Sfârşit, dar bun!

Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui., scrie înţeleptul în oda închinată înţelepciunii, prin inspiraţie divină.

Trăim un sfârşit. Trăim, de fapt, mai multe, la nivel global, general, dar şi la nivel individual.
Sfârşitul cel mai evident azi şi mâine este sfârşitul unui an. Cum- necum, a trecut. Pentru fiecare altfel, pentru toţi la fel. Evenimente sociale, economice, fenomene natural- geografice, politice, religioase s-au întâmplat şi au cuprins fiecare individual în parte. Diferenţa este dată chiar de acest individual. Pentru că individualul sunt eu şi eşti tu. Cum le-am răspuns, cum le-am făcut faţă? Cum am reacţionat, ce atitudine am avut sau am uitat a avea?

Întrebări, multe întrebări. Atâtea despre anul ce trece, cu atât mai multe despre cel ce vine. Răspunsuri cu privire la trecut trebuie să îndrăznim să căutăm, să le găsim şi să le analizăm. Analizele nu sunt fără rost. Mă ajută să văd mai clar, să ştiu ce trebuie schimbat, făcut altfel. Dar de atâta timp de când obişnuiesc să fac analize, am învăţat şi că pot fi inutile, dacă nu le şi foloseşti spre învăţare, spre practicare, spre transmiterea lor mai departe.

Aşa că te încurajez în acest sfârşit la analize doar dacă eşti dispus să le foloseşti mai departe.
Însă la ceva tot te încurajez: la o analiză a lucrurilor pentru care îţi poţi exprima bucuria, mulţumirea, satisfacţia, recunoştinţa în anul ce trece. Aceasta o consider o analiză constructivă, cu atât mai mult cu cât este o poruncă: Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. (1 Tesaloniceni 5:18) O poruncă de toate zilele, de altfel, nu doar de sfârşit de an. Dar te provoc, te încurajez să iei o foaie de hârtie şi să aşterni binecuvântările din acest an, reuşitele, biruinţele, oamenii, momentele frumoase, tot ce consideri pozitiv şi îţi poţi aminti. Apoi, mulţumeşte, după caz. Ţi-aş recomanda şi cui, dar te las pe tine să transferi meritele şi gloria  Cui si cui i se cuvine. Şi pentru că tot prin Duhul Sfânt a fost scris Voi povesti lucrările Tale, spune-le şi altora. Prea mult ne povestim doar necazurile şi greutăţile, prea mult considerăm mândrie sau laudă de sine atunci când cineva îşi povesteşte bucuriile şi victoriile.
Astăzi şi mâine, îţi spun: Povesteşte tuturor ce mult bine ţi-a fost făcut anul acesta!
Mi-ar plăcea să mă bucur şi eu împreună cu tine, deci poţi chiar aici să îşi aşterni bucuriile din 2011!

Israel, eu şi Ce ne leagă.

Întuneric. Rece. Uscăciune. Robie. Disperarea multora. Frustrarea celor cu puţină credinţă. Nelipsire de la Templu a celor cu multă credinţă. Îngâmfare. Apăsare. Ocupaţie, multă agitaţie. Strigăte spre Dumnezeu, care aude. Proclamarea lui El- Roi, Dumnezeul care vede. Aşteptare chinuitoare. Îndoială. Încercarea credinţei. Evenimente politice. Schimbări. Îndatoriri. Planuri. Dragoste. 


Şi iată un cuvânt care parcă se află în contrast cu majoritatea celor de mai sus. 
Mă gândeam, scriind mai sus, la contextul social, religios al Israelului în perioada dinaintea naşterii lui Isus. 


[Mă gândesc, recitind, la mine însămi şi la modul în care mă văd şi în care mă simt. 
Dar am scris dragoste, şi El acoperă totul. El a înfruntat totul şi pot şi eu înfrunta totul prin El.]


Şi am scris dragoste. Pentru că Iosif şi Maria se iubeau, sau cel puţin aşa vreau să cred. Şi Cel care a făcut minunea posibilă a întărit şi dragostea lor, în ciuda neimaginatei întâmplări. 
Iosif şi Maria se iubeau. Maria îşi iubea pruncul. Dumnezeu Îşi iubea poporul. Şi tot El avea un plan. Iar planul Lui se construia cu alte cuvinte decât cele care descriau starea de fapt. Planul lui avea alte temelii, pentru că începea cu o Lumină în întuneric. 


