linişt(ir)ea de după furtună

Seara asta...

Am un strange feeling, în sens frumos.

A fost o zi încărcată de prea mult soare şi radiaţii. M-a doborât după o tură până în oraş pe la amiază.
Şi a venit , la final, furtuna. O furtună cum din copilărie nu îmi mai aminteam: cu tot tacâmul : fulgere de toate tipurile, vânt, trăznete, ploaie- relaxant.
A durat ceva timp, o descărcare a întregii naturi, a atmosferei prea încărcate.

Nu mă pricep mai mult să o descriu...las poza asta de la Silviu să grăiască. Cel mai frumos fulger pe care l-am văzut de mulţi ani încoace. L-am văzut şi eu. Am scris şi am povestit despre el, iar Silviu l-a surprins- în toată splendoarea lui.
Mulţumim, Dumnezeule, că laşi ochii noştri nemerituoşi să vadă prezenţa Ta, chiar şi în splendoarea fulgerului.
Un pic din altă poziţie l-am văzut eu, dar el era. Acelaşi care mi-a mângâiat şi înviorat inima aseară. (completare de a doua zi)


Dar acum, la vreo două ore de când s-a terminat, pentru că nu îmi pot asculta simţămintele care mă trimit pe geam afară să alerg, să stau, să mă închin în aerul răcorit....am deschis numai geamul şi am scos numai capul afară. Luna. E acolo, la locul ei, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Aproape întreagă, foarte misterioasă, şi-a preluat sarcina, a intrat în tura de noapte.


Cum am zis, aşa o dorinţă să fiu afară am...de ce nu pot să ies? :(
Mă uitam la teiul din faţa geamului şi mă gândeam...daca ar fi mai aproape de geam, să trec de pe geam în el şi să stau acolo cu goangele, ţânţarii şi lăcustele- dacă or fi cele din urmă; sau să cobor şi să stau afară şi apoi să urc înapoi şi să dorm buştean, visând că teiul vechi mi se deschide şi din el iasă un tânăr(crăies) chipeş . (laughing) Just dreaming...şi încă nici nu am pus capul pe pernă.

De fapt ideea era despre cum mai trebuie câteodată să reprimăm tot ce simţim că am avea nevoie/ ne-ar plăcea/ am simţi să facem. Şi despre ce păcat e asta.

[...]

Sper că nu te deranjez cu the sound of my breaking heart...încerc să nu fac zgomot. Doar El aude în mod sigur. Şi repară. El strică, El vindecă. În seara asta a mângâiat prin lună şi prin dorinţa asta de escapadă; a liniştit prin furtună şi a adus zâmbet prin El Însuşi, prin amicu' şi prin cântec.

I've been so afraid, afraid to close my eyes
So much can slip away before I say goodbye.
But if there's no other way, I'm done asking why.
Cuz I'm on my knees, begging You to turn to me
I'm on my knees, Father will you run to me?

One tear in the dropping rain,
One voice in the sea of pain
Could the maker of the stars
Hear the sound of my breakin' heart?
One light, that's all I am
Right now I can barely stand
If You're everything You say You are
Won't You come close and hold my heart.

So many questions without answers, Your promises remain
I can't sleep but I'll take my chances to hear You call my name
To hear You call my name.

Şi Tu m-ai chemat pe nume.

Asta este ce am văzut eu din pat pe la 01:15 minute. După ce terminasem de scris cele de mai sus. Când cei mai mulţi oameni erau în odihnă după ziua copleşitoare. Strălucea pentru puţini. Strălucea pentru mine. M-am ridicat deodată invadată pur şi simplu de lumina ei. Mă chema pe nume. El, prin ea. Să-mi spuna noapte bună şi să îmi dea binecuvântarea de noapte.(completare de a doua zi)

Acum, a doua zi după, îmi dau seama: încă o rugă ascultată; încă un gând înălţat la El şi întors cu răspuns. E copleşitor.

Finish Line

Nu o să mă apuc să scriu toată istoria acestei seri; am lăcrimat-o, am suspinat-o, am scris-o deja.
Dar trebuie să punctez câteva gânduri născute din ploaie , finish line Vox Dei ...

