Cântec singură

Cântec singur scria el.
Ce îmi rămâne  mie?


Conjug ce nu s-a mai văzut
şi cântec singură atunci. 


A conjuga se poate
doi la un jug să pui. 


Dar cântec singură unul din ei;
atunci celălalt ce?

Cântec singur

Mă-ntorc, la tine ma intorc
Doniri să se-nfiripe!
Se frânge timpul între crengi
în ore şi în clipe...

Hei... mâine-am să-ţi aduc în ochi
de-mi vei ieşi-nainte,
un cântec vechi, un joc de doi
din sânge şi cuvinte

Cântări de ocnă şi de dor
mă dor şi mă adună
Azi codrul tot, tâlharii goi
s-au murdărit cu lună

Mă-ntorc, la tine mă întorc
prin noapte şi prin gânduri
Rămân nescrişi, în urma mea
copacii, rânduri, rânduri

şi calc aşa, fără să vreau,
cu tălpile murdare,
pe umbra frunzelor de tei
uitată în cărare

...el, Nichita, poetul pe înţelesul inimii mele. 

Poezie sau proză?

Read it aloud  

pass it through your ears 

enjoy the 

    ride, and 

know  

the difference between poetry and prose 

is that poetry is broken 

into lines— 

that is all. 

Robert Carroll(2005) , Finding the Words to Say It: The Healing Power of Poetry, Oxford University Press

Amintire "pe cinste"

Trebuie să fim conştienţi că o dată lăsată o parte din noi să plece, există puţine şanse ca vreodată, în viaţă, să mai beneficiem ceva de pe urma acelei părticele. O dată dăruind ceva(orice) cuiva, trebuie să ştii că s-ar putea să nu mai vezi niciodată acel lucru, s-ar putea să nu mai ştii nimic de el, să nu mai ai niciodată nimic de-a face cu el, să nu ştii cum a evoluat. La fel se întâmplă şi cu investiţiile în oameni. Rămâne doar gândul că am avut odată asta, dar am dăruit-o. Pentru că este mai ferice să dai decât să primeşti. Acum aş vrea să mă mai joc câteodată cu jucăria aceea, aş vrea să mai suflu o dată în fluierul acela, aş vrea să mai răsfoiesc odată acea carte, aş vrea să mai străbat odată acea cărare. Toate îmi amintesc de locul special, în care avea acces cine reuşea să îmi fie aproape. Şi tot aşa, locul meu, tot primind vizitatori, m-a înstrăinat sau m-am îndepărtat eu. Pentru că nu mai chiar îmi plăcea să fie al meu ce era deja al altora. Şi totusi, îmi e dor. Şi aş vrea ca cei care s-au adăpostit, s-au vindecat, s-au întremat în locul acela numit Popasul să îmi permită uneori să iau o gură din aerul acela, să închid ochii şi să simt că sunt iar acolo, sunt iar popas. Pentru că la popas am crescut şi am devenit ceea ce sunt în privinţa unor aspecte. 
Mi-e dor, da. Mi-e dor pentru că...
În lumea asta crudă, unde dacă pierzi o cursă se duc mai multe odată cu ea, suntem străini şi trecători unul pe lângă altul, lăsând la ceilalţi, făr' să ştim, din noi.  Şi când ne e dor de ei, nu ştim, de fapt, că ne e dor de părţi din noi, pe care nu le mai avem, căci se află la ei. 


Dar nu mai am dreptul, probabil. Şi nu poate mintea mea să înţeleagă de ce timpul trecut, de ce schimbările produse, de ce circumstanţele şi contextele trebuie să ne limiteze şi să nu ne mai permită accesul la ceva aşa de important pentru noi înainte, la acea parte din noi care se bucura şi se hrănea împreună cu alţii. 
Şi-aş dori îngăduinţa, da. 

Nimic, niciodată nu va înlocui pe camaradul pierdut. Căci nu pot fi creaţi vechi camarazi.
Antoine de Saint-Exupery, Citadela

din El, prin El.

În cer nu vom mai fi împărţiţi în două, ci vom fi ca îngerii. În sfârşit, va fi şi genul neutru :) 
În cer rămâne doar iubirea pentru Mielul şi iubirea Lui pentru noi, care ne-a dus acolo. 


Şi ce se va întampla cu iubirea de şi între oameni? 


Păi asta...ne-a fost dată pentru acum, pentru pământ. 
M-am gândit azi la lucrul acesta. 
Iubirea e pentru vremurile grele, pământene. Într-o viaţă lipsită de durere şi griji nu ar mai avea niciun farmec, 
probabil acesta fiind motivul pentru care iubirea face legământ până la moarte. Nu mai e valabilă dincolo de ea.
Aşa că să ne bucurăm de ea, să ne zidim prin ea, să creştem, să ne sfinţim, să ne jertfim cât mai mult prin ea acum, pentru că doar efectele ei asupra noastră vor putea intra în veşnicie împreună cu noi. 


Iubirea-i să îţi dea putere atunci când cazi, pentru a te ridica.
Iubirea-i să te aştepte atunci când eşti obosit şi simţi că totu-ţi stă-mpotrivă. 
Iubirea-i să îţi întărească mâinile slăbănogite şi să ţi le prindă într-ale ei, dându-ţi siguranţa că nu esti singur. 
Iubirea-i să te asigure că pentru cineva, eşti cel mai iubit dintre pământeni, cel mai stralucitor licurici. Şi contezi.
Iubirea-i să nu îţi mai fie teamă.
Iubirea-i să crezi în tine, să crezi în altul, din afara ta. 
Iubirea-i să renunţi la tine, să înveţi să mori, să te jertfeşti pentru ca să devii exact forma lipsă a celuilalt. 
Iubirea-i să fie o esenţă plină de Dumnezeu, care a creat-o şi care se bucură de ea.
Iubirea-i multe altele. 


Da. O învăţ. De 10 luni şi testele-s tot mai grele. 
Dar ca şi inima, trupul, mintea mea...şi iubirea mi-e asigurată-n credincioşia lui Dumnezeu. 
Şi ieşim deasupra circumstanţelor şi ispitelor, de fiecare dată. 
Pentru că El ne ridică.