prinsă o perioadă destul de lungă - și seacă- în vârtejul unor frământări legate de o anumită problemă relațională. Mă simțeam destul de prost încât să îmi petrec mult timp și resurse frământând aluatul acelei stări în mintea, inima și conversațiile mele. Ceea ce ducea numai la lucruri negative.

Dar într-o seară am lăsat garda jos și am lăsat altă voce, cea înțeleaptă, să se audă între celelalte.

Te ții legată în chestiunea asta și nu prea ai ce face; în timp ce te plângi că nu te implici în activități utile. Începe să redirecționezi resursele tale înspre lucruri utile și de folos altora. Ia accentul despre tine și gândurile tale și pune-l pe slujba pe care o ai. Oferă timp planificării și acționării în lucruri importante. Lasă- te atrasă de dorința de a face ce este bine: nu numai într-un domeniu sau într-o singură problemă, ci în mai multe, în câte este posibil. Dorește-ți să faci binele și fă-l. Și să vezi atunci ce va scădea dintr-o dată importanța acestei probleme, în care te zbați ca peștele pe uscat.

Așa am făcut. Unul din lucrurile care a fost necesar să le fac a fost stabilirea de obiective (măsurabile, posibile si specifice) și să mă țin de ceea ce mi-am propus. Asta pentru ca să am la ce mă întoarce de câte ori mă lua valul pierderii timpului.

Ne umplem timpul cu lucrurile cu care ne alegem. Ne ținem mintea ocupată cu gândurile cărora le permitem să rămână și să înceapă să zidească sau să dărâme la noi.

Inamicul aruncă săgeți arzătoare, dar, deși toate distrug, nu au aceeași formă și același scop: unele sunt intenționate să ne paralizeze, să ne lege, să ne țină pe loc. Altele ne vor distrage atenția de la lucrurile Adevărului și ne vor aduce să lucrăm pe câmpurile minciunilor: și le oferim timp, le udăm, le hrănim, pentru ca să ne trezim, la recoltă, că suntem înconjurați de valori care se clatină și cad.

Aleg azi stabilitatea valorilor, Adevărul; aleg să mă implic cu gândul, vorba și fapta în lucruri care au ecou etern și care au de-a face cu sufletul, nu cu materia.

Tu ce alegi?

Zâmbet îngheţat.

Undeva, cândva, zâmbetul unui copil poate rămâne îngheţat. Pot trece veri, pot trece ani. Avem oare vreun drept să încercăm a-l dezgheţa? Este corect să o facem?  Pentru că o dată cu inghetul, el prezervă în adâncul fiinţei un anumit statut, o anumită poziţie, amintiri şi sentimente.

În continuarea acelui zâmbet deplin care a fost până atunci, se naşte, prematur, bărbatul de mâine.
Ştiu că Dumnezeu îl poate creşte sănătos pe acest bărbat, deşi născut prematur. În ciuda zâmbetului îngheţat.

Toată psihologia şi toată ştiinţa l-ar trimite în rândul celor neîntregi, traumatizaţi, răniţi, incompleţi, insuficient dezvoltaţi, sensibili, inadaptaţi şi alte stări descrise de cuvinte grele. Dar nu şi Dumnezeu.

Dau slava lui Dumnezeu că El poate fi atotsuficient oricui şi El are puterea să păzească până în ziua zâmbetelor dezgheţate pe cei care I-au fost încredinţaţi Lui.

Încă mireasă, nobilă mireasă.

De mult nu am mai scris. 
De muuult caut aceste versuri pe care le aveam, odată, pe bara din dreapta blog-ului. Dar iată că azi, fără să caut, cu ajutorul a doi prieteni de suflet vechi, din alta viaţă parcă, le-am găsiiit! 
Şi aşa mă bucur, că trebuie să le pun aici, ca să rămână şi la mine! 

