De mult nu am mai scris. De muuult caut aceste versuri pe care le aveam, odată, pe bara din dreapta blog-ului. Dar iată că azi, fără să caut, cu ajutorul a doi prieteni de suflet vechi, din alta viaţă parcă, le-am găsiiit! Şi aşa mă bucur, că trebuie să le pun aici, ca să rămână şi la mine!
Pentru ce vă uitaţi fete fecioare la mine? Mă cunoaşteţi prea bine… Nu sunt cine ştie cine. Nu fac parte dintre oamenii lumii importanţi, mari şi grei. Sunt numai o mireasă… mistuită de dor după Mirele ei. După Mirele care găsi preţ de răscumpărare, nu în preţul aurului sau al pietrelor nestemate, ci în preţul vieţii; şi pe palmele Lui sunt săpate- pe palma Lui de Dumnezeu- toate literele numelui meu. Deci, pentru că nunta e aproape, am grijă să nu mi se stingă lumina în noapte. M-am încins cu Adevărul peste veştmântul de in subţire, m-am încălţat cu râvnă. Şi m-am acoperit cu neprihănire. Mi-am luat scutul strălucitor ca un Soare, să nu mă ajungă cumva acele săgeţi arzătoare. Mi-am oţelit braţele cu putere şi mi-am făcut timp pentru alţii, mai necăjiţi decât mine, să le fiu mângăiere. Deşi pe-aproape-i prăpastia adâncă, m-am trudit cu migală, dar mi-am zidit casa pe Stâncă. De-acum pot să vină valurile, vânturile, urgiile. Nimic n-o să-i schimbe din loc temeliile. Poate să vină chiar şi vrăjmaşul, Dar numai până la poartă: “Ehei, cum trăieşti tu? Pentru noi eşti ca moartă. Ţie nu-ţi pasă de câte pot să mai vină: foamete, boală, chiar moarte, invazia străină? Ce-ai să te faci când n-o să-ţi mai ajungă bucata de pâine?”
Dar Mirele meu m-a învăţat să-L aştept liniştită, să mă rog ne-ncetat şi să râd de ziua de mâine. Şi să râd de ziua de mâine.
Şi acum râdem doi. :)
(Versurile nu îmi aparţin şi nu ştiu cui aparţin, îmi amintesc doar că le-am găsit demult, intr-o revistă pentru femei.)
Ciudată întâlnire între mine, psihologie şi literatură. Ciudată o credeam până am găsit maldăre de articole, site-uri şi cărţi care tratează această întâlnire benefică dintre om, psihologie şi literatură. Şi de atunci m-am apucat de descusut această întâlnire pe toate părţile.
Dar azi, să vezi şi să nu crezi, alta întâlnire ciudată. Ceea ce eu cos şi descos, cineva trăieşte! Este aplicaţia perfectă la ceea ce eu teoretizez, deocamdată.
Da, mă bucură nespus faptul că ştiu că Cineva le orchestrează pe toate.
Nu mai zic nimic, las să grăiască trăirea...
Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce prietenie? Să fii lungă şi frumoasă, Cu sacul plin de mireasmă. Să o- mprăştii peste tot, Să-i faci pe toţi bucuroşi! Să-i ajuţi pe cei "săraci", Să-i legi pe cei supăraţi! Să-i aduci iar împreună, Să se poată lua de mână! Să-i fericeşti pe cei ce n-au, Să te- ndoieşti la cei ce au. Să fie toate câte trei , Să aibă acelaşi ţel. Să fii căutată ne-ncetat Şi să răspunzi imediat! Să aduci tu veselie Unde nu este bucurie; Să-i uneşti pe toţi, în pace Şi să-i împaci când este cazul. Asta-i datoria ta: Să fii cu toţi pe orişiunde, Să nu-i laşi să stea cu priviri crude. Să le dai la toţi la fel, Multe bucurii de fel. Eu te las acum cu dor! Să fii bună şi-nţeleaptă, Ca să fii tot lăudată, Să te caute ne- ncetat Cei care au alunecat.
Auzi tu, prietenie? Fii de bună omenie şi naşte-te în oricine!
Cu negrul inimii mele... frământări adunate, puse la un loc, oferite, primite sau dobândite. Cu trecerea vremii se adaugă nuanţe de alb...clar, transparent, pur, nepervertit.
