Zâmbet îngheţat.

Undeva, cândva, zâmbetul unui copil poate rămâne îngheţat. Pot trece veri, pot trece ani. Avem oare vreun drept să încercăm a-l dezgheţa? Este corect să o facem?  Pentru că o dată cu inghetul, el prezervă în adâncul fiinţei un anumit statut, o anumită poziţie, amintiri şi sentimente.

În continuarea acelui zâmbet deplin care a fost până atunci, se naşte, prematur, bărbatul de mâine.
Ştiu că Dumnezeu îl poate creşte sănătos pe acest bărbat, deşi născut prematur. În ciuda zâmbetului îngheţat.

Toată psihologia şi toată ştiinţa l-ar trimite în rândul celor neîntregi, traumatizaţi, răniţi, incompleţi, insuficient dezvoltaţi, sensibili, inadaptaţi şi alte stări descrise de cuvinte grele. Dar nu şi Dumnezeu.

Dau slava lui Dumnezeu că El poate fi atotsuficient oricui şi El are puterea să păzească până în ziua zâmbetelor dezgheţate pe cei care I-au fost încredinţaţi Lui.

Ai înţelege o rază de soare?

Eu înţeleg raza de soare...cum e să te răsfrângi asupra celor care sunt mai jos decât tine. Să încălzeşti toate inimile la fel, deşi ele primesc diferit. Unii să te primească cu zâmbetul şi cu faţa şi cu trupul descoperite, vulnerabile. Alţii să aibă protecţiile cu ei permanent: ochelari de soare, umbrele şi alte sisteme protectoare. Să luminezi cotloane întunecate, să faci cioburi să strălucească asemenea diamantelor, să accentuezi frumuseţea şi să orbeşti privirile. Ei, asta din urmă în nişte sensuri foarte abstracte, pentru că nu chiar mă pricep la asta. Să fii mereu conectată la Sursă, la Cercul Plinătăţii, din care îţi extragi, de fapt, lumina şi căldura, însăşi existenţa. Ştiu cum e şi ca uneori să nu îţi faci datoria de rază de soare şi să îngheţi lacrimi pe obraz şi să tai adânc în inimi iubitoare. Să arunci lumina şi asupra urâtului şi să nu poţi ascunde dizgraţia. Să te laşi făcut nevăzut din cauza norilor impunători, să-ţi laşi puterea slăbită de ploi şi vânturi. Să te ascunzi, jucăuş, printre copaci şi să te scalzi în flori. Să îţi oglindeşti lumina în ape şi să nu te îneci. Să fii prezentă dar ignorată, să fii dorită în timpul tăcerii cerului şi al nopţilor în care stelele te dor.  Lecţia finală, ce trebuie mereu exersată, este să depinzi şi să fii schimbată doar de Cercul Plin, nu de circumstanţele goale, de corpurile neumplute pe care sigur le întâlneşti în drumul încălzirii tale de zi cu zi. Să fii o rază de soare ce-şi face datoria. 

Jocul

Mereu mi-a plăcut şi este printre puţinele lucruri pe care le-am încercat a face când am avut ocazia, deşi nu într-un mod foarte priceput, deşi teama era prezentă: teama de eşec, teama de a mă simţi prost după câteva rateuri şi de a risca şi gândurile rele ale celorlalţi.

Este un sport frumos, un joc care cere mult din partea celor care se încumetă, mai ales cei care îl aleg în mod profesionist.

Îmi place şi mai mult de azi, de când l-am descoperit a fi o analogie foarte bună pentru lucruri reale, jocuri serioase la care ne încumetăm în viaţă.

Şi m-am gândit azi în special la ce se întamplă când se întâmplă ceva şi jucătorul ajunge în starea de a nu mai putea juca, din diferite motive: fizice, psihice, legale, relaţionale, comportamentale. De la accidente, pierderi suferite, acte necugetate poate ajunge în această stare. Atunci când jucătorul ajunge să nu mai fie ce a fost înainte.

“Cum ai făcut să mergi mai departe? Cum ai continuat jocul? Ce ai făcut?”

“Nu am făcut nimic. Am ignorat durerea şi am ridicat de fiecare dată braţul mai sus şi am mers mai departe, în ciuda ei. “

Pentru că nu durerea este importantă, pentru că este trecătoare. Pentru că nu ea trebuie focalizată, ci jocul. El rămâne, trebuie pus mai presus de durere.