Rază de lumină, rază de speranţă. Căldură, chiar dacă asigurată de cele mai neaşteptate surse: vite într-un grajd. Prospeţime. Eliberare. Speranţă şi bucurie. Împlinire. Închinare în duh şi în adevăr. Smerenie, umilinţă. Ruperea jugului. Odihnă în Cristos. Laudă la adresa lui Dumnezeu, în cer şi pe pământ. Proclamarea adevărului despre El. Aşteptare în bucurie. Siguranţă. Dovedirea şi întărirea credinţei. Evenimente politice şi de tot felul. Schimbări, transformări, reînnoiri ale minţilor. Metanoia. Responsabilităţi. Planuri. Dragoste. Izbândă în Numele lui Isus. 


Şi iată alt cuvânt, la care suntem toţi chemaţi a ne gândi. Izbânda care ne-a fost promisă, care ne-a fost şi oferită deja, în stăpânirea căreia suntem aşteptaţi să intrăm. Izbânda, din El, prin El şi pentru El. 


Izbânda asupra duhurilor stăpânirii acestei lumi, asupra circumstanţelor, asupra păcatului, asupra noastră înşine. 
Izbânda care să  ne aducă tot la picioarele Celui Preînalt, cu cununile aruncate înaintea Lui, după ce vom fi biruit totul!
Izbândă este ceea ce vă doresc şi eu, să o aveţi şi să vă bucuraţi de ea în anul îndoielnic şi tremurând ce se anunţă. 
Izbânda, în cinstea Lui! 

Ninge-mă, Doamne!

Ninge-mă, Doamne,
din sânge, cu Harul.
Desfă-mă-n bucăţi,
şi curăţă mărgăritarul. 


Ninge-mă, Doamne-
să-ngheţe păcatul. 
Apoi, cu suflarea-Ţi, 
Topeşte-l de tot. 


Ninge-mă, Doamne
şi fă ca ninsoarea
în mine şi-n alţii 
să rupă prinsoarea. 


Ninge-mă, Doamne
şi fă-mă ca Tine-
să ning totdeauna,
până-n veşnicie. 


16 decembrie 2010

Real e mai mult.

Viaţa reală, trăind-o, îmi dau seama că este mai mult decât o poveste cu zăpadă, poveste scrisă în alb de sentiment, de puritate, de vis frumos visat într-o noapte dormită sub stele, în doi, cu o plimbare lăsând urme în zăpadă după o zi obositoare, o săptămână grea. 
"Viaţa este reală şi nu ideală" este o expresie pe care o tot folosesc de o săptămână încoace, de când am concluzionat acest lucru. 
Ideal ar fi fost să se termine cum m-am aşteptat. 
Real este că pot să iubesc, în ciuda aşteptărilor neîmplinite.
Ideal ar fi să petrecem măcar o zi pe lună adăpostiţi într-un cântec de iarnă cu ceai fierbinte. 
Real este că suntem prea obosiţi, plictisiţi şi fără timp pentru a ne permite să evadăm din departamentul numit rutină al închisorii numită obligaţie. 
Ideal ar fi să scriu poezii inspirate din ceea ce trăiesc şi simt. 
Real este că îmi pot, totuşi, aşterne gândurile sub formă fără vers. 
...
Ideal ar fi şi real este. Avem de-a face cu ceea ce este, iar ceea ce ar putea fi influenţează de multe ori prea mult ceea ce este. 
Ideal ar fi să scriu frumos, în continuare. 
Real este că sunt seacă şi nu mai are ce să izvorască din mine, pentru că realitatea, aceasta este ceea ce trebuie să înfrunt şi idealul, ar face bine să nu mai străbată harta minţii şi nici măcar a inimii mele. 

De toamnă (2)

Mi s-a lipit azi toamna de picioare
Şi vântul mi-a şoptit: Ce eşti? 
Nu sunt nimic, i-am zis, străină
De a lui trecere prin univers. 
Dar el ştia, că ba da, sunt:
Sunt chip de lut bătut de soare
Şi trecător, tot ca o floare. 
Dar port în mine chip divin,
Şi asta mă va face...tare. 
Chiar când furtuni izbesc în jur,
Mă uit la cer şi văd scăpare.
...
Privesc acum la toamna din picioare 
Şi mă încântă drumu: `i Către Cer. 

De toamnă (1)

Mi s-a lipit toamna de picioare şi inima de tot ce eşti.
Şi frunzele, născute-n primăvară, acuma de picioare se lipesc.
Dar ce am eu, născut în primăvară, nu ofileşte vremea când e (g)rea.
Şi vânt şi ploi, chiar soare, umbră mare hrănesc 
Acele ce-un copac acuma cresc. 

Explozie de credinţă

Eşti primăvara mea, frumos învăluit în albastrul Cerului Tău, care mă pierde şi mă regăseşte din fiecare umbră ce m-apasă.

