Amintire "pe cinste"

Trebuie să fim conştienţi că o dată lăsată o parte din noi să plece, există puţine şanse ca vreodată, în viaţă, să mai beneficiem ceva de pe urma acelei părticele. O dată dăruind ceva(orice) cuiva, trebuie să ştii că s-ar putea să nu mai vezi niciodată acel lucru, s-ar putea să nu mai ştii nimic de el, să nu mai ai niciodată nimic de-a face cu el, să nu ştii cum a evoluat. La fel se întâmplă şi cu investiţiile în oameni. Rămâne doar gândul că am avut odată asta, dar am dăruit-o. Pentru că este mai ferice să dai decât să primeşti. Acum aş vrea să mă mai joc câteodată cu jucăria aceea, aş vrea să mai suflu o dată în fluierul acela, aş vrea să mai răsfoiesc odată acea carte, aş vrea să mai străbat odată acea cărare. Toate îmi amintesc de locul special, în care avea acces cine reuşea să îmi fie aproape. Şi tot aşa, locul meu, tot primind vizitatori, m-a înstrăinat sau m-am îndepărtat eu. Pentru că nu mai chiar îmi plăcea să fie al meu ce era deja al altora. Şi totusi, îmi e dor. Şi aş vrea ca cei care s-au adăpostit, s-au vindecat, s-au întremat în locul acela numit Popasul să îmi permită uneori să iau o gură din aerul acela, să închid ochii şi să simt că sunt iar acolo, sunt iar popas. Pentru că la popas am crescut şi am devenit ceea ce sunt în privinţa unor aspecte. 
Mi-e dor, da. Mi-e dor pentru că...
În lumea asta crudă, unde dacă pierzi o cursă se duc mai multe odată cu ea, suntem străini şi trecători unul pe lângă altul, lăsând la ceilalţi, făr' să ştim, din noi.  Şi când ne e dor de ei, nu ştim, de fapt, că ne e dor de părţi din noi, pe care nu le mai avem, căci se află la ei. 


Dar nu mai am dreptul, probabil. Şi nu poate mintea mea să înţeleagă de ce timpul trecut, de ce schimbările produse, de ce circumstanţele şi contextele trebuie să ne limiteze şi să nu ne mai permită accesul la ceva aşa de important pentru noi înainte, la acea parte din noi care se bucura şi se hrănea împreună cu alţii. 
Şi-aş dori îngăduinţa, da. 

Nimic, niciodată nu va înlocui pe camaradul pierdut. Căci nu pot fi creaţi vechi camarazi.
Antoine de Saint-Exupery, Citadela

Azi am visat.

Ce m-a făcut astăzi să visez, entuziasmată, este un colţ de lume virtuală care ar putea umple o cameră ideală, dar reală, plină cu cărţi care mai de care, cărţi pline de cuvinte, idei, imagini, chiar şi sunete, care să-şi găsească locul chiar şi pe/ sub/ printre pianul meu plin de praf şi dezacordat deocamdată, ca şi visul pe care l-am admirat preţ de câteva minute cu patru ochi deschişi.

doi ochi: îmi doresc un loc al meu unde să stau singură şi plin cu cărti, cu pianul meu ....

doi ochi: 8-> (visând)

doi ochi: aşa o cameră de boem

doi ochi: şi când ies de acolo... să mă aştepte cineva; da' nu oricine.

alţi doi ochi: într-o cameră plină cu CD-uri şi cu un laptop în braţe

alţi doi ochi: :))

doi ochi: îl arunc cât colo pe laptop să îmi fac loc :>

Da, din colţul colecţionarului a început visul meu. Să vedem unde se va termina, poate chiar în colţurile mele proprii şi după, în locul laptopului.

P.S. Vorba cântecului: Keep dreaming about your dreams, baby!

Când stelele plouă....

Mă intrigă faptul că nu ştiu dacă pot să văd ploaia de stele din bloc. :(

Acuma ar trebui să fie Ado acasă sau altcineva să mă ia şi să mă ducă pe Dealul Târgului să ne uitam cum cad stelele, să ne punem muuuuuuuuulte dorinţe, dintre care să se îndeplinească doar aceea pe care nu am îndrăznit să ne-o punem.

Sau să fim la munte şi să vedem ceva ca aici.