Şi aşa iau fiinţă anotimpurile gri. Se numesc oscilante şi sunt nedorite. Mai ales că sunt caracterizate de incertitudine. Din minunea asta din care nu înţelegi nimic apare din senin prima nuanţă de roşu! Mirifică, pasională, puternică: se defineşte prin perseverenţă, curaj. Şi fascinantul nu se opreşte aici : asemenea unui copil, număr pe degete: negru, alb, gri şi roşu ...când uimirea mea n-are capăt: galben: să fie căldură, soare, să fie calm, să fie. Şi pierdută în minunea asta ce-o trăiesc apare şi un albastru ... E tot ce-mi lipseşte la prima vedere: apă, uitare de sine, contopire, preludiu, aventură şi nu mai am cuvinte să spun cum aş descrie ... sau ba da, e cer! Şi totuşi lipseşte ceva din puzzle-ul ăsta: lipseşte verde: cel ce -mi dă speranţă, tărie, mă duce cu dragoste în trecut şi îmi arată că din negru a renăscut, mă întoarce în prezent şi îmi arată bogăţia zilei, ca mai apoi să mă îndemne pentru viitor la un lucru : viaţă.
Aşa numesc eu azi verde: viaţa.
Şi privind în urmă pot spune aşa : Minunabil ! Explozia de culoare a vieţii mele!
P.S. Nu e scrisă de mine, dar pentru că eu nu am voie să scriu pentru că sunt...cumva :p şi aş scrie nemaiscrise pe aici, a scris înge despre minunea şi aşteptarea împlinită azi în viaţa ei. Ne bucurăm şi noi pentru ea şi mulţumim Domnului pentru bucuriile frumoase pe care ni le face din lucruri mărunte.
voi pune flori de dud la poartă
şi ace de cireş pe drum
voi scoate peşti uscaţi din baltă
şi-oi face focul fără fum
şi-oi bea aghiazma încălzită
ca să-mi înec dorul de rai
şi-oi scoate draci dintr-o pisică
cu vin şi cu colaci de mai
am să mă-nvârt puţin în gânduri
şi voi ieşi mai prost ca azi
voi scrie mâine aceste rânduri
"ridică-te ca să nu cazi"
alleant
Deşi poartă titlul Gânduri de mâine, sunt gânduri de ieri, un ieri îndepărtat, de parcă n-ar fi dacă nu ar fi rămas aducerile- aminte. Le-am scris, ale lui cuvinte, întocmai cum le-ar fi scris el.
Nu, nu e vorba despre ce aduce Moş Crăciun sau cineva întors din călătorie. E vorba despre simţirea prea adâncă a necuvântătoarelor, care prind glas, de fapt, prin sufletul nostru. Nu am scris eu, deşi de multe ori aş fi putut. Se spune că o carte bună este aceea pe care cititorul spune că ar fi putut-o scrie şi el. Extrapolând, e buna scrierea şi e frumoasă. Pentru că aş fi putut-o scrie şi eu. Poate şi tu...
Ce-mi aduci tu, vântule ?
M-am tot întrebat încă de când te-am simţit. Cald, plăcut, îmi alintai ramurile îngheţate de asprimea vremurilor. Mi-ai încălzit şi sufletul. Şi totuşi...ce vrei să-mi spui tu, vântule ?
Calmul tău mă înspăimântă...oare ce se va întâmpla ? Îmi vor cădea fructele, florile, frunzele, investiţia mea de-o primăvară zglobie şi de-o vară de zâmbet ?
Nu, n-aş vrea să gândesc aşa: să pierd ce- i mai preţios ar fi prea mult pentru mine. Şi totuşi, ziua trece şi vântul dulce începe să se înăsprească; îi simt răceala din plin. Îmi străpunge fiecare creangă şi-mi rupe toate ancorele...rămân străin, singur, pustiu şi gol în vitregiile veacului.
O dată cu lăsarea nopţii, florile s-au spulberat, fructele au căzut rând pe rând...şi au rămas doar frunzele lăsate în voia ta, să le mângâi sau să le răneşti; e alegerea ta. Sunt răvăşite deplin şi aplecate sub povara deciziilor, nici prima rază a soarelui n-a reuşit să le ridice tâmplele, sunt prea neputincioase să se mai lase încălzite de el ca alta dată şi vinovăţia pierderii apasă greu asupra lor.
Acum ce sa mai fac ? Să aştept încă o dată primăvara ? Să sper că vor mai înflori ? N-am hotărât încă, acum mă simt indiferent şi vântule, dacă mai vii, adu-mi resemnare, atât te rog! Dar mai bine, nu veni!
...şi Nichita Stanescu avea un copac, numit Gică. Inima unui copac în viaţă- încă- s-a dezvăluit mai sus, sub ochii noştri. Poate ne face să ne gândim la copacii de noi şi la vanturile ce bat şi asupra noastră.