Încă nu e primăvară. Calendarul mai are câteva file colorate în frig şi un alb trecut, expirat, care nu mai are putere de a bucura pe cineva.

Încă nu e primăvară. Păsările încă nu trilulilulesc, explozia de raze şi de verde încă nu a a avut loc şi nici cerul nu a căpătat nuanţele de albastru proaspăt şi revigorator.

Încă nu e , dar o aştept, cu tot cu începuturile ei , cu toate. Şi o dată cu ea şi cu suita ei aştept şi culorile ce le vei desena în noi începuturi şi în viaţa mea. Nu le văd încă, dar le ştiu aproape. Vreau să cred că ele vor fi, o dată cu câştigarea luptei asupra timpului de către primăvară. Cred că le ai pregatite pentru mine şi poate ai aşteptat primăvara pentru a deschide Mâna Ta plină de binecuvântare, dupa ce o vară, o toamnă şi o iarnă Ţi-am căutat Faţa şi am stat în prezenţa strălucirii ei.

Binecuvântările Tale se vor revărsa şi vor intra în viaţa mea, spărgând în bucăţele toate vitraliile. Va fi o explozie de surprize, o dată cu deschiderea corolei primei flori. Voi trăi primăvara aceasta promisiunile Tale împlinite, şi nu doar umbra lor în imaginaţia şi în dorul meu.

Te aştept să le arăţi tuturor că sunt a Ta şi sunt mai de preţ decât crinii şi cântătoarele. Toţi vor vedea credincioşia Ta!

Şi chiar dacă pomul nu va înflori, pământul nu va da niciun rod şi câmpiile nu se vor înverzi, dacă florile nu se vor deschide şi dacă izvoarele nu se vor dezgheţa, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Va urma că Îi dedic primăvara mea, cu toate culorile şi exploziile de lumină şi bucurie si iubire ce vor fi sau nu, iar efectul exploziei să fie o inimă, a mea, şi mai credincioasă, mai frumoasă, mai mulţumitoare. Buchetul ce îl voi strânge din toate florile ce El mi le va dărui în următoarele luni îl voi arunca în sus, iar mirosul lui să ajungă până la cerul Lui, şi să Îl bucure, să Îi aducă zâmbetul. Iar numele Lui să fie cinstit prin bucuria şi mulţumirea mea, şi dacă da , şi dacă nu.

E prea târziu sau prea devreme...
E prea frig pentru o aşa zi, dar poate potrivit pentru o noapte ca asta.
Ea e la locul ei- prietena mea credincioasă, încântându-mă cu zâmbetul ce o poartă azi, acum.
Deşi norii nu lipsesc, ea este mai strălucitoare decât umbra lor.
Acest lucru îmi aminteşte de zâmbetul ce ar trebui să mă deseneze în aceste clipe, în ciuda celor care pot fi numite nori.
Sunt singură, în prearăcoarea îmbinării zilei cu noaptea.
E linişte şi totuşi, aud:

You're my beloved.
Death shall not part us
It's you I died for
For better or worse
Forever we'll be.
(Tenth Avenue North, Beloved)

Sunt înaintea Lui, Stăpânul, care îmi întinde la picioare o toamnă bogată în sentimente şi culori. Îi mulţumesc pentru bucuria autentică ce o am când văd lucrarea mâinilor Lui, când ochii şi simţurile toate mi se înfruptă din minunatul desen ce l-a expus peste tot în jur.

El e Domn peste tot, iar eu...înaintea Lui, cum spuneam.
Dar cu mâinile goale...
Am doar ce tot El îmi dă: bunătăţile încă nedeschise din această nouă zi căreia încă nu i-am văzut lumina, doar întunericul ce o pregăteşte.

Şi mai am ceva: o castană a promisiunii Lui, pe care mi-a rostogolit-o la picioare în cel mai oportun moment: Ei vor fi ai Mei.
Cuvântul Lui dat e tot ce am mai preţios, pentru că este Da şi Amin; sau Zis şi Făcut.

În acest context, ţinând strâns în mână castana promisiunii, sunt gata să întâmpin ziua de azi împreună cu toate provocările, surprizele, bucuriile şi încercările ei.

Iar castana promisiunii îmi aminteşte de toamna veche de trei ani deja; de promisiunea pentru împlinirea căreia s-a lucrat până acum şi pe care împlinire încă o mai aştept:

Cetatea aceasta va fi pentru Mine o pricină de laudă şi de slavă printre toate neamurile pământului. Ele vor afla tot binele pe care i-l voi face, vor rămânea mirate şi uimite de toată propăşirea pe care i-o voi da. (Ieremia 33:9)