Pentru ce vă uitaţi fete fecioare la mine?
Mă cunoaşteţi prea bine…
Nu sunt cine ştie cine.
Nu fac parte dintre oamenii lumii
importanţi,
mari
şi grei.
Sunt numai o mireasă…
mistuită de dor după Mirele ei.
După Mirele care găsi preţ de răscumpărare,
nu în preţul aurului sau al pietrelor nestemate,
ci în preţul vieţii;
şi pe palmele Lui sunt săpate-
pe palma Lui de Dumnezeu-
toate literele numelui meu.
Deci, pentru că nunta e aproape,
am grijă să nu mi se stingă lumina în noapte.
M-am încins cu Adevărul 
peste veştmântul de in subţire,
m-am încălţat cu râvnă.
Şi m-am acoperit cu neprihănire.
Mi-am luat scutul strălucitor ca un Soare,
să nu mă ajungă cumva acele săgeţi arzătoare.
Mi-am oţelit braţele cu putere
şi mi-am făcut timp pentru alţii,
mai necăjiţi decât mine, să le fiu mângăiere.
Deşi pe-aproape-i prăpastia adâncă, 
m-am trudit cu migală,
dar mi-am zidit casa pe Stâncă.
De-acum pot să vină valurile,
vânturile,
urgiile.
Nimic n-o să-i schimbe din loc temeliile.
Poate să vină chiar şi vrăjmaşul, 
Dar numai până la poartă:
“Ehei, cum trăieşti tu?
Pentru noi eşti ca moartă.
Ţie nu-ţi pasă de câte pot să mai vină:
foamete,
boală,
chiar moarte, invazia străină?
Ce-ai să te faci
când n-o să-ţi mai ajungă bucata de pâine?”

Dar Mirele meu m-a învăţat
să-L aştept liniştită,
să mă rog ne-ncetat
şi să râd de ziua de mâine.
Şi să râd de ziua de mâine.                                                      


Şi acum râdem doi. :) 






(Versurile nu îmi aparţin şi nu ştiu cui aparţin, îmi amintesc doar că le-am găsit demult, intr-o revistă pentru femei.)

Ai înţelege o rază de soare?

Eu înţeleg raza de soare...cum e să te răsfrângi asupra celor care sunt mai jos decât tine. Să încălzeşti toate inimile la fel, deşi ele primesc diferit. Unii să te primească cu zâmbetul şi cu faţa şi cu trupul descoperite, vulnerabile. Alţii să aibă protecţiile cu ei permanent: ochelari de soare, umbrele şi alte sisteme protectoare. Să luminezi cotloane întunecate, să faci cioburi să strălucească asemenea diamantelor, să accentuezi frumuseţea şi să orbeşti privirile. Ei, asta din urmă în nişte sensuri foarte abstracte, pentru că nu chiar mă pricep la asta. Să fii mereu conectată la Sursă, la Cercul Plinătăţii, din care îţi extragi, de fapt, lumina şi căldura, însăşi existenţa. Ştiu cum e şi ca uneori să nu îţi faci datoria de rază de soare şi să îngheţi lacrimi pe obraz şi să tai adânc în inimi iubitoare. Să arunci lumina şi asupra urâtului şi să nu poţi ascunde dizgraţia. Să te laşi făcut nevăzut din cauza norilor impunători, să-ţi laşi puterea slăbită de ploi şi vânturi. Să te ascunzi, jucăuş, printre copaci şi să te scalzi în flori. Să îţi oglindeşti lumina în ape şi să nu te îneci. Să fii prezentă dar ignorată, să fii dorită în timpul tăcerii cerului şi al nopţilor în care stelele te dor.  Lecţia finală, ce trebuie mereu exersată, este să depinzi şi să fii schimbată doar de Cercul Plin, nu de circumstanţele goale, de corpurile neumplute pe care sigur le întâlneşti în drumul încălzirii tale de zi cu zi. Să fii o rază de soare ce-şi face datoria. 

Blestem

• 
  
• Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” (Geneza 3:16)
• 
  

Nu este prea plăcut auzul acestor cuvinte...Vai, dar cum ar putea fi când....e un blestem? 

Mă refer deocamdată numai la cea de-a doua parte a versetului, pe care o am în minte de azi dimineaţă. 

Ca şi când Duhul mi-ar fi şoptit: Nu mai bombăni în mintea ta şi nu te mai lamenta, căci a fost scris. Maktub. Şi cu asta, nu ai decât să ai dorinţe care să îi placă şi lui. 

Mie îmi vine să traduc, deşi sună foarte dur şi extrem, dar îmi pare un foarte apropiat "vei fi la cheremul lui". 

Că tot vorbeam zilele trecute despre dependenţă....

Dacă cineva mă contrazice, aş fi curioasă ce are de spus....

Chemare la introspecţie

Dacă te-ai descrie vreodată într-un singur cuvânt? Care ar fi? Un cuvânt pe care îl simţi tu în tine; care, dacă priveşti în urmă, pluteşte în aerul trecutului şi prezentului tău, în personalitatea ta, în fiinţa ta întreagă?