Zi de toamnă …prima zi. Singură pe scenă , dar nu oricare. Plângeam, plângea şi cerul cu mine; prima zi pe scena vieţii, primul pas de dans.
Au urmat alti paşi: timizi, nesiguri, incerţi...paşii mei. Rătăceam singură într-un dans nebun, dezordonat, încoace şi încolo. Muzica suna vag, băteam ritmul inimii mele- rătăcit, pierdut într-o lume străină, deşi era tot ce cunoşteam; nu-mi găseam acordul. Nici vorba de coregrafie. Doar eu şi nimeni...
Într-un astfel de dans mă mişcam, fără sens, pe tărâmul necunoscut, explorând orizonturi, acorduri noi pe portative neînţelese.
Până când într-o zi, când reflectoarele s-au oprit asupra mea şi mi-au transmis clar că nu mai pot continua aşa. În urechi mi-a răsunat tare şi clar ritmul bine definit; sufletul îmi jubila, când, dintr-o dată, Cineva m-a prins de mână, m-a ridicat şi m-a învăţat un dans nou: semăna a tango şi aducea a vals- ceva nemaîntalnit, inexplicabil…fără să-mi dea răgaz să mă întreb la ce bun toate astea , mi-a şoptit blând:
“O să te conduc mereu, o să te ridic atunci când cazi, o să te pansez atunci când te rănesti, o să-ţi şterg lacrima când plângi , o să râd cu tine când râzi…doar lasă-Mă, lasă-Mă să dansez cu tine! …Să dansez mereu!”
Ispitită de blândeţea Lui, am acceptat şi am dansat vreme îndelungată pe acorduri ce-mi încântau inima şi paşii ce deveneau tot mai potriviţi cu ai Lui...Partenerul meu Desăvârşit era acolo când ritmul se înteţea şi nu mai făceam faţă; chiar şi când rănile mi-erau sângerânde, tot acolo era; când eram la pământ, o singură mână era întinsă, a Lui! Îmi spunea din nou:
“Acordul acesta e pentru noi, mai acordă-Mi un dans, prinde-Mă de mână... e timpul să dansăm!“
N-o să uit nici acum piruetele pline de euforie, care mă purtau departe pe scenă... şi mai apoi, îmbrăţişarea plină de dragoste !Coregrafia era perfectă. Tandreţea Maestrului mă copleşea, n-avea limită, decât o mare albastră; un cer deasupra noastră! Paşii noştri refuzau legiile naturii, gravitaţia nu era pentru noi ; pământul nu ne mai ţinea…am prins aripi şi-am plutit într-un vals interminabil şi sper să plutim aşa până când vom găsi loc de odihnă pentru picioarele noastre...până cand vom ajunge Acasă! Şi fie că ritmul se va opri, fie că voi cădea, voi plânge, dansul meu va continua ..Îi voi prinde Mâna Partenerului din nou…şi nu îi voi da drumul până când acordul va fi desăvârşit, până vom poposi pe tărâmul fericirii eterne şi ne vom închina pe altarul sfinţeniei!
În eternitate, eu şi Coregraful meu!
P.S. Articol pus la cale de noi două :D [I. si E. ]
Am discutat într-o seară , la grupul Fitzuica Sibiu, despre Viaţă şi modul în care e ea privită de diferite grupuri de persoane. Unii văd Viaţa ca fiind un joc de cărţi, ca un puzzle, ca o simfonie , ca un carusel într-un parc de distracţii etc.
[poza-desen by Emy Dobrin himself] Însă eu, îmi imaginez viaţa ca o maşină. Ciudat, nu? Ciudat şi titlul acestui text... Dar şi viaţa e ciudată.
Încep cu maşina (ceva logic, nu?) . Să ne uităm la o maşină oarecare. Nu una scumpă , nu o marcă de renume. Cumpărăm o Dacie. Dacia 1310. Wow! Acuma vă întrebati: nu e cam veche? O fi, nu o fi, dar orice maşină, specific: ORICE MAŞINĂ, poate fi folosită în acest exemplu. Bun. Avem maşina, şi ce putem face cu ea? Bineînţeles că o vom folosi la cumpărături, mergem la serviciu, la şcoală, rezolvăm probleme şi facem o grămadă de lucruri cu acea maşină. Foarte utilă, nu? Dar să ne gândim că Dacia noastră îşi va schimba stăpânul/proprietarul. O vindem unui tânăr pilot de curse care îşi caută maşină. Acesta plăteşte un preţ foarte mare doar ca să aibă maşină şi după ce o are, investeşte în ea pentru a putea câştiga Marele Premiu. Aşadar, va schimba motorul, suspensia, roţile, farurile, caroseria va fi reparată şi vopsită, iar ca toţi să vadă noua destinaţie a maşinii, pe ea vor fi lipite stickere. Frumos, nu? Şi eu aş vrea o asemenea maşină :P, chiar dacă e Dacia 1310. Acum mă întreb: oare ce va face pilotul cu maşina? Va merge doar la cumpărături, la şcoală , la serviciu? Nu, ci cu maşina va alerga pe pistă pentru Marele Premiu, pentru Premiul Alergării, iar celelalte lucruri pe care le va mai face le va face cu siguranţă mai bine.