Atunci când ai ajuns într-o stare urâtă de tot, nu ai de făcut decât să perseverezi, să munceşti, să îţi îmbunătăţeşti jocul. Să îţi perfecţionezi strategiile, să inventezi altele noi, să te antrenezi cu cine te ajută, să asculţi doar pe cine te ridică, să nu uiţi că cel mai important e jocul şi ca tu să te simţi bine jucându-l.

Dacă bucuria şi entuziasmul, dacă pasiunea pentru joc s-au pierdut, întoarce-te la motivele dintâi pentru care ai început a-l juca. Aminteşte-ţi cine erai atunci şi dacă nu se poate să mai fii acea persoană, atunci treci mai departe şi recapătă-ţi, cumva, puterile, energia, pasiunea. Pentru că jocul îl vrei jucat în continuare şi nu vrei să se termine pentru tine. Încheie-ţi socotelile cu trecutul, împacă-te cu prezentul şi priveşte puternic spre viitor. Dar nu abandona jocul.

Cântec singură

Cântec singur scria el.
Ce îmi rămâne  mie?


Conjug ce nu s-a mai văzut
şi cântec singură atunci. 


A conjuga se poate
doi la un jug să pui. 


Dar cântec singură unul din ei;
atunci celălalt ce?

Cântec singur

Mă-ntorc, la tine ma intorc
Doniri să se-nfiripe!
Se frânge timpul între crengi
în ore şi în clipe...

Hei... mâine-am să-ţi aduc în ochi
de-mi vei ieşi-nainte,
un cântec vechi, un joc de doi
din sânge şi cuvinte

Cântări de ocnă şi de dor
mă dor şi mă adună
Azi codrul tot, tâlharii goi
s-au murdărit cu lună

Mă-ntorc, la tine mă întorc
prin noapte şi prin gânduri
Rămân nescrişi, în urma mea
copacii, rânduri, rânduri

şi calc aşa, fără să vreau,
cu tălpile murdare,
pe umbra frunzelor de tei
uitată în cărare

...el, Nichita, poetul pe înţelesul inimii mele. 

Real e mai mult.

Viaţa reală, trăind-o, îmi dau seama că este mai mult decât o poveste cu zăpadă, poveste scrisă în alb de sentiment, de puritate, de vis frumos visat într-o noapte dormită sub stele, în doi, cu o plimbare lăsând urme în zăpadă după o zi obositoare, o săptămână grea. 
"Viaţa este reală şi nu ideală" este o expresie pe care o tot folosesc de o săptămână încoace, de când am concluzionat acest lucru. 
Ideal ar fi fost să se termine cum m-am aşteptat. 
Real este că pot să iubesc, în ciuda aşteptărilor neîmplinite.
Ideal ar fi să petrecem măcar o zi pe lună adăpostiţi într-un cântec de iarnă cu ceai fierbinte. 
Real este că suntem prea obosiţi, plictisiţi şi fără timp pentru a ne permite să evadăm din departamentul numit rutină al închisorii numită obligaţie. 
Ideal ar fi să scriu poezii inspirate din ceea ce trăiesc şi simt. 
Real este că îmi pot, totuşi, aşterne gândurile sub formă fără vers. 
...
Ideal ar fi şi real este. Avem de-a face cu ceea ce este, iar ceea ce ar putea fi influenţează de multe ori prea mult ceea ce este. 
Ideal ar fi să scriu frumos, în continuare. 
Real este că sunt seacă şi nu mai are ce să izvorască din mine, pentru că realitatea, aceasta este ceea ce trebuie să înfrunt şi idealul, ar face bine să nu mai străbată harta minţii şi nici măcar a inimii mele. 

Unii şi alţii, între azi şi infinit.

Azi m-am trezit vorbind despre un gând ca şi cum l-aş mai fi citit sau gândit şi altădată, deşi era pentru prima oara când priveam lucrurile în acest fel. 
Da, ar trebui să mă las convinsă: Din discuţiile cu oamenii pot ieşi lucruri foarte interesante şi folositoare, pe lângă binele ce-l fac: lor, mie - când calc pe mine şi pe nechefurile mele, pe comoditatea mea; când ies din carapacea mea şi vorbesc cu oamenii; când El mă cheamă şi răspund chemării ca un copil ascultător, chiar dacă nu e tocmai ce aş avea nevoie să fac. 


