Start nisip

Din secunda doi dupa ce cheia s-a întors în uşă, clepsidra care numără timpul a fost întoarsă şi a început numărătoarea inversă. Apoi mi-am 
dat seama că am uitat sa-i spun La mulţi ani. La mulţi ani pentru un an şi jumătate din al doilea. 

din El, prin El.

În cer nu vom mai fi împărţiţi în două, ci vom fi ca îngerii. În sfârşit, va fi şi genul neutru :) 
În cer rămâne doar iubirea pentru Mielul şi iubirea Lui pentru noi, care ne-a dus acolo. 


Şi ce se va întampla cu iubirea de şi între oameni? 


Păi asta...ne-a fost dată pentru acum, pentru pământ. 
M-am gândit azi la lucrul acesta. 
Iubirea e pentru vremurile grele, pământene. Într-o viaţă lipsită de durere şi griji nu ar mai avea niciun farmec, 
probabil acesta fiind motivul pentru care iubirea face legământ până la moarte. Nu mai e valabilă dincolo de ea.
Aşa că să ne bucurăm de ea, să ne zidim prin ea, să creştem, să ne sfinţim, să ne jertfim cât mai mult prin ea acum, pentru că doar efectele ei asupra noastră vor putea intra în veşnicie împreună cu noi. 


Iubirea-i să îţi dea putere atunci când cazi, pentru a te ridica.
Iubirea-i să te aştepte atunci când eşti obosit şi simţi că totu-ţi stă-mpotrivă. 
Iubirea-i să îţi întărească mâinile slăbănogite şi să ţi le prindă într-ale ei, dându-ţi siguranţa că nu esti singur. 
Iubirea-i să te asigure că pentru cineva, eşti cel mai iubit dintre pământeni, cel mai stralucitor licurici. Şi contezi.
Iubirea-i să nu îţi mai fie teamă.
Iubirea-i să crezi în tine, să crezi în altul, din afara ta. 
Iubirea-i să renunţi la tine, să înveţi să mori, să te jertfeşti pentru ca să devii exact forma lipsă a celuilalt. 
Iubirea-i să fie o esenţă plină de Dumnezeu, care a creat-o şi care se bucură de ea.
Iubirea-i multe altele. 


Da. O învăţ. De 10 luni şi testele-s tot mai grele. 
Dar ca şi inima, trupul, mintea mea...şi iubirea mi-e asigurată-n credincioşia lui Dumnezeu. 
Şi ieşim deasupra circumstanţelor şi ispitelor, de fiecare dată. 
Pentru că El ne ridică. 

Şi a fost şi încă.

Trăgând cu urechea la anul ce-i trecut, povestea începe aşa: 


- Mai ninge?
- Nu. Acum am fost afară. De ce? Mai vrei sa ningă? Nu ajunge?
- Hmm, de ajuns ajunge. Mă gândeam la altceva: când te-am chemat acum câteva zile la o plimbare era prea târziu...acum nu mai ninge.
- Chiar aşa.
- Truda ei de iarnă. Ninge tot când nu trebe.[...] Păi şi fără ninsoare nu ţi-ar plăcea să faci o plimbare înainte de culcare? E mai sănătoasă decât un film.
- Să sperăm că o să fie. 

Real e mai mult.

Viaţa reală, trăind-o, îmi dau seama că este mai mult decât o poveste cu zăpadă, poveste scrisă în alb de sentiment, de puritate, de vis frumos visat într-o noapte dormită sub stele, în doi, cu o plimbare lăsând urme în zăpadă după o zi obositoare, o săptămână grea. 
"Viaţa este reală şi nu ideală" este o expresie pe care o tot folosesc de o săptămână încoace, de când am concluzionat acest lucru. 
Ideal ar fi fost să se termine cum m-am aşteptat. 
Real este că pot să iubesc, în ciuda aşteptărilor neîmplinite.
Ideal ar fi să petrecem măcar o zi pe lună adăpostiţi într-un cântec de iarnă cu ceai fierbinte. 
Real este că suntem prea obosiţi, plictisiţi şi fără timp pentru a ne permite să evadăm din departamentul numit rutină al închisorii numită obligaţie. 
Ideal ar fi să scriu poezii inspirate din ceea ce trăiesc şi simt. 
Real este că îmi pot, totuşi, aşterne gândurile sub formă fără vers. 
...
Ideal ar fi şi real este. Avem de-a face cu ceea ce este, iar ceea ce ar putea fi influenţează de multe ori prea mult ceea ce este. 
Ideal ar fi să scriu frumos, în continuare. 
Real este că sunt seacă şi nu mai are ce să izvorască din mine, pentru că realitatea, aceasta este ceea ce trebuie să înfrunt şi idealul, ar face bine să nu mai străbată harta minţii şi nici măcar a inimii mele. 