Tot aşa e şi cu viaţa noastră. Alergăm pentru plăcerile noastre zilnice, pentru satisfacerea firii pământeşti şi de cele mai multe ori, pentru îndeplinirea sarcinilor date de cel Rău. Toate astea, până când Isus Hristos a plătit cel mai mare preţ pentru a ne salva şi a ne avea sub îngrijirea Lui. EL ne-a schimbat inima(motorul) şi ne-a dat o nouă credinţă(suspensia) pentru a avea stabilitate în alergarea după Marele Premiu. Astfel, cu o nouă inimă şi ascultarea de pilotul nostru Isus Hristos, vom trece cu bine de lina de sosire şi vom primi Premiul Alergării.
Ce frumos ar fi dacă toţi am alerga după Marele Premiu şi am asculta de pilotul nostru Isus Hristos.
PS: Nu uita că te-ai născut FĂRĂ PIESE DE SCHIMB! Viaţa trece! Pentru cine vrei să alergi? Ce premiu vrei să primeşti?
Mi-a fost arătată această...carte de identitate, să o numesc, în seara aceasta. Am considerat că este prea frumos alcătuită, este a unui om preaiubit, a unui om ales şi merită să fie citită de mulţi, mai ales ca mulţi ne putem identifica, ne putem regăsi şi o putem prelua, la rândul nostru. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Numele: Mă numesc “Copilul lui Dumnezeu”. Am primit acest nume când am fost înfiat... mi l-au înregistrat direct în Cartea Vieţii. Încerc să îl port cu demnitate.
“Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” Şi suntem...
Data naşterii: M-am născut de două ori. Ultima dată m-am născut pentru cer.
“Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”
Locul naşterii: Locul în care m-am născut şi-a lăsat puternic amprenta asupra mea. Prima dată m-am născut într-un loc mizer, numit fărădelege, numit păcat. Şi astăzi încă plătesc tribut faptului că m-am născut acolo. A doua oară m-am născut din Dumnezeu.
“Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea… dar "Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare , ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi.”
Familia: Am un Tată grozav, e cel mai grozav Tată din Univers. Îl cheamă Dumnezeu. Şi mă iubeşte enorm. Am şi un frate mai mare. Are 33 de ani şi vreo câteva veşnicii. Ca orice frate mai mare, are tot timpul grijă de mine. Îmi place când oamenii spun că semănăm...
“Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie întai-născut dintre mai mulţi fraţi.”
Adresa: Am locuit câţiva ani pe Str. Pierzării. M-am mutat de acolo. Deocamdată nu am o locuinţă stabilă. Sunt străin şi călător.
“În credinţă au murit mulţi eroi ai Scripturii, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.”
Categoria socială: Am fost rob. Acum sunt fiu moştenitor… şi ce voi mai fi… nu mi s-a arătat încă.
“Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El ; pentru că Îl vom vedea aşa cum este… Şi , dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună, moştenitori cu Hristos.”
Studiile: Studiez în Şcoala lui Isus : credinţa, nădejdea, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor, smerenia şi altele. Multe discipline încă îmi dau mari bătăi de cap. Dar îmi place să cred că sunt un elev silitor. Mă straduiesc să fiu pregătit pentru marele examen.
”Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Arată-mi Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale. Povăţuieşte-mă în adevărul Tău şi învaţă-mă...”
Profesia: Am primit cea mai onorabilă slujbă dintre toate: aceea de a fi slujitorul tuturor. Încă încerc să mă deprind cu ea. Oricum, slujba aceasta se plăteşte foarte bine. Dar nu acum... Şi nu aici...
“Ci oricare vrea sa fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor.”
Antecedente penale: Da, am şi aşa ceva. Am comis o crimă. Mi-am ucis propriul eu. Pentru asta, am primit pedeapsa maximă: am fost condamnat la fericire eternă.
”Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”
Proprietăţi: Sunt suficient de bogat, ca să nu mă îngrijorez pentru ziua de mâine. Iar când nu va mai fi un mâine, Cineva mi-a lăsat moştenire întregul cer.