Ideea era că am vorbit despre un examen. Un examen pentru care există o programă, o listă de bibliografie, o lista de subiecte poate, nişte cerinţe. Toate condiţiile pentru a trece examenul (cu succes) sunt făcute cunoscute dinainte, cu timp îndeajuns de destul încât să aibă oricine şansa de a se pregăti. 


Sunt unii care urmează instrucţiunile îndeaproape: citesc acele cărţi care sunt date, insistă pe acele subiecte care au fost anunţate etc. Folosesc ghidajul dat în pregătirea lor pentru examen. Iau în serios pe cei care l-au creat şi l-au oferit, întâmplarea sau nu făcând ca tot ei să fie cei care vor evalua pe fiecare participant. 


Pe de altă parte, sunt alţii. Am vorbit despre unii şi urmează alţii. Aceşti alţii care nu iau în serios, ignoră, li se pare ilogic, greu sau prea uşor acel ghidaj, acele condiţii, recomandările celor în faţa cărora se vor afla pentru evaluare. Aceşti alţii citesc alte cărţi, pregătesc alte subiecte, construiesc ghidaje după propriile lor minţi şi după propriile lor păreri, subiective. 


Ziua examenului. Ghici. Cine va trece la dreapta, cine la stânga? Cine va promova şi cine nu? 


Tot aşa suntem noi: unii şi alţii. 


 Unii sunt creştinii care se pregătesc pentru Ziua Judecăţii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a instrucţiunilor Lui, cei care îşi trăiesc viaţa şi purtarea lor se construieşte după etaloanele biblice. 


Alţii sunt creştinii ( sau aşa se numesc) care fac orice numai ce a fost lăsat scris, nu: semne, sfinţi, moaşte, pomeni, slujbe, fapte bune pentru a plăti biletul către cer, purtare morală pentru a îngreuna talerul balanţei care îi va răsturna în rai. Fac orice, fac de toate, numai Cuvântul Domnului îl ignoră, îl dispreţuiesc, îl batjocoresc chiar. 


Ghici, deci. În ziua finală, cum vor răspunde la întrebările care li se vor adresa? Cum vor putea înţelege atunci, şi dacă vor înţelege, va fi oricum prea târziu...? Cum vor simţi atunci faţă de dreptatea lui Dumnezeu? Va fi greu, căci aici se obişnuieste cu şpagă, cu o linguşire, cu o ameninţare, cu vreo altă chestie- să promoveze examene, să scape de pedepse, să câte şi mai câte. Dreptatea absolută, da, în ziua aceea va judeca. 


Cum voi raspunde eu? Sunt printre unii sau printre alţii? Cum trăiesc? Ca o măsură corectă, ca o riglă dreaptă pentru cei din jur, pentru ca ei să vadă în trăirea mea ceea ce cred, ceea ce urmez, cum ma pregătesc?


Deocamdată, prin harul Lui, mai putem spune: Milă implorăm! Milă ca să ne trezim, milă ca să vorbim, mila ca să trăim, milă ca să ne pregătim în lumina Adevărului pentru veşnicia ce ne va înghiţi şi nimic nu o va putea face să ne scuipe înapoi în sfera timpului şi a lucrurilor cu care suntem obişnuiţi, uneori prea...
Milă, ca să ne găsim drepţi în faţa Dreptăţii, în ziua celui din urmă examen, definitor pentru acel infinit unde vom ajunge cu toţii, dar depinde cum îl vom petrece.

Suflă visul.

Sufă visul.
Forme strâmte
în încercări de ghips uscat
încearcă-a-l ţine, sechestrat. 
Dă-i drumul.
Liber, a se-mplini să zboare.
Nu-ţi fie teamă.
De-i al tău, visul va prinde aripi 
şi zborul îl va termina, cu bine, 
chemând cu dor tot ce-i în tine
să-l pună-n forma cea din urmă. 
Dar la sfârşit- e forma dată. 
La început- doar zborul liber 
va face visul ca în formă 
să îşi găsească, plin, nestinsul. 