Sfârşit, dar bun!

Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui., scrie înţeleptul în oda închinată înţelepciunii, prin inspiraţie divină.

Trăim un sfârşit. Trăim, de fapt, mai multe, la nivel global, general, dar şi la nivel individual.
Sfârşitul cel mai evident azi şi mâine este sfârşitul unui an. Cum- necum, a trecut. Pentru fiecare altfel, pentru toţi la fel. Evenimente sociale, economice, fenomene natural- geografice, politice, religioase s-au întâmplat şi au cuprins fiecare individual în parte. Diferenţa este dată chiar de acest individual. Pentru că individualul sunt eu şi eşti tu. Cum le-am răspuns, cum le-am făcut faţă? Cum am reacţionat, ce atitudine am avut sau am uitat a avea?

Întrebări, multe întrebări. Atâtea despre anul ce trece, cu atât mai multe despre cel ce vine. Răspunsuri cu privire la trecut trebuie să îndrăznim să căutăm, să le găsim şi să le analizăm. Analizele nu sunt fără rost. Mă ajută să văd mai clar, să ştiu ce trebuie schimbat, făcut altfel. Dar de atâta timp de când obişnuiesc să fac analize, am învăţat şi că pot fi inutile, dacă nu le şi foloseşti spre învăţare, spre practicare, spre transmiterea lor mai departe.

Aşa că te încurajez în acest sfârşit la analize doar dacă eşti dispus să le foloseşti mai departe.
Însă la ceva tot te încurajez: la o analiză a lucrurilor pentru care îţi poţi exprima bucuria, mulţumirea, satisfacţia, recunoştinţa în anul ce trece. Aceasta o consider o analiză constructivă, cu atât mai mult cu cât este o poruncă: Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. (1 Tesaloniceni 5:18) O poruncă de toate zilele, de altfel, nu doar de sfârşit de an. Dar te provoc, te încurajez să iei o foaie de hârtie şi să aşterni binecuvântările din acest an, reuşitele, biruinţele, oamenii, momentele frumoase, tot ce consideri pozitiv şi îţi poţi aminti. Apoi, mulţumeşte, după caz. Ţi-aş recomanda şi cui, dar te las pe tine să transferi meritele şi gloria  Cui si cui i se cuvine. Şi pentru că tot prin Duhul Sfânt a fost scris Voi povesti lucrările Tale, spune-le şi altora. Prea mult ne povestim doar necazurile şi greutăţile, prea mult considerăm mândrie sau laudă de sine atunci când cineva îşi povesteşte bucuriile şi victoriile.
Astăzi şi mâine, îţi spun: Povesteşte tuturor ce mult bine ţi-a fost făcut anul acesta!
Mi-ar plăcea să mă bucur şi eu împreună cu tine, deci poţi chiar aici să îşi aşterni bucuriile din 2011!

Înlocuind.

Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut. 

Pe Fiul ei, care nici măcar nu era al ei. Era al lui Dumnezeu, era al întregii omeniri. Dar omenirea nu L-a recunoscut.
L-a născut, pentru ca El să trăiască o viaţă care nu era a Lui. Cum ar putea să fi fost aşa, când El este Însăşi Viaţa?
Pentru ca El să poarte o vină care nu era a Lui. Pentru ca să plătească pentru nişte păcate care nu erau ale Lui. Erau ale noastre.
Şi pentru ca să biruiască moartea, care nu era meritul Lui, ci al nostru, al tuturor.
Pentru ca să ne dea o viaţă care nu meritam să fie a noastră, căci era demnă numai de El, Fiul lui Dumnezeu.
Ca urmare, urmaşii Lui adevăraţi au trăit o viaţă care nu mai era a lor: "Căci nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine."
Pentru ca azi, urmaşii Lui adevăraţi să iubească cu o dragoste care nu este a lor, ci este a Lui.
Pentru ca azi eu să spun, dacă pot: "Căci nu mai iubesc eu, ci Cristos iubeşte-n mine!"

Sărbătoare deplină, în dragostea care să ne strângă!