“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra... Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va ingrijora de ea însăşi.”
Hobby-uri: Îmi place să călătoresc: Sunt în drum spre Patria Cerească. Îmi place şi să citesc: nu e nicio zi în viaţa mea fără Scriptură. Şi în general îmi place să-mi trăiesc viaţa din plin: o trăiesc pentru Dumnezeu.
”Căci pentru mine a trăi este Hristos; căci dacă trăiesc, pentru Domnul trăiesc...”
Situaţia actuală: Tot ce sunt acum, sunt prin harul Lui Dumnezeu şi harul Lui faţă de mine e nemăsurat...
”Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.”
Data morţii: Încerc să mor în fiecare zi, faţă de mine însumi.
”De aceea, să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia... şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate, evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos.”
Am primit ceva pe Messenger şi cred că putem învăţa ceva din aceste cuvinte.
Deocamdată le doar pun aici şi poate mai târziu am timp să le aprofundez.
Tot ce trebuie să ştiu despre viaţă am învăţat de la Arca lui Noe :
1 : Nu pierde barca. 2 : Aminteşte-ţi că toţi suntem în aceeaşi barcă. 3 : Fa-ţi planuri în avans. Nu ploua când Noe şi-a construit arca. 4 : Fii pregătit. Când vei avea 100 de ani , e posibil ca cineva să-ţi ceară să faci ceva cu adevărat important. 5 : Nu asculta criticile ; mergi înainte cu treaba care trebuie făcută. 6 : Construieşte-ţi viitorul pe premise înalte. 7 : De dragul siguranţei , călătoreşte în pereche. 8 : Viteza nu e totdeauna un avantaj. Şerpii erau pe arcă împreună cu gheparzii. 9 : Când eşti stresat , pluteşte pe apă o perioadă. 10 : Aminteşte-ţi , Arca a fost construită de amatori ; Titanicul de profesionişti.
Am început să îmi fac un obicei care îmi place: să provoc oamenii la scris. Că ar fi ei economişti, administratori publici în devenire, informaticieni, liceeni, fete, băieţi, calculatorişti sau altceva... Ştiu că fiecare are ceva de dat. Ceva de exprimat. Şi prind aşa câte un moment când simt ceva că ar vrea să fie ţipat de pe acoperişurile (e bine pluralul acesta...?) caselor. Ceva care frământă pe cel de lângă mine- şi atunci arunc mănuşa. Şi mă bucur că ei răspund. Aseară a fost rândul lui Dani L. din Făgăraş. Pentru că i se părea prea ciudat...l-am invitat la scris. Uite ce a prins glas din frământarea lui.
Ciudat- e ciudat cum unele persoane intră în viaţa altora doar pentru a ieşi- după ce îşi lasă amprenta oricum. Ciudat-cum viaţa ne oferă uneori testul şi după, lecţia. Ciudat- cum uneori îţi dai seama de cât de valoros e cineva după ce dispare din orizontul vieţii tale. Ciudat- cum trece timpul şi nu îl preţuim ...niciodată... de fapt după ce nu îl mai avem îl preţuim(nu e ambiguu asta?!!)
Ciudat- e ciudat cuvântul ciudat...cum să-l definesc...ciudat.
Ciudat-cum ne lăsăm influenţaţi de lucruri mărunte ...şi nu le vedem pe cele mari, gigantice , imense ce ne stau în faţă. Ciudat- cum privim la uşile închise şi nu le vedem pe cele deschise. Ciudat-cum facem alegeri care ni se par bune şi de fapt...... sunt nimicuri, greşeli, tot lucruri ciudate... Ciudat - cum privim la trecut şi nu ne putem desprinde de el... uităm(nu băgăm în seamă) prezentul şi viitorul.. Ciudat?...Mai departe de acest cuvânt ciudat ce e...... E viaţa cu bune, rele, lacrimi, bucurii, vise, speranţe, dezamăgiri.. Amintiri.......trebuie să trec de ...ciudat şi să văd partea plină a paharului: Viaţa, aşa cum e ea- frumoasă sau nu- depinde cum o văd eu, cred. Sper să o văd frumoasă.