Praf ce nu sunt.

Dacă nu avem în noi ceea ce este deasupra noastră, vom ajunge în curând să cedăm la ceea ce este împrejurul nostru.

În traducere : Fără ajutor divin, sunt praf.

Este un adevăr; nu o lamentare, nu regret, nu strigăt de ajutor şi nici seniment/stare egoist/ă.

Este adevărul. Nu pentru mine, nu pentru o anumită categorie de oameni: e un adevăr general valabil, obiectiv, absolut; fie că îţi dai seama de acest lucru, fie că nu, asta este.

Fără ajutor divin, sunt praf.

Fără Mâna care mă ridică, fără Glasul care mă provoacă spre înălţimi, fără Inima care bate împreună cu a mea, fără Gândul care mă inspiră la trăire sub greutatea de slavă a veşniciei, sunt praf- purtat de vânt în toate zările, călcat în picioare, fără drepturi sau îndatoriri, fără valoare.

Praf care face numai rău, se lasă- fără să se poată opune în vreun fel, pentru că nu stă în construcţia lui să se opună- purtat de vânt şi haos în toate părţile, provocând neplăceri în ochii altora; se lasă umplut şi amestecat de apă şi devine noroi...praf fără puterea de autocontrol şi responsabilitate asupra propriei fiiri-căci nu-i pot spune viaţă, nici chiar existenţă. Zadarnic, răufăcător şi enervant.

Ăsta-i omul fără Dumnezeu, fără gaura din el umplută cu Cel ce a creat-o.

Ăştia suntem. Poate te împotriveşti sau priveşti cu ochi întrebători gândul meu şi concluzia. Dar nu poţi face nimic pentru a schimba acest adevăr.

Poţi doar să ai grijă să te regăseşti în prima parte a citatului de la început: să ai în tine ceea ce este deasupra ta: şi ca spaţiu, şi ca valoare, şi ca autoritate supremă, Dumnezeu este deasupra ta. Şi dacă nu Îl ai pe El în tine, toate puterile şi forţele celelalte- oameni, circumstanţe, sentimente, propria ta personalitate şi construcţie psihică, evenimente zilnice sau globale- se vor juca cu tine după bunul plac al vrăjmaşului, asemenea vântului şi apei cu praful, neputinciosul praf.

Acesta- i gândul meu de azi noapte.

E o alegere pe care o am de făcut în fiecare zi: aleg să mă las controlată azi de Mâna care mişcă sau ţine pe loc Universul sau aleg să fiu la cheremul propriului Eu, al altora şi să fiu jucăria unei vieţi haotice, fără a lăsa controlul Celui care este în stare să îl deţină?

Închei cu un citat care ieri mi-a atras atenţia, din Viktor Frankl, psihiatru vienez al secolului al XX-lea:

Omului îi poate fi luat totul, dar nu şi ultima dintre libertăţile omeneşti: aceea de a-şi alege atitudinea într-un anumit set de circumstanţe, de a-şi alege propriul fel de a fi.

E altceva

Ce sunt,

din tot ce sunt,

ce vreau, ce cred?

Ce sunt din tot ce tu mă crezi a fi?

Ce am,

din tot ce pot,

ce simt, ce cred?

Ce am din tot ce Tu-mi oferi?

Mă pierd,

nu ştiu, sau uit

ce mereu îmi promiţi.

Cât Tu ai să m-aştepţi?

Nu mai visez,

trăiesc, nu-i trist

de când te-ai întâmplat.

Cât ast-am aşteptat?

Pun întrebări,

Nici nu mai scriu,

răspunsuri, nici motive n-am.

Chiar crezi că înţelegi?

Lecţie în zăpadă

E mai mult o poveste ruptă dintr-un tablou de iarnă în utimele zile, dar ...

...realitatea este că inundată de albul zăpezii, copleşită de mii de fulgi ai cerului şi chiar de greutatea poveştii, îmi imaginez că mă uit înapoi şi urmele în zăpada pură le văd negre, pline de noroi.

Binecuvântarea e că altcineva de langă mine mă opreşte şi îmi zice serios să mă uit înapoi, la urme: sunt surprinsă de duritatea vocii lui cu care nu sunt obişnuită şi de seriozitatea pe care o citesc în ochii lui: opreşte-te şi uită-te în spate. Execut ordinul, fără alternative şi rămân şi mai uimită: nici urmă de noroi.