De toamnă (1)

Mi s-a lipit toamna de picioare şi inima de tot ce eşti.
Şi frunzele, născute-n primăvară, acuma de picioare se lipesc.
Dar ce am eu, născut în primăvară, nu ofileşte vremea când e (g)rea.
Şi vânt şi ploi, chiar soare, umbră mare hrănesc 
Acele ce-un copac acuma cresc. 

Love story.

Este cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am auzit-o. 

Am găsit-o din întâmplare în iarna anului trecut. 

Mi-a plăcut foarte mult şi am ascultat-o frecvent de atunci încoace. 

Dar într-una din zilele trecute am văzut-o în toată splendoarea ei şi mi-am dat seama că da, e cu adevărat zugravită dragostea adevarată şi ea închinată Creatorului ei. 

Ascult-o aici.

Momentul care o face diferită, apogeul este acesta: 

A nursing home 
At eighty-five 
And the doctor said it could be her last night 
And the nurse said Oh 
Should we tell him now 
Or should he wait until the morning to find out ?

But when they checked her room that night 
He was laying by her side 

Oh he was walking her HOME
And holding her hand 
Oh, the way she smiled when he said THIS IS NOT THE END
And just for a while they were eighteen 
And she was still more beautiful to him than anything 

HE WAS WALKING HER HOME!

Nu ştiu dacă poţi simţi încărcătura momentului. Dar îmi imaginez doar cum pentru ultima dată, a condus-o în prezenţa lui Dumnezeu. Sunt sigură că aveau obiceiul să stea amândoi în prezenţa Lui. Sunt sigură că el era capul ei şi capul lui era Cristos. Ce onoare mai mare? Decât să îţi conduci iubita inimii dincolo, să treacă din mâna ta în mâna Lui? 

Copleşitor. 

E un cântec, dar poate deveni o realitate. Nu numai pentru cei vârstnici, ci pentru toţi, indiferent de vârstă. Sunt sigură, de altfel, că pentru mulţi a şi fost. 

Nu găsesc un sfârşit al unei poveşti de dragoste mai frumos decât acesta.

Din mâna lui să treci direct în braţul Lui! 

Set de curăţenie

Trăgând cu urechea: 


Ea: Ne completăm unul pe altul. Tu ai găleata, eu am mopul. 
El:  Eu sunt Setul şi tu, Curăţenia. 


Într-adevăr, ce s-ar face unul fără celălalt? 

Curăţenia: Ce corect. Dacă tu nu ai fi, eu nu m-aş vedea. N-ar fi cine să mă pună în valoare. 
Setul: Dacă tu nu ai fi, aş fi inutil. La ce bun tot ce sunt dacă nu aş folosi la nimic? 
Curăţenia: Ai fi frumos, curat, mereu în stare bună. Dar ai sta într-un colţ privind şi aşteptând ca cineva să te observe şi pe tine. 
Setul: Şi tu ai fi invizibilă. Deşi toţi te-ar dori şi te-ar lăuda, te-ar promova... fără mine, mai greu cu tine. 


Dar unul cu celălat fac treabă împreună. El se poate pune în valoare, poate îndeplini scopurile pentru care a fost creat şi rolul lui. Deşi nu întotdeauna în perfectă stare, trăieşte şi aduce folos în jur. Ea, se vede. Când el îşi face treaba, ea străluceşte, împrăştie sănătate şi prospeţime. 


Unul fără celălalt...nu au importanţă. Dar împreună, în Mâna Celui care le pune în mişcare şi în fiinţă, sunt o binecuvântare! 

Into yesterday.

Izvoare de lumină şi ploi de curcubeu 
Ne-au încântat privirea şi ne-am gândit la El.
Concertul brotăcesc din lac- oglindă-n soare
Ne-a învăţat cântarea, când negru totul pare.