Şi eu sper, Dani, să o vezi prin ochii lui Dumnezeu. Mulţumesc pentru împărtăşirea ta. :)
Ascunde-mă într-o lacrimă ce încă nu a căzut Păstrează-mă într-un cuvânt ce încă nu ai rostit Încet…cu teama că poţi să mă pierzi Iubeşte-mă…iubeşte-mă Cum iubeşte ploaia pământul, Cum iubeşte vântul copacii, Cum iubeşte un pictor culoarea, Poetul cuvântul Iubeşte-mă... Când nu ţi-e uşor să iubeşti… Iubeşte-mă Când nu ştii ce să faci şi te temi să greşeşti Când te pierzi, când plângi, când zâmbeşti Oricând…iubeşte-mă. Nu îmi aparţin versurile, ci altcuiva. Ale lui sunt îndemnurile , ale mele întrebările. Să te iubesc, să te ascund, să te păstrez? Să te compar cu ce-i mai de preţ la pictor, la poet? Să te asemăn cu ce-i mai dorit de ploaie, sau de vânt? Când sunt oricum sunt, mereu, să te iubesc? Când mă pierd, când plâng, când zâmbesc? Când eşti pierdut, când râzi- Te-ai transformat în amintire doar- - Să te iubesc...? [Nu ţie îţi vorbesc, căci nu te mai cunosc. Vorbesc cu cel ce-ai fost.] Păstrat într-un cuvânt, ascuns în lacrima ce nu a căzut ...şi totuşi, te-ai pierdut. Şi doar un vers acum rămâne, mai multe, 'n amintirea lui, A timpului trecut...dar nu pierdut. Dar tu, pierdut din lumea dinainte, Salvat însă într-o iubire-ntreagă, Încă iubeşti? Marea, muntele, zilele, florile? Încă păstrezi al aleanului frumos? Căci toate trec, o ştiu. Dar astea? La mine n-au trecut şi nici vreo şansă n-au. Căci voi iubi mereu ce încă nu-i pierdut: E Cuvântul, pictorul, floarea, poetul, Adâncul şi înaltul în acelaşi timp. E luna, e cireşul, e gândul cel senin. E zâmbetul pe faţa tristă... E tot ce-a fost şi încă nu-i pierdut.
De ce azi? Să zicem că... Poate pentru că se termină ce-a început după ce s-a terminat acum trei ani...
P.S. Şi-aş vrea sa îmi răspunzi, să ai îngăduinţa acelei inimi care te-ntregeşte să scrii, să fii un pic din cel ce-ai fost.
E ca şi cum mi-ar fi dor de Nichita Stănescu sau de cea mai bună prietenă din liceu... Şi dacă mă vei întreba ce am vrut să spun, voi mai scrie o dată ce am scris şi acesta-mi va fi răspunsul.
:) Sunt în toi de examene...De aceea, îmi scriu alţii pentru blog şi asta fără să îi rog eu :PAstăzi, Timeea, cu a doua îndeplinire a poruncii pentru anul 2009.
Cât despre mine....Îţi dedic, ţie, care citeşti, Tefania 3: 17.
Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.
Cu acest cuvânt de la El mi-am început sesiunea:) Şi acum, dau...scrisul suroricii mele.
Acum, când nu mai pot, când încercările sunt aşa multe...când nu înţeleg prea multe...aud o voce blândă, care îmi spune : "Copilul Meu, vreau în această zi să îţi amintesc lucrurile pe care ţi le-am spus de atâtea ori: te iubesc cu o iubire veşnică! Aş vrea să te bucuri de frumuseţea zilei ,ştiind că eşti în braţul Meu. Lucrurile care ţi se întâmplă...toate sunt controlate de Mine. Vreau să ştii că Eu veghez şi sunt alături de tine. Când tu zâmbeşti, Eu zâmbesc cu tine, iar când plângi tu, Eu plâng împreună cu tine. Cunosc fiecare lucru prin care treci şi fiecare situaţie cu care te confrunţi. Eu sunt şi voi fi alături de tine în orice clipă şi îţi voi purta de grijă. Eşti în mâna Mea şi nimeni nu te va putea atinge. Privesc acuma la tine şi zâmbesc. Zâmbeşte şi tu împreună cu Mine. Când tu zâmbeşti în situaţiile prin care treci, Eu înţeleg că ai încredere în Mine, iar EU promit să fiu cu tine!" Domnul Isus
[s-ar putea ca astăzi să mă-ncerci... s-ar putea să îmi vorbeşti tot mai rar.. s-ar putea să Te ascunzi uneori... dar eu ştiu ca TU eşti cu mine mereu. Îţi rămân credincios!]
Şi zic cu toată inima, pentru fiecare dintre noi. Aşa să rămânem: credincioşi Domnului oştirilor şi al nostru, personal!
Îi sunt datoare cu scrierea variantei modificate a acestui citat.
Varianta pe care am acceptat-o ca fiind mai adevărată când am citit asta este:
Nu e nimic mai rău decât o fotografie confuză după o idee clară.
Şi rămân datoare până pe la sfârşitul săptămânii....