Nu întotdeauna lăsăm urme de murdărie pe unde călcăm, mă învaţă el lecţia.

Chemarea unui suflet însetat

Îngroapă-mă-n Tine,
vie cum sunt.
Să mor pentru Tine
doresc azi, mai mult.

Căci tot ce eu sunt
mă doare prea mult,
de când nu mai eşti
peste viaţa-mi, Stăpân.

Vino Tu iar
în min' să trăieşti.
Căci viaţa-mi contează
doar Tu când domneşti.

3 octombrie 2009

linişt(ir)ea de după furtună

Seara asta...

Am un strange feeling, în sens frumos.

A fost o zi încărcată de prea mult soare şi radiaţii. M-a doborât după o tură până în oraş pe la amiază.
Şi a venit , la final, furtuna. O furtună cum din copilărie nu îmi mai aminteam: cu tot tacâmul : fulgere de toate tipurile, vânt, trăznete, ploaie- relaxant.
A durat ceva timp, o descărcare a întregii naturi, a atmosferei prea încărcate.

Nu mă pricep mai mult să o descriu...las poza asta de la Silviu să grăiască. Cel mai frumos fulger pe care l-am văzut de mulţi ani încoace. L-am văzut şi eu. Am scris şi am povestit despre el, iar Silviu l-a surprins- în toată splendoarea lui.
Mulţumim, Dumnezeule, că laşi ochii noştri nemerituoşi să vadă prezenţa Ta, chiar şi în splendoarea fulgerului.
Un pic din altă poziţie l-am văzut eu, dar el era. Acelaşi care mi-a mângâiat şi înviorat inima aseară. (completare de a doua zi)


Dar acum, la vreo două ore de când s-a terminat, pentru că nu îmi pot asculta simţămintele care mă trimit pe geam afară să alerg, să stau, să mă închin în aerul răcorit....am deschis numai geamul şi am scos numai capul afară. Luna. E acolo, la locul ei, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Aproape întreagă, foarte misterioasă, şi-a preluat sarcina, a intrat în tura de noapte.


Cum am zis, aşa o dorinţă să fiu afară am...de ce nu pot să ies? :(
Mă uitam la teiul din faţa geamului şi mă gândeam...daca ar fi mai aproape de geam, să trec de pe geam în el şi să stau acolo cu goangele, ţânţarii şi lăcustele- dacă or fi cele din urmă; sau să cobor şi să stau afară şi apoi să urc înapoi şi să dorm buştean, visând că teiul vechi mi se deschide şi din el iasă un tânăr(crăies) chipeş . (laughing) Just dreaming...şi încă nici nu am pus capul pe pernă.

De fapt ideea era despre cum mai trebuie câteodată să reprimăm tot ce simţim că am avea nevoie/ ne-ar plăcea/ am simţi să facem. Şi despre ce păcat e asta.

[...]

Sper că nu te deranjez cu the sound of my breaking heart...încerc să nu fac zgomot. Doar El aude în mod sigur. Şi repară. El strică, El vindecă. În seara asta a mângâiat prin lună şi prin dorinţa asta de escapadă; a liniştit prin furtună şi a adus zâmbet prin El Însuşi, prin amicu' şi prin cântec.

I've been so afraid, afraid to close my eyes
So much can slip away before I say goodbye.
But if there's no other way, I'm done asking why.
Cuz I'm on my knees, begging You to turn to me
I'm on my knees, Father will you run to me?

One tear in the dropping rain,
One voice in the sea of pain
Could the maker of the stars
Hear the sound of my breakin' heart?
One light, that's all I am
Right now I can barely stand
If You're everything You say You are
Won't You come close and hold my heart.

So many questions without answers, Your promises remain
I can't sleep but I'll take my chances to hear You call my name
To hear You call my name.

Şi Tu m-ai chemat pe nume.