Natura întreagă Lui glorie-I aduce
Prin sunete, culoare, prin răcnete sau stare.
Cu lupii, urşii, lei; păunii laolaltă
Am lăudat pe Domnul, căci ţine viaţa toată!


Am zburat cu bucurie rest de păpădie 
Şi nu alte dorinţe ne-au mai cuprins, copile. 
Alături de noi un vis calcă pământul tare;
Un vis împlinit, şi nu dorinţă oarecare.


Amestec de culori, un mix de tăcere
Cu sunete sfinte ne-au fost mângăiere
Şi ruga-mpletită-ntre verde şi-albastru-
Dulce mireasma după-un weekend cam aspru. 


Căci timpi de dor şi- aproape sunt bine conturaţi,
Şi-n ritmuri felurite, dansăm împrospătaţi:
Culori de bucurie, de cântec şi de bine
Ne colorează viaţa, căci Mâna Lui ne ţine. 


27 aprilie 2010.
-din seria Personajul meu  de Poveste.

Unul şi şase

Există o sacralitate a simţirilor inimii. Şi ştiu ceva despre asta. 


Am iubire ca un ocean de siguranţă. Pot să înot în ea fără teama de a fi atacată. 
Am iubire ca un fluviu de bunătate. Se revarsă mereu înspre tine fără teama de a fi respinsă. 
Am iubire ca o fântână de mister. Poţi să te adânceşti în ea fără teama de a te pierde. 
Am iubire ca un fulg de zăpadă etern. Poţi să îl ţii, curat, în mână, fără teama de a se topi în veacul acesta. 
Am iubire ca o stea. Străluceşte în palma lui Dumnezeu, fără teama de a se stinge vreodată. 
Am iubire ca un Cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, fără teama de a se irosi vreodată. 


Mulţumesc pentru că în tot acest timp care începe cu şase şi chiar mereu înainte nu ai adus prejudicii sacralităţii simţirilor inimii mele, oricare ar fi fost ele şi oricare ar fi fost poziţia lor faţă de tine. 

Azi am visat.

Ce m-a făcut astăzi să visez, entuziasmată, este un colţ de lume virtuală care ar putea umple o cameră ideală, dar reală, plină cu cărţi care mai de care, cărţi pline de cuvinte, idei, imagini, chiar şi sunete, care să-şi găsească locul chiar şi pe/ sub/ printre pianul meu plin de praf şi dezacordat deocamdată, ca şi visul pe care l-am admirat preţ de câteva minute cu patru ochi deschişi.

doi ochi: îmi doresc un loc al meu unde să stau singură şi plin cu cărti, cu pianul meu ....

doi ochi: 8-> (visând)

doi ochi: aşa o cameră de boem

doi ochi: şi când ies de acolo... să mă aştepte cineva; da' nu oricine.

alţi doi ochi: într-o cameră plină cu CD-uri şi cu un laptop în braţe

alţi doi ochi: :))

doi ochi: îl arunc cât colo pe laptop să îmi fac loc :>

Da, din colţul colecţionarului a început visul meu. Să vedem unde se va termina, poate chiar în colţurile mele proprii şi după, în locul laptopului.

P.S. Vorba cântecului: Keep dreaming about your dreams, baby!

Mai sus cu încă o stea

Mă detaşez de tot ce-i pămîntesc, caut scara spre locurile înalte şi mă urc, plină de dorinţa să nu cad, rănind cele necesare pentru supravieţuirea-mi pământeană. 

E-un refugiu, ce bine că am păstrat-o. Ce bine că îi simt nevoia. Am de analizat. Trebuie să mă îndepărtez puţin, să vad din afară cum stau lucrurile înăuntrul meu. 
Ajung sus, în spaţiul ce altădată-mi era turn, dar care-i dispărut. Stele ce poartă nume de răni  şi boli mai grave îmi zâmbesc; aici le-am depozitat- sunt în siguranţă, pentru că numai El, Cel ce m-a învăţat cum să procedez cu ele, mai are acces. Simt o bucurie şi o împlinire când le văd strălucind, pentru că sunt dovada că nu m-am rănit degeaba şi că nu am trăit degeaba. Le zâmbesc înapoi şi mă gândesc ce va urma. Data viitoare când mă voi urca aici, poate voi mai avea una , pe care să o alătur celorlalte. Poate va purta numele tău şi poate va fi altfel decât celelalte- colorată aşa frumos cum te-am lăsat, cum ai făcut-o, în cuvinte grele bine gravate printre nuanţe- şi diferită,  cu un scop şi mai nobil, poate, decât al celorlalte. 