Înainte de primul gând a fost un Cuvânt care mi-a fost dat prompt şi clar(ce mult aş vrea să fie toate aşa) când l-am cerut. Întrebarea mea era: să mă duc sau să nu mă duc? Ia să văd, Doamne, ce îmi zici Tu, aşa , special pentru azi", am zis şi am deschis Cuvântul lui Dumnezeu pentru azi, care se afla în vecinătatea mea când mă întrebam eu aşa.
Era scris:

FĂ-O CÂT MAI POŢI!

"se va băga de seamă lipsa ta, căci locul tău va fi gol." (1 Samuel 20:18b)

Asta era scris, ca şi răspuns. Mă întreb...oare chiar aşa să fie? Va observa cineva locul gol? Dar dacă El zice, aşa va fi. La mine vor fi multe locuri goale şi cel mai rău îmi pare că unele s-au golit prea devreme, când încă mai era timp...

Dar să trec peste.

Primul gând este referitor la umbrela mea care nu "sfidează" ploaia, după cum fac toate umbrelele, ci se bucură de ploaie, împreună cu mine.
Şi pentru asta, mulţumesc Timeea pentru umbrela înflorită şi plină de culoare şi bucurie!(e de la ea, fără nicio ocazie)

Al doilea gând este despre bălţi şi despre cum ne contrazicem noi, oamenii, pe noi înşine. Sau despre cum ne schimbăm, în timp. Şi adică, atunci când suntem copii fugim înspre bălţi, ne place să călcăm în ele, să ne udăm, să ne jucăm în ele. Şi atunci nu avem voie- pentru că suntem copii şi trebuie să fim ascultaăori de părinţii noştri care au ajuns la faza în care nu mai fug înspre bălţi, ci fug de ele, le ocolesc, nu vor să aibă de â-a face cu ele. Dar ei au uitat cum le plăcea şi lor când erau copii, nu îi înteleg pe copii şi de aici....toate neînţelegerile. Astăzi când am realizat treaba asta mi-am zis..."acum nu mă mai opreşte nimic să umblu prin bălţi, de ce le sar şi ocolesc?"
Şi aşa am hotărât eu ca de acum să nu mai ocolesc balţile, pentru a-l bucura pe copilul din /de mine.

Acum că scriu asta îmi răsare altă analogie, şi anume, cu fuga înspre şi de oameni. Sunt perioade în viaţă când căutăm anumiţi oameni, ne place să umblăm "prin ei", cu ei, înspre ei. Vin perioade peste timpuri când, faţă de aceiaşi oameni, ne comportăm diferit- fugim de ei, "îi sărim", îi ocolim, ca pe nişte bălţi care ne stau în drum. Pe ei, care altădată ne erau sursă de bucurie, de suport, prieteni dragi. Ah, şi chiar acum mă pocăiesc de treaba asta. Cum îmi vorbeşte Domnul mie chiar când scriu eu să citească alţii. Şi se adevereşte şi acum, ca şi altădată, că dacă scriu, întâi scriu pentru mine.

Să nu mai fug de, deci, ci înspre. Sau măcar să nu mă mai port ca şi cu o baltă. Chiar dacă nu fug înspre, dar să nu mai fug de. Aşa să fac!

Am rămas cu gândurile la trei la numărătoare. Mă întreba în seara asta ce fac de la toamnă. M-am învăţat cu întrebarea asta şi de fiecare dată dau un răspuns pe care-l apuc întâi. Dar în seara asta am zis "Nu ştiu, doar Domnul ştie şi deocamdată nu-mi spune şi mie". Asta şi pentru tine, dacă ţi-ar fi trecut cumva prin minte sau inimă să mă întrebi ce va fi. Să nu mă mai întrebi, acesta e răspunsul. Pe de altă parte, urmatoarea persoană din seara asta cu subiectul mi-a zis, după ce i-am răspuns la fel, "Poate El ţi-a spus da' nu vrei tu să auzi". Ei, că la asta nu mă gândisem. Dar nu cred, totuşi...o să mă gândesc mai bine.

Astea sunt gândurile mai optimiste din seara asta.
Restul, despre cum mi-am luat rămas bun pe drumul înapoi-singură fiind- de la toţi prietenii cu care mă întorceam altădată de la Vox Dei sau de altundeva, nu îţi mai spun. Pentru că ei nu au fost acum cu mine, dar la locul unde ne despărţeam altădată , acum le-am zâmbit, i-am încredinţat Cerului şi am mers mai departe. Am fost ca în filme, mi se pare acum.
Singură, cum am venit prima oară, aşa plec acum, adică nu chiar acum, dar de data asta. Am promis asta (poate nu trebuia) şi mi-am ţinut promisiunea. Dar ei rămân- urmele lăsate de ei , vrând-nevrând, nu le va mai şterge nimeni. Amintirile cu ei nu le pot uita, oricât ar vrea cineva. Pentru că, deşi am venit singură şi plec singură, trei ani nu am fost singură.
Mi-ar da inima să fac aici un pomelnic, dar te simţi tu că şi tu eşti.

Prieten drag, prietenă scumpă, rămâi în Lumină, cu pace şi bucurie.
Aşa voi face şi eu.

Iubirea din ploaie

Stăteam în ploaie şi ascultam cum mă iubeşte.

Căci stropii erau aşa de mari şi parcă atunci când se izbeau de pământ spărgeau rezistenţele mele şi mă puteam apropia mai mult, puteam desluşi mai clar, reuşeam a înţelege mai bine. În acelaşi timp, tensiunile mele se relaxau , zâmbetul îmi inflorea, ochii mi se înfrumuseţau, sunt sigură! Pentru că priveau lucrarea mâinilor Lui! De ce se petreceau toate astea? Cum? Doar pentru că El ploua şi pentru că era exact ceea ce aveam nevoie!

Pentru a putea declara bucuroasă că, în ciuda zilei de azi şi a beţelor din roate, El a fost tot timpul în control şi încă mai este!

Nu-mi era teamă şi nici nelinişte din cauza fulgerelor şi tunetelor-aveam Adăpostul meu, Umbrela mea etern deschisă.

[...]

Nu, altfel văd eternitatea decât trecătorul de azi prin pagina mea de viaţă. Nu petrecută într-un loc pământesc, aşteptând un lucru pieritor. Nu petrecută cu el, ci alături de Regele , Domnul meu.

Eternitatea mea e ocupată de Stăpânul Universului- fiecare fragmenţel din ea. Şi nu aş da nicio bucăţică, nimănui!

Iar eternitatea cu El...începe acum!

Rain and roses

5 Iunie 2008

7-7,30 PM, printre cursuri si ploaie...:)
I FEEL GOOD:P

Ascult cum imi bate ploaia in geam
Si-n fiece picur Te simt.
Ma uit cum cade ploaia pe flori
Si-n fiece picur Te vad.

Picurii Tai binecuvantati par lacrimi pe frunzele de verde sanatos si pe trandafirii roz...curati. Ei par ca plang, dar eu ii vad fericiti, colorati, vii, deschisi...nu se feresc de ploaie.
Am atatea de invatat de la ei...
Si ce ma bucur sa Te vad si sa ma picuri:)
Fa-ma, Doamne, asemenea unui trandafir din gradinita de la geam. Sa rad sub ploaie, sa rad sub picurii ce le pot parea lacrimi celor din jur. Dar nu sunt, sunt doar stropii iubirii Tale.
Sa fiu deschisa, ca si ei. Sa nu ma-nchid in mine, sa nu ma uit in mine, sa nu raman in mine.
Ci sa ma dau prin jertfa, la fel cum Tu ai facut. Sa traiesc, pentru a-i bucura pe altii, vara vietii mele.
Sa ma bucur de soare, de ploaie, de nor, de luna, de om, de prieteni, de ei, de ele, de Tine, de clipa si moment. Sa radiez dragostea ta in mine, sa luminez intelepciunea Ta in jur, sa ating cu inima Ta orice trandafir inchis...
Rugaciunea mea de-acum...si-i mai spusa. O stii. Imbracata-n alte cuvinte, inspirata de alte forme, dar aceeasi. Din Tine- Diamantul meu.
Rugaciunea mea pentru ei- ca sa gaseasca-n mine bratul, lacrima, zambetul. stropul, seninul, inima de care au nevoie- un moment, pana se deschid, ei, frumosii trandafiri, sau o viata si-nca una, sa ofilim impreuna.
Sa gaseasca si sa ia, sa le dau, pentru ca aproape doare multul ce-l simt cand sunt singura. Multul ce-l primesc in zori, de cand deschid ochii mintii; ce-l primesc de la flori si sopii, din Cuvant si din ploaie. E mult...sa-l ia; aveti curaj. Eu mai primesc, nu voi ramane cu mana goala. Si nici cu inima. Cu cat voi rupeti, se face mai scumpa. mai puternica si mai poate da. Luati din mine, si nu va fie teama. Nu va veti otravi, caci luati din El, din Paine si Cuvant.
E doar chipul meu, dar, de fapt, e El. Forma sunt eu, dar continutul, nu. Il contin pe Dumnezeu si nu voi expira, ci tot mai scumpa si mai de pret voi deveni, caci Il am pe Tatal meu.