Acum gustaţi puţin din el, din Ovidiu-re. Verişorul meu :)
Trăim într-o lume în care se pune accent din ce în ce mai mult pe partea fizică în orice domeniu şi se lasă la urmă partea interioară umană, imaginatia, simţul- oricare ar fi el.
La asta cred eu că se referă expresia de mai sus. Vrem sa fim perfectionişti în ceea ce facem, ţinem cont de reguli, ne ghidăm acţiunile şi implicit viaţa după părerea altora, ne desfăşurăm activităţile după norme clar stabilite de alţi oameni, care printr-o falsă sclipire de geniu trăiesc cu impresia că au găsit constanţele perfecte necesare rezolvării unor probleme ce depind numai de variabile, înregistrăm ca un casetofon răspunsuri diverse la posibile întrebări care sunt menite să pună în funcţiune imaginaţia şi inteligenţa, iar la momentul potrivit, apăsăm mândrii şi fără ezitare pe butonul “play”, fără să ştim că am ucis poate ceva unic, poate un vis- prin lenea de a da frâu liber imaginaţiei şi inteligenţei neartificiale.
SUNTEM LIMITAŢI de curentul lumii. Ne sunt puse cenzuri la nivelul gândirii, nişte ochelari de cal sentimentelor şi trăirilor noastre sufleteşti.
Asta este esenţa expresiei de mai sus, plecată de la faptul că atunci când faci o fotografie eşti atent la reguli, la fixarea parametrilor tehnici ai aparatului din mâna ta, te gândeşti la încadrare şi la fel de fel de alte lucruri şi uiţi să-ţi mai faci timp să te gândeşti la partea artistică, să cauţi în interiorul tău o combinaţie de încălcări de reguli, din care să rezulte ceva fantastic. Niciodată n-o sa vezi apreciere la nivel înalt pentru ceva perfect, ci doar pentru ceva ce depăşeşte perfectul, iar pentru asta, fotografia nu trebuie în primul rând să fie clară, ci sa provină dintr-o idee magnifică.
Gandeşte-te care este singurul model de viaţă care trebuie urmat- Domnul Isus. Nu există adjective în nicio limbă de pe pământ să caracterizeze persoana Domnului Isus.Totuşi El n-a trăit după reguli, n-a citit cărţi de autori iluştri ai vremurilor ca să ştie cum să vorbească, nu I-a păsat ce spuneau marii oameni ai acelor vremuri despre modul cum acţiona; n-a avut casă, n-a avut pile, n-a avut salariu mare şi totuşi, a fost cel mai de succes om care a trăit pe pământ. A fost Dumnezeu întrupat pe pământ. Asta pentru că a lăsat pe ultimul loc partea palpabilă a lucrurilor, a căutat în interiorul omului, a degajat în jurul Său inspiraţie şi imaginaţie.
Deci să faci o fotografie clară nu-i mare lucru; însă s-o faci după o idee măreaţă e ceva greu realizabil, dacă nu-ţi deschizi inima şi mintea.
DUPĂ FETE ŞI DUPĂ AUTOBUZE SĂ NU FUGI NICIODATĂ CĂ VIN ALTELE ...se zice. Zicea Denisa vorba asta şi i-a învăţat şi pe băieţii din jurul nostru. Foarte rău! Aşa că, drept pedeapsă, i-am dat tema asta de scris. Citiţi şi băgaţi la căp'şor:) Şi fete şi băieţi:)
Oare aşa să fie? Oare contează doar să mergi cu autobuzul ? Oare nu contează ora la care trebuie să ajungi la destinaţie? Important este doar să ajungi? Sunt fată, aşa că nu sunt nevoită să fug după alte fete. Totuşi aş vrea să "vorbesc” despre "fuga după autobuze”. Autobuzele sunt prietenele mele. Mă întâlnesc cu ele de cel puţin 2-3 ori pe zi. Fug după ele atunci când s-ar putea să pierd o cursă. De ce? Pentru că chiar dacă ele vin la un interval destul de mic (12 minute) dacă am ieşit din casă la acel autobus înseamnă clar că cu acela doresc să merg. Dacă doream să merg mai devreme ieşeam mai devreme, iar dacă doream mai târziu, atunci mai zăboveam în casă. Dar NU. Am ieşit la autobuzul de "si 15”, înseamnă că acela este PERFECT pentru mine. Nu contează doar să ajung la destinaţie cu unul dintre multele autobuze, contează să ajung LA TIMP la destinaţia propusă. 