Am luat cu mine umbrela, pentru că poate Tatăl meu va plânge împreună cu mine în timpul în care mă va învăţa din nou, în timpul în care îmi voi revărsa acuarelele pe norul Lui de ascultare. Şi poate ingerii vor plânge auzind povestea tristă ce poate am să le-o spun. Dar umbrela te va feri pe tine de lacrimile lor, de acuarelele mele vărsate, pentru că nu ştiu ce să mai pictez cu ele. Culorile s-au amestecat, nu se mai definesc; lipsa de claritate este ceea ce ne defineşte acum. Dar vei fi la adăpost, chiar dacă m-ar costa pe mine asta. Am ales roşul pentru umbrelă, să fie asemenea Sângelui ce ne protejează şi pe noi de mânia Preaînaltului, păstrându-ne în siguranţa Harului. 


Şi totuşi, ce clar e totul aici, pe braţul Lui. Ce împlinire, ce alinare. Ce cuvinte încurajatoare, ce zâmbete senine. Rochia mi-e albă. Aici sus, nu mai am etichete, nu mai am frustrări, nu mai am pretenţii, nu mă mai tem şi nu mă mai autoprotejez. Aici sus mi-e bine. Aici nu mă mai ajung priviri trufaşe, nici fugare. Aici toate cuvintele stau cuminţi şi aşteaptă semnul Lui pentru a forma propoziţii, pentru a naşte întrebări şi pentru a exclama uimiri în urma unor minuni. Aici, totul e făcut cu şi din dragoste autentică. 


De fapt, acesta e scopul urcării mele înaintea Lui: să mă înveţe cum să iubesc neprefăcut, liber, într-un mod autentic şi valoros; să mă vindece, prin iubirea Lui; să mă transforme, să mă umple de esenţă: de esenţa unei trăiri neprefăcute, în absenţa răutăţii, a fricii, a invidiei, a geloziei. 


Şi dacă într-o zi voi fi fluture, să nu invidiez floarea pentru parfumul ei, ci să mă bucur de libertatea mea de a zbura şi de a bucura pe mulţi, prin culorile mele frumoase şi zborul meu jucăuş. 
Şi dacă într-o zi voi fi floare, să nu mă uit strâmb la libertatea fluturelui, ci să mă bucur că sunt bine înrădăcinată şi că am un echilibru susţinut de Însăşi Mâna Lui. 


Echilibrul îl simt şi acum, stând pe scara ce ma apropie de El, scara ce izvorăşte din inima mea şi se înaltă, treaptă cu treaptă, spre inima Lui. 


E bine aici, nu aş mai coborî. Dar trebuie, pentru că El zice că jos, printre oameni, îmi fac practica, exersez, mă  lupt, aici pot să câştig. Zice că între voi îmi desăvârşeşte talentul de a iubi. Şi în viaţa asta ce aparţine timpului mă pregăteşte pentru netimpul unde am un loc pregătit. 


Aşa că zâmbind, cu forţe proaspete, fără acuarele- le-a ţinut pentru a le repara-, mă îndrept înapoi, sub nori, sub stele, aici de unde pot altfel admira luna. De acuma şi până va hotărî El, nu va mai trebui să desenez nimic, decât să iubesc. Să exersez iubirea. Pot să încep cu tine? :)