"Din afară întotdeauna se vede mai frumos, dar important este ca cei dinăuntru să fie bine, mulţumiţi."
Am ajuns la gândul acesta contemplând o imagine văzută din Turn a Pieţei Mari. După ce în această seară am trecut pe acolo.
Am văzut din afară după ce am fost în.
Numai aşa poţi evita păcăleala despre ceva ce se vede minunat din afară, sau tot ce şi-ar dori cineva: dacă ai fost prima dată în.
Spunea o minte inspirată că iarba vecinilor mereu e mai verde, până îţi dai seama că e gazon artificial.

Un vizor spre altă lume

Spre-o eternă dimineaţă, Doamne, aprinde a mea viaţă!

Înseamnă că e noapte acum. şi o aprindere a vieţii mele ar însemna o fărâmă reprezentantă a eternei dimineţi ce va să vie: un vizor spre altă lume!
Să fiu aici şi, totuşi, să arăt spre dincolo.
Să am trup şi, totuţi, să trăiesc în duh.
Să lucrez pentru oameni şi, totuşi, să fiu supusă lui Dumnezeu.
Să trăiesc printre oameni şi, totuşi, să mă influenţeze Cerul.
Să mă ţină pământul şi, totuşi, gândul şi dorinţa mea să fie libere de gravitaţie.
Să vuiască furtuna în jur şi, totuşi, să dorm liniştită.
Să mă atragă magneţi de ce-i pământesc şi, totuşi, să rămân credincioasă.

Spre-o eternă dimineaţă, Doamne, aprinde a mea viaţă!

Piatră, templu.

Cartea mea favorită nici măcar nu a fost intentţionată a fi o carte. Este o colecţie de notiţe scrise în momente diferite, pe care cineva s-a gândit, după moartea autorului, să le pună împreună, pentru a nu fi pierdute. Cineva a dat valoare resturilor, pe care autorul nu le-a direcţionat către nicio operă. Dar ce citadelă a luat fiinţă din unirea lor! La fel cum piatra singură nu are nicio speranţă prin ea însăşi, dar alăturându-se altora, poate forma un templu!

Mereu singur, închis în mine şi prezentându-mă mie.
Şi nu am nicio speranţă să ies prin mine din singurătatea mea.

Piatra nu are speranţă de a deveni altceva decât piatră. Dar, colaborând, se alătură celorlalte şi devine templu. 

Dă-ţi seama că deposedat de ceea ce te face construcţie divină, te vei transforma în moloz spulberat. 

Antoine de Saint-Exupery, Citadela

10 ani şi o lecţie de istorie

Îmi amintesc foarte bine de 10 ani în urmă. Am fost cu Adina să ne cumpărăm caiete pentru şcoală. Era o zi ploioasă. Am ajuns acasă şi mami călca rufe şi televizorul era aprins. Am crezut că se uită la un film şi mă mira genul filmului. De fapt, se uita la istoria Americii în direct. Se petrecea sub ochii lumii întregi. 


Acum câteva minute dormeam. La Radio au fost trezite două voci de acum 10 ani. M-au readus şi pe mine în simţiri tonul grav, dar calm, al cuvintelor lui Billy Graham: "Au reuşit să distrugă din fundaţie cele mai mari clădiri ale noastre, dar nu vor reuşi să distrugă fundaţia naţiunii noastre. Dumnezeu să binecuvânteze America!"


Acum...mă întreb. S-a lăsat America binecuvântată? 

Aici şi acum....în sfârşit!