Asta este ce am văzut eu din pat pe la 01:15 minute. După ce terminasem de scris cele de mai sus. Când cei mai mulţi oameni erau în odihnă după ziua copleşitoare. Strălucea pentru puţini. Strălucea pentru mine. M-am ridicat deodată invadată pur şi simplu de lumina ei. Mă chema pe nume. El, prin ea. Să-mi spuna noapte bună şi să îmi dea binecuvântarea de noapte.(completare de a doua zi)

Acum, a doua zi după, îmi dau seama: încă o rugă ascultată; încă un gând înălţat la El şi întors cu răspuns. E copleşitor.

Asigura-ti ultimul zbor

The last flight out. [Ultimul zbor]
Tocmai am văzut filmul.
De două ori poveste de dragoste- o dată despre dragostea lui Dumnezeu- dragostea jertfitoare, necondiţionată...aplicată de dr. Mateo , în film, când şi-a pecetluit învăţătura şi s-a jertfit pe sine pentru 25 de oameni din satul izolat, pentru dr. Annie a satului şi pentru oaia încă pierdută pe atunci, Dan.
A doua poveste- a acestui Dan cu dr. Annie, care a ales voia lui Dumnezeu pentru viaţa ei- şi Dumnezeu i-a ascultat rugaciunile de 5 ani cu privire la omul iubit- oaie pierdută- acest Dan.

Toată povestea asta m-a dus cu gândul la alt Dan...i. Dani al scenariului meu, al paginii mele de viaţă.
Când va fi dat raspunsul şi la rugaciunile mele de cel puţin vreo 7- 8 ani?

Când eram prin liceu visam şi mai mult decât visez acum. Şi pe atunci visam eu- inspirată din filmele gen A walk to remember - să schimb viaţa unui om. Adică ştiam că nu eu pot, dar îmi doream ca prin mine, viaţa unui om să ia întorsătura decisivă. Şi ştiam şi omul. Şi când mă gândesc acum la anii de liceu, la visele de atunci, îmi dau seama că încă vreau asta. Nu în general; de atunci visele s-au mai şlefuit, modificat...dar acesta a rămas intact- pentru omul menţionat.


Întrebarea va rămâne şi rugăciunea la fel, până când voi primi răspunsul. Până când te voi vedea cântând la pian spre gloria Numelui lui Dumnezeu, până când te voi vedea în centrul voii lui Dumnezeu.
Am vorbit odată că o să scriu despre tine aici. Credeam că la ziua ta, peste o luna şi 3 zile se va întâmpla asta, dar uite că El vrea acum să fie.

Nu mai ştiu ce să scriu acum, dar vreau să ştii un lucru. Poate asta îţi zic pentru prima dată. Poate nu ţi-am mai zis în felul acesta. Dar vreau să ştii. Că eşti în planul lui Dumnezeu şi că mai devreme sau mai târziu Îl vei vedea aşa cum este. Şi vreau să primesc încredinţarea că nu va fi prea târziu.
Vreau să ştii, Dani. Eşti în rugăciunile mele şi eşti iubit. De Dumnezeu. Eşti dorit de El şi inima ta este scumpă şi valoroasă pentru El. Nici distanţa, nici ne-re-vederea, nici timpul mult trecut, nimic nu m-a făcut să uit de tine. Nu mi-ai zis chiar tu...Don't forget to remember me... ? Ei bine, te-am ascultat.
Cu certitudinea că nu vei putea împiedica rugaăciunile mele, chiar dacă nu le vrei,
aştept răspuns. De la Cel care mi-l poate da.

Fosta ta "surioară", în speranţa că vom fi fraţi pentru eternitate.
>:D<

...de noapte bună

nu mai working, gata pe azi. but still a stranger in this land. lejos de mi lugar, no puedo olvidar. mais je peut rever . con mis ojos abiertos:P
[traducerea la mine pe fereastra. Köszönöm. ]
Râzi tu, râzi...:)

Asta a fost o provocare. E statusul meu în seara asta- născut dintr-o provocare. Să scriu în toate limbile pe care le pot scrie :))

E funny. Disfrutalo! Enjoy it! :)

Noapte bună:)
Jó éjszakát! !
Bonne nuit!
Good night and sweet dreams:P
Buenas noches y que suenes con los angelitos. ( O, de cand nu am mai zis asta! Ce departe esti - in timp si spatiu! Si mai ales in duh! :) Dar amintirea, uite-o ca mai ma bantuie cateodata:)

Şi încă una din variantele româneşti de luat rămas-bun seara, la despărţire:

Ce visezi să strângi în braţe.