"...vei fi o cununa pentru Imparatul tau...."

Niciodata inainte, totdeauna dupa...

Am adormit in intuneric, in sunet de ploaie batand in geam, acompaniata de vant, tunet, fulger, amestecate cu vocea tastaturii si a lui Steven Curtis Chapman. Am dormit bine. M-am trezit, apoi, in sunet de sunat de telefon.
"Mai ploua?", am intrebat, dupa ce m-am dezmeticit si am vazut ca, desi jaluzelele sunt inca trase, este lumina. Experienta anterioara m-a facut sa ma gandesc ca daca atunci cand era furtuna- era intuneric, atunci, daca e lumina- nu mai e furtuna si nu mai ploua. De ce intrebarea, atunci? Am vrut sa ma asigur.
"Nu mai ploua de mult", a venit raspunsul.
M-am uitat afara. Si printre griul si albastrul blocurilor strazii si al cerului, mi-a intrat in ochi verdele sanatos al copaceilor din chiar fatza geamului, dar putin mai tineri de doua etaje inaltime. Un verde sanatos, al frunzelor sterse de praf.
Niciodata nu l-am vazut mai frumos si mai senin pe acest copacel anume. Niciodata in vreme buna si insorita. Niciodata inainte de ploaie si furtuna. Si acum, in joaca lor cu vantul, frunzele lui respira sanatoase, eliberate de surplusul ce nu facea parte din natura lor de frunze- libere sa fie ceea ce sunt si cat sunt, nedorind mai mult, pentru a nu se simti stinghere.
Niciodata inainte de furtuna...
Niciodata inainte de lacrimi ochii nu sunt asa de frumosi, profunzi, clari, sinceri. Niciodata atat de plini de viata si de cuvinte. Niciodata asa liberi sa se exprime, orice ar exprima, orice ar vrea sa exprime. Niciodata atat de ei insisi.
Niciodata...
...nu inainte de lacrimi.
Lacrimi si tacere.
Tacere si asteptare, in voia Stapanului.
Si intrebari. Fara raspunsuri. Asteptare pana atunci cand nu mai ai nevoie de raspuns. Pana cand poti trai fara el, pana cand poti fi tu insuti/insati, fara raspunsul tau. Pana cand vei gasi placere in a ramane, atata timp cat trebuie,- chiar si pana in netimp-, o intrebare fara raspuns. Si cand vrei si poti si simti si traiesti cu adevarat, pentru ca ai murit putin cate putin, dupa ce ai uitat chiar si cum suna intrebarea, poate ca atunci e si timpul raspunsului. Si in noutatea mintii, in puritatea si maturitatea spirituala a dorintelor tale cele noi, il numesti...raspuns fara intrebare. Care raspuns nu te face fericit/a, nici nu te pastreaza asa. Pentru ca tu deja esti, inaintea lui. Esti, independent/a de el. Ce valoare mai are, ma intrebi, acum, cand nu mai face vreo diferenta? Poti sa ma intrebi. Dar nu stiu. Pot doar sa fac presupuneri, dar presupunerea nu inseamna adevarul-realitatea: am invatat asta cu greu, prin greu. Poate ca acum e timpul lui- al raspunsului, sau poate ca el, raspunsul, nu e o consecinta a intrebarii; poate este o piesa din puzzle, care doar acum trebuia gasita, menita a-l completa. Cum arata puzzle-ul tau? Nu stiu. Al meu? Nici atat. Nu stiu cum arata sau cum va arata.
Si nu stiu despre intrebari si nici despre raspunsuri. Totul a pornit dintr-o idee- sau constatare- nascuta in timp ce ma uitam sa vad cum nu mai ploua. Daca in puzzle-ul tau, in tabloul sau partitura ta, sau oricum ai vrea sa-ti numesti pagina de viata, ploua acum, nu-ti construi o baricada prea puternica, sau vreun adapost permanent. Va trece ploaia si vom privi impreuna limpezimea si veselia de dupa :)