M-am surprins de câteva ori în ultima vreme ademenită de mirosul şi îmbierea dulce a trecutului. Dar am scuturat bine din cap şi am revenit cu mintea unde îmi sunt şi picioarele. Pentru că, în sfârşit, trăiesc în prezent şi inima-mi nu se mai odihneşte pe pajiştile uscate şi veştejite ale trecutului, ci în tihna zilei de azi, în scurtul timp pe care îl am după ce pun capul pe pernă, înainte să adorm. Nici visele de noapte nu mă mai poartă prin lumi paralele vieţii mele. E odihnă pură, curată, deşi nu îndeajunsă, de cele mai multe ori. Dar acum iubesc somnul ca un om harnic şi nu ca unul pierde- vreme.
Ziceam de trecut. Dar îmi permit acum puţin să meditez, cu scopul unei comparaţii a zilei de azi şi a celor de ieri, alaltăieri.
Mă simt din nou înstrăinată de lume, dar în alt fel ca atunci. Într-un fel util, de această dată, într-un fel diferit, din care pot învăţa alte lecţii, în care mi se zidesc sau dărâmă, după caz, alte cărămizi, alte ziduri.
Am rămas doar eu şi foarte puţine persoane în micul cerc care mi-a fost dăruit. Mi-au fost luate, cu dragoste, unele lucruri, fără a-mi fi dată şi promisiunea că le voi revedea, pentru ca a venit vremea să ia sfârşit. Au rămas porţi deschise şi locuri libere pentru alte experienţe, alte lucruri care să mă definească de acum înainte.
A rămas, din fericire, El, Domnul meu. Azi mi s-a luminat faţa pe stradă la auzul unei afirmaţii auzite în urechi, dar spusă de către altcineva: "Sunt fericit cu Dumnezeul meu!" Am văzut cu ochii minţii cum m-am luminat şi un zâmbet larg mi-a fost desenat instantaneu. Pentru că în momentul acela am realizat că atât mi-a mai rămas: Să fiu fericită cu Dumnezeul meu, în primul şi în ultimul rând!
Privesc la prezent şi nu pot să nu îl văd prin lumina trecutului, prin lumina reflectată de lacrimile strânse în burduf. Nu pot să nu îl văd prin dragostea şi învăţătura primită de la toţi cei care în cinci ani mi-au fost ceva. Nu pot să îmi văd prezentul fără recunostinţă faţă de cei care fac acum parte din el. Nu pot să nu mă bucur şi să nu îmi laud Dumnezeul, care domneşte peste veacuri şi peste viaţa mea.
E linişte în jurul şi înlăuntrul meu. E ordine şi capul mi-e limpede. Iar credincioşia....să îmi crească zi de zi, să aducă rod pentru Cel care îmi dăruieşte liniştea, ordinea şi credincioşia, ştiind cel mai bine câtă nevoie am de ele!

Închin.

"Şi ce-ai să faci cu 10-le ăsta acum?"
"Ce să fac....? Nu fac eu, nu îl ţin eu; îi dau drumul să zboare înspre cer şi Domnul să hotărască ce va face cu el!"
"Aşa...! Închină-l Domnului, asta trebuie să faci!"

Închin Lui reuşita de azi, de ieri şi de mâine!

Închin Lui viaţa mea, lucrurile mele, mintea mea, "casa" mea, serviciul meu. Închin Lui suferinţele mele şi închin Lui dragostea mea. Închin Lui bucuriile mele şi închin Lui trecutul, prezentul şi viitorul meu.

Căci vrednic e de cinste, trăiască Domnul!

Viaţa ca un nimic.

Nu ştiu de ce mulţi oameni cred că am sufletul bun, frumos. Că sunt deosebită şi că fac o diferenţă, că am un impact. Vorbesc cu vorbele lor, nu am intenţia de a mă automăguli. Nu este vorba că nu aş vrea toate astea, că nu aş vrea să fiu ca o rază de soare care să strălucească şi atunci când norii sunt în control. Nu, nu e vorba.

Dar cu cât cineva îmi spune o vorbă bună, în loc să mă ajute, să mă construiască, mai mult mă afundă.
Uneori, pentru că oamenii sunt foarte înşelători, ca să evit adjectivul de mincinoşi. Şi de cele mai multe ori nu le găsesc interesele sau motivele pentru care vorbesc şi atunci mă întreb...Şi totuşi, de ce?

Alteori, pentru că îmi dau seama, cu orice bucăţică bună din mine, câtă nevoie am de salvare şi de păzire a grădinii inmii şi minţii mele. Cu orice bilă albă adăugată, nu pot decât să văd cealaltă mulţime, a bilelor negre ce mă alcătuiesc.

Sunt atât de departe. De Etalon şi de ce aş fi dorit  a fi. Şi orice încercare, strădanie de mă apropia, mi se pare ca o cârpă mânjită cu care încerc să ascund ceea ce sunt, de fapt.

Doar încrederea că Sângele are putere şi că prin el, Dumnezeu mă vede curată şi nu mânjită, îmi dă puterea de a trăi, la propriu.