Szívesen. ;;)

Dor, nu doare

Mi-e dor, te văd, nu doare.
Ci doar eu dor, când vreau a fi.
Când uit că El- doar El, nu doare.

Fiindcă eu dor şi tu dori uneori.
Când nu zâmbşti, te-ndepărtezi,
Te faci că uiţi; tu dori.

el doare, când mă uit în urmă;
el doare, dacă-mi amintesc.
el nu e El; e doar ...un dor durut, plăcut, uitat.

Şi noi durem.
Toţi la un loc, sau separat;
Unii pe alţii, ne durem.

Şi voi dureţi- când de o parte eu
Şi de o parte voi; când vreau să mă separ
Sau în plus mă declar.

Ei dor. Ei dor de câte ori
Cu buze reci în Adevăr lovesc cu viaţa lor,
Cu fapta lor sau în orgoliu cresc.

Eu dor, tu dori, el doare
Atât cât stăm sub soare.
Noi durem, voi dureţi, ei dor
De-i cer senin sau nor.

Avem o lume-ndurerată, că-şi dă Esenţa prea uitată.
Şi-atunci ea doare, noi durem, în timp ce ne îndepărtăm.

Dar El din veci în veci nu doare şi vindecare dă la fiecare.
Dragostea Lui nu-mbătraneşte, ci peste timp ea dainuieşte.

Şi-acuma, ca să nu mai doară, uită de tin' si lasă-L iară
În viaţa ta sa aibă loc şi-n frig ce simţi, s-aprindă foc.

Şi tot ce de-azi va mai durea, oricare el, noi toţi sau ea,
În dragostea Lui de te-ncrezi, de toate te va vindeca!

de-a joaca

two can play the same game and so it begins....

Statusul care mi-a atras atenţia în seara asta.
Dacă se poate numi seară acest moment al zilei. (11:26 PM)

Aşa începe ceva ce în mod cert nu va avea sfârşit...dacă totul începe cu o joacă. Sau? Aş putea, sigur, filozofa şi arrgumenta că s-ar putea şi altfel, dar ar trebui să intru prea în profunzime şi în detaliu. Şi la ora această a zilei, în momentul acesta al vieţii mele, chiar nu vreau să mă conving că ceea ce începe cu un joc jucat în(de) două persoane, poate avea un final.

Aşa că mă ascult şi îmi repet că "no more playing" şi sper să mă pot ţine de ascultare, până la înfăptuire.
Să tac şi să fac.
Acum trec la tăcut.

La re-citire.

Scrisu-i datorie grea...

Am rămas dator c-un buchet....

Da. Ai rămas :)
Şi aştept să Îţi împlineşti promisiunea.

Între timp, am rămas şi eu datoare cu continuarea de aseară. Numai că nu ştiu dacă mai am ce completa. Decât că şi în seara asta am încercat să le explic despre înstrăinare...Dar au rămas cu privirile în jos, în semn de ne-înţelegere sau ne-vrut a se lasa prinşi în explicaţii....doar ochii albaştri au rămas aţintiţi dincolo de mine şi au cautat poate...ceva mai profund. Sau ceva dincolo, sau ceva de explicat, sau vreo idee, sau vreun gând, sau vreo întrebare...sau doar el ştie ce.
"Da' ce ai vrut să zici cu profunzimea poate fi o piedică?"

Înstrăinare , asta am vrut să zic. Momentul acela când te simţi aşa de departe de lume, de oameni. Şi crezi că eşti înspre Dumnezeu, dar şi El a rămas demult la o răscruce de dorinţe şi vise -altele decât ale Lui pentru tine, pentru mine...Momentul când ai decis, fără să îţi dai seama, să fii doar tu- gol de tot, singur de tot, departe de tot. Chiar şi de El. M-am regăsit uneori pe cărările obscure şi liniştitoare -aparent- ale acestor drumuri. Şi când Îi sesizam lipsa, fugeam repede înapoi. Este o graniţă- pe drumul spre lună, pe drumul spre singurătate, pe drumul spre departe...este o granită care trece de ce Îi place Lui, trece de visul Lui, trece de prezenţa Lui. O graniţă cu o lume pe care mi-o imaginez nicicum, plină de un mare gol şi ducând spre abis, iar de acolo...exact spre unde nu vrei să ajungi...
De asta am zis că e frumos, dar are limite...si prea mult- strică. Distruge chiar, pentru totdeauna.