SHMILY

"Bunicii mei erau casatoriti de mai bine de o jumatate de secol. Inca din momentul in care s-au intalnit pentru prima data, ei se jucau jocul lor personal si foarte special. Scopul acestui joc era sa scrie prescurtarea SHMILY undeva, unde sa il surprinda pe celalalt la descoperirea ei. Prescurtarea era scrisa undeva in casa sau in jurul casei, iar cand unul o descoperea, trebuia sa o scrie si el in alt loc pentru a fi descoperita de celalalt. Ei o scriau chiar si in zahar sau in faina pentru a vedea cine va pregati urmatoarea mancare, scriau si pe geamurile aburite ale incaperilor.SHMILY era scrisa pe oglinda din baie dupa fiecare dus. Odata bunica mea a desfacut o rola intreaga de hartie igienica pentru a scrie pe ultima bucatica prescurtarea. Locurile in care SHMILY aparea nu au fost epuizate niciodata. Biletele pe care era scrisa in graba prescurtarea se gaseau pe bordul masinii, pe scaun sau erau lipite pe volan. Aceste biletele mai erau infundate in papuci sau erau lasate sub perna. SHMILY era gravat in praful care era pe pantofi sau in cenusa semineului. Aceasta prescurate secreta apartinea casei bunicilor mei la fel ca mobila. Mie mi-a trebuit foarte mult pana cand am inteles pe deplin acest joc al bunicilor. Eram prea sceptica pentru a crede in dragoste adevarata, o dragoste care este pe deplin curata si indelung rabdatoare. Dar niciodata nu am pus la indoiala relatia pe care o aveau bunicii mei. Ei aveau o dragoste foarte stabila. Aceasta era mai mult decat un flirt ocazional, era un stil de viata. Relatia lor se baza pe un fel de afinitate si afectiune, care nu le poti gasi peste tot. Bunica si bunicul se tineau de mana ori de cate ori era posibil. Isi dadeau cate un pupic ori de cate ori se intalneau in bucatarioara lor. Fiecare finaliza propozitia inceputa de celalalt. Bunica chiar mi-a soptit odata cat de dragut e bunicul si cat de bine arata. Inaintea fiecarei mese , se uitau multumiti unul la altul, isi multumeau unul altuia si se minunau de toate binecuvantarile: o familie binecuvantata, cat de bine le merge si ca se aveau unul pe altul. Dar a aparut si un nor negru in viata bunicilor mei: bunica a avut cancer la san. Boala a inceput in urma cu 10 ani . ca intotdeauna, bunicul meu ii era alaturi. El i-a pregatit camera in asa fel incat sa se simta bine, sa aiba mult soare, chiar si atunci cand nu putea iesi afara. Dar cancerul i-a atacat din nou corpul. Cu ajutorul unui baston si sprijinita de bratul sigur al bunicului, ea mergea in fiecare duminica la biserica. Dar bunica era din ce in ce mai slabita, pana cand nu a mai putut deloc parasi casa. UN timp, bunicul a mers singur la serviciile divine si se ruga lui Dumnezeu sa se indure de sotia lui. Si , intr-o zi, de ce ne temeam, s-a intamplat: bunica a plecat acasa. SHMILY era scris cu galben pe panglica mov a coroanei de la bunicul meu. Dupa ce au plecat toti cei prezenti, au mai ramas doar matusile, unchii, verisorii si verisoarele mele si alte neamuri, care s-au adunat toti, pentru ultima oara, in jurul bunicii. Bunicul s-a apropiat de sicriu, a tras adanc aer in piept si a inceput sa cante un cantec pentru ea. Cu ochii inundati de lacrimi si cu inima zdrobita de durere, canta un cantec de leagan pentru bunica. Cantecul rasuna adanc si patrunzator. Desi trebuia sa ma lupt cu lacrimile, nu voi uita niciodata aceasta clipa. Deoarece stiam ca am avut onoarea sa fiu martora a frumusetii incomparabile a dragostei lor- desi nu am putut sa descopar adancimea dragostei lor. SHMILY- vezi cat de mult te iubesc. See How Much I Love You. Multumesc bunicilor mei ca am putut sa vad o astfel de dragoste."

Sursa acestui material: Revista Aproape de cer, noiembrie 2007, traducere din Meditatii pentru doi, James si Shirly Dobson


Mi-am amintit in dimineata asta de ochii negri ai bunicii, dupa ce am vazut in vis ochii negri ai copilei de altadata. Si galben, si cancer, si rude... Seamana istoriile intre ele. SHMILY la bunicii mei era fara cuvinte, si a ramas in amintirea mea, amintire ce mi-a fost adusa azi-noapte, prin ochii negri ai minunii cu mana rece....m-au vizitat si nu se mai regaseau nicaieri in mine. Nici macar in ei, in ochi. Doar mana rece o simt acum, parca vrand sa dovedeasca nestersul, dainuirea. Si galbenul si zambetul...:)