Nimic nu sunt.
Un strop de tină
În care-ai pus un bob de grâu.
Un ciob în care-ai pus lumina.
Un spin din care scoți un rău.
Nimic nu sunt.
O cupă spartă
Din care faci un heruvim.
Sunt măgărușul ce te poartă
pe drumul spre Ierusalim.
Nimic nu sunt.
Un rob netrebnic
chemat ca jugul Tău să port,
să dau deoparte piatra rece,
când Tu dai viață celui mort.
Nimic nu sunt.
O trestie frântă
din care faci toiag de fier
O luminiță fumegândă
ce mâine fi-va stea pe cer.
Nimic nu sunt.
Dar Tu ești totul.
Și Tu Te-ai dat ca preț al meu,
Făcând din pieptul meu chivotul
ce poartă-n el pe Dumnezeu.
Nimic nu sunt.
Nimic sub soare.
Dar Tu-ai dat tot pentru nimic.
În veci să fii mereu mai mare ,
iar eu în veci, mereu mai mic.


(Costache Ioanid)

Contemporaneitate.

Trece viaţa pe lângă noi pentru că noi o aşteptăm să înceapă şi din prea multe scenarii construite, nu ne dăm seama că viaţa este ceea ce ni se întâmplă acum şi tot ceea ce ne înconjoară.
Viaţa se întâmplă în timp ce noi ne-o imaginăm: strălucitoare, semnificativă, cu prinţul sau Ileana Cosânzeana ieşiţi din poveşti, cu slujba pentru care ne-am născut, cu relaţii profunde şi cu răspunsuri zilnice şi concrete la întrebările existenţiale pe care ni le punem mereu; cu noi puternici şi buni, având impact asupra celor din jur, ca modele de urmat pentru cei ce vin după noi; părinţi constructivi, zidari ai cetăţilor care ni s-au încredinţat, apărători şi protectori ai caracterelor, minţilor şi sufletelor copiilor noştri; parteneri iubitori, iertători, oferind totul fără a cere ceva în schimb, jertfitori ai propriului nostru Eu, investitori în persoana care doarme în cealaltă parte a patului.
Acestea sunt lucruri pe care ni le imaginăm, înainte să vină timpul pentru ele; frânturi din visele noastre şi aşteptări pe care le avem de la noi înşine. Aşa ne-am fi dorit viaţa, dar undeva, în timp ce o trăiam, drumul a părăsit harta mentală şi ne trezim, fiecare, pe rând, că imaginea din oglindă nu seamănă cu cea care ne umplea gândurile şi motivaţiile cu ani în urmă.
Ne trezim la realitate, fiecare la timpul lui, dar nu toţi.
Cred că sunt în acea stare de după somn, dar înainte de trezie. Buimacă, nerecunoscând decât o mică parte din ceea ce văd în timp ce ochii mi se deschid, mă întreb ce să fac, acum, că m-am trezit.
Voi recunoaşte că aceasta-i viaţa şi e singura pe care o am şi singura pe care o pot investi în eternitate sau mă voi amăgi, spunând că încă nu a început şi că timpul de a îmi pune în aplicare toate visele nu e încă sosit, că viaţa va începe atunci când voi avea un loc de muncă sau după ce îmi voi fi terminat studiile sau când mă voi căsători, când voi fi mamă....?
Recunosc: viaţa a început demult pentru mine şi, dacă nu o ajung din urmă, nu voi trăi niciodată cu adevărat acea viaţă din belşug pe care Cristos mi-a dăruit-o.
Dacă nu închei socotelile cu trecutul, dacă nu mă accept cu dragoste, dacă nu mă împac cu prezentul, viitorul nu va fi unul semnificativ, cu impact.

Autoactualizare. Înseamnă a fi contemporan cu tine însuţi, să trăieşti potenţialul pe care îl ai, să îl foloseşti şi să ajungi propria-ţi viaţă din urmă, eliberându-te de trecut şi de orice te reţine acolo. Eliberându-te şi de viitor şi de orice te-ar aştepta acolo.
Să trăieşti azi- cu trupul, cu mintea şi cu sufletul!

Dovadă- necesară?

Scriam. 

Scriam când oamenii erau prea grăbiţi pentru a asculta, scriam când oamenii erau prea departe pentru a auzi, scriam când eram singură şi scriam când mă simţeam singură în mijlocul oamenilor. Timp de mulţi ani am făcut asta, tot mai frecvent, tot mai conştient şi tot mai responsabil. La început o făceam fără să îmi dau seama, dar cu timpul, mintea mea a început să ceară creion şi hârtie atunci când eram în situaţii dificile. Pentru că a învăţat că forma literelor este poarta spre eliberare, spre liniştire, spre împlinire chiar. 

Şi azi... azi  aş vrea să obţin nişte beneficii din acest lucru, aş vrea să nasc ştiinţă din viaţa mea de versuri, dar oare...nu pângăresc acest loc pur şi neatins până acum?