Şi iar mă opresc aici. Să nu merg prea departe.

Să trăiţi şi să vă opriţi la timp- în toate. :)

Înstrăinare

Azi.
Ca în multe alte marţi, am aşteptat să treacă timpul care azi, nu s-a grăbit. Cam încet azi. Poate nu avea nici el chef.
Nu eram tristă, nici moleşită, nici altă stare negativă nu mă învăluia. (Deşi nu consider moleşeala stare negativă, şi uneori nici tristeţea, dar alţii da.) Zburdalnică am plecat de acasă.
Dar poate era ceva în vânt, de m-a "pleoştit" aşa. Poate că joaca vântului prin părul meu nu m-a instigat şi pe mine la joacă, ci, din contră, m-a întristat. Cu adevărat era o stare de dor, de simţire nelalocul meu, de insatisfacţie, de dorinţa de plinătate, de visul de a ajunge o dată pentru totdeauna- Acasă. M-am abţinut pe drum să nu plâng. Nu înţelegeam de ce.
Puteam spune doar că resimţeam mai mult ca de obicei că nu aparţin aici, că nu-mi găsesc nicăieri locul. M-am întâlnit cu un prieten şi ne-am despărţit spunându-mi că se duce să se consulte cu prietena lui - şi a mea- cu privire la ce ar putea fi cu mine.
Aşa cum eram, am ajuns la Locul Întâlnirii şi am stat un minut pe scaun, în ritmul şi melodia grupului de închinare , care încă repeta. M-am ridicat şi m-am dus, fără să mă gândesc dinainte, direct unde a trebuit. Şi a trebuit ca , în ciuda stării mele de înstrăinare, sa primesc oamenii. Am dat în jur de 50 de zâmbete şi bun-venituri în seara asta. Si vrând-nevrând, am uitat de înstrăinare. Eram mai aproape de Casă. Eram în Locul Sfânt, unde se pare că m-am simţit mai aparţinând.
Ajung aici şi nu stiu de fapt ce am avut de gând să zic la început. Nu mai ştiu unde am vrut să ajung cu povestea asta despre seara mea de înstrăinare. Cert e că acum mă simt altfel- poate pentru că nu îmi mai pare deloc rău că sunt străină...poate pentru ca am acceptat, în drumul meu, condusă de vânt, că sunt în plus, că nu mă potrivesc.
Deşi, la cel mai sfârşit în seara asta, am concluzionat că suntem la fel. Şi că deşi pare că doar eu simt asta, poate şi tu o simţi; poate că, deşi cred că numai eu am trecut prin asta, şi el a trecut. Mai rău, trece.
Până la urmă, suntem făcuţi din acelaşi material- fie că înţelegem , fie că nu.
Până la urmă, la un moment dat toţi fugim, sau nu. Dar unii nu se mai opresc.
Până la urmă, toţi înţelegem - fiecare în felul lui- lucrurile, poeziile...Şi unii incă le aşteaptă să înceapă, chiar când ele sunt aproape de sfârşit.
Până la urmă, dacă eu mă simt străina, poate că şi tu.
Numai ca nu înţeleg ceva. Atunci când vreau să traiesc din plin sentimentul acesta, să simt total că sunt străină, în plus, că nu mă potrivesc...de ce nu ma lasă?
De ce trebuie să mă prefac? De ce trebuie să mă simt vinovată pentru asta?
De ce-uri. Nu îmi plac.
Foarte probabil este însă faptul că prea le iau în serios. Dar cum aş putea să nu? Îmi place sa îi iau pe alţii în serios şi îmi place să mă iau şi pe mine. Şi mai ales ştiu că lui Dumnezeu Îi place sa mă ia în serios şi poate acesta este motivul pentru care nici eu nu pot minţi şi nu pot să mă prefac.
...
Simt că nu am atins scopul acestei scrieri şi simt şi că nu o pot duce mai departe.
Aşa că mă opresc aici- vreau, nu vreau; simt- nu simt, mâine, străină sau nu, trebuie să dau ochi cu realitatea.
Viitoarea scriere