12 minute sunt esenţiale. Nu vreau să intru în sala de curs după prof, nu vreau ca biserica să înceapă fără mine (deşi spre ruşinea mea o spun că s-a mai întâmplat), nu vreau să-mi las prietena să aştepte atâta timp. Pentru ce? Pentru că nu am depus puţin efort de a fugi? Sau poate secretul nu este în a fugi, ci este în a ieşi mai devreme din casă astfel încât să aştepţi autobuzul, nu să fugi după el? Poate, dar mie îmi place să valorific fiecare minut (sau să-l tărăgănez mai bine zis) şi aşa se face că uneori mai trebuie să fug după el. Dar îmi place!!! Satisfacţia pe care o simţi atunci când gâfâind şi transpirată pui piciorul pe treapta autobuzului este net superioară sentimentului de regret care mă încearcă atunci când îl privesc plecând în departare...fără mine. Autobuzele- prietenele mele. De câte ori nu mi-au simţit ele entuziasmul când mergeam spre locul unde trebuia să fiu. De câte ori nu m-au purtat când mă întorceam plină de bucurie, de tristeţe sau de regret. De câte ori nu mi-ai auzit gandurile...de câte ori nu m-au învăţat lecţii de viaţă. Da. M-au învăţat lucruri esenţiale, cum ar fi: 1. Transportul costă. Nu poţi beneficia de serviciul lor fără un contra cost. E imposibil, sau mai bine zis, e riscant. Şi am văzut oameni care au riscat. Unii au plătit scump pentru aceasta, alţii nu au fost prinşi, dar cred totuşi că o conştiinţă încărcată este un cost destul de ridicat (pentru cei care mai au conştiinţă). E frumos să te ştii în siguranţă. Este un cost, da, în comparatie cu avantajele este acceptabil. => m-au învăţat că transportul vieţii mele costă: efort, timp, energie, dedicare, dragoste, acceptare, sacrificiu... Nimic nu este gratis, totul presupune un cost...dar SE MERITĂ. 2. Oamenii vin şi pleacă. Într-un autobus nu poţi ţine o persoană în loc langă tine, NU. Este o perioadă lângă tine, împărtăşeşte cu tine aceeaşi experienţă, dar nu ştii niciodată la care dintre staţii va coborî. În autobuzul vieţii mele am întâlnit astfel de persoane. Pe unele nu le-am cunoscut deloc, pe altele am reuşit doar să le salut , altele au stat lângă mine în picioare ca semn că se grăbesc şi puţine au fost acelea care s-au aşezat lângă mine pentru o perioadă. Le mulţumesc că au fost alături de mine. Unii o staţie, alţii două, alţii nouă. Uneori am crezut că vom rămâne în acelasi autobuz, dar nu a fost aşa. Partea bună a constat în faptul că de la toţi am învăţat câte ceva şi atunci când o persoană dragă cobora într-o anumită staţie, o alta îi lua locul. Şi aşa am învăţat că singurul care rămâne constant este ŞOFERUL şi DOAMNE, vreau ca TU să fii şoferul autobuzului meu. 3.Autobuzele au capăt de linie. Autobuzele fac o cursă dus după care se opresc, una întors şi din nou se opresc. Oprirea e de răgaz. De analiză. Capăt de linie = o perioadă a vieţii. E nevoie de analiză înaintea de a pleca din nou la drum. Trebuie analizat ce s-a intamplat în această "cursă”. Ce oameni au "coborat” din viaţa mea şi ce oameni "au urcat”? Ce am învăţat de la fiecare; care a fost costul? Am ajuns în timp util la destinaţie? Ce frumos e să ştii că ai o destinaţie şi mai presus de destinaţiile astea mărunte să ştii că cea finală e CERUL. Şi nu vreau să ajung acolo doar eu. Tocmai de aceea vreau ca viaţa mea să dea de gândit şi celorlalţi care se află în acelas autobus cu mine, deşi poate nu au acceaşi destinaţie finală. Deci...de ce să fugi după un autobus dacă la 12 minute vine altul? Pentru că, după cum am mai spus: satisfacţia e mai plăcută ca regretul + ajungi la timp la destinaţia propusă + pentru că următorul autobuz poate fii o rablă şi niciodată nu vei putea trăi experienţa pe care ai fii avut-o în autobuzul în care TREBUIA să fii dar n-ai fost pentru că te-ai mulţumit să mergi agale şi să spui, spre propia-ţi consolare:”Vine altul!” Eu una prefer să fug după autobuzul cu care mi-am propus să merg. Dacă tu ai altă opinie, atunci îţi doresc din toată inima: AŞTEPTARE PLĂCUTĂ !!! Scris de Denisa, inima mea lipită:P
.jpg)