Aş vrea să le dovedesc ştiinţific că scrisul este terapie, că scrisul vindecă. Dar oare trebuie să le dovedesc ceva?  

Jocul

Mereu mi-a plăcut şi este printre puţinele lucruri pe care le-am încercat a face când am avut ocazia, deşi nu într-un mod foarte priceput, deşi teama era prezentă: teama de eşec, teama de a mă simţi prost după câteva rateuri şi de a risca şi gândurile rele ale celorlalţi.

Este un sport frumos, un joc care cere mult din partea celor care se încumetă, mai ales cei care îl aleg în mod profesionist.

Îmi place şi mai mult de azi, de când l-am descoperit a fi o analogie foarte bună pentru lucruri reale, jocuri serioase la care ne încumetăm în viaţă.

Şi m-am gândit azi în special la ce se întamplă când se întâmplă ceva şi jucătorul ajunge în starea de a nu mai putea juca, din diferite motive: fizice, psihice, legale, relaţionale, comportamentale. De la accidente, pierderi suferite, acte necugetate poate ajunge în această stare. Atunci când jucătorul ajunge să nu mai fie ce a fost înainte.

“Cum ai făcut să mergi mai departe? Cum ai continuat jocul? Ce ai făcut?”

“Nu am făcut nimic. Am ignorat durerea şi am ridicat de fiecare dată braţul mai sus şi am mers mai departe, în ciuda ei. “

Pentru că nu durerea este importantă, pentru că este trecătoare. Pentru că nu ea trebuie focalizată, ci jocul. El rămâne, trebuie pus mai presus de durere.

Atunci când ai ajuns într-o stare urâtă de tot, nu ai de făcut decât să perseverezi, să munceşti, să îţi îmbunătăţeşti jocul. Să îţi perfecţionezi strategiile, să inventezi altele noi, să te antrenezi cu cine te ajută, să asculţi doar pe cine te ridică, să nu uiţi că cel mai important e jocul şi ca tu să te simţi bine jucându-l.

Dacă bucuria şi entuziasmul, dacă pasiunea pentru joc s-au pierdut, întoarce-te la motivele dintâi pentru care ai început a-l juca. Aminteşte-ţi cine erai atunci şi dacă nu se poate să mai fii acea persoană, atunci treci mai departe şi recapătă-ţi, cumva, puterile, energia, pasiunea. Pentru că jocul îl vrei jucat în continuare şi nu vrei să se termine pentru tine. Încheie-ţi socotelile cu trecutul, împacă-te cu prezentul şi priveşte puternic spre viitor. Dar nu abandona jocul.

A trecut un an de-atunci...

Nu ştiu cum să numesc fenomenul, dar parcă-s de pe altă planetă. 
Una din culmi a fost atinsă azi: am plecat cu căciula pe dos de la şcoală. :| 
Dacă eu sunt neatentă sau numeşte-mă cum vrei, înţeleg. Dar cei de lângă mine sunt şi mai şi, că tot eu am observat asta, după vreo 15 minute de mers pe stradă. 


Şi mai erau ne-făcute din astea pe care vroiam să le scriu, dar bineînţeles că le-am uitat. 
Poate să îmi sun "agenda" ( trebuie să mă bizui pe cineva, că altfel o încurc) să o întreb ce mai trebuia să scriu la postul cu "fenomene ciudate". 


Oricum, eu din astea nu am mai păţit, cel puţin nu aşa multe pe zi pătrată. 
Dar bine că am, totuşi, luna pătrată; poate chiar ea e de vină, până mă obişnuiesc cu ea intrată în viaţa mea. 


Dar, totuşi, azi am făcut un progres în concentrarea atenţiei: nu am mai ajuns la locul de întâlnire spre şcoală cu colegul meu cu 15 minute înainte, cum am făcut săptămâna trecută, fiindcă încurcasem un pic socotelile, ci am ajuns la timp.  
Şi dacă tot scriu de el, de colegul cu certficatul de naştere cu legalizare prea veche pentru a fi luată în considerare, cred ca el este un fel de nemuritor, ca în Twilight :)) M-am rezolvat, gata; am şi un prieten din ăsta, că era tot ce îmi mai lipsea. 


Vă salut cu neatenţie. Şi dacă am mâncat litere, iertare, vă rog. 


12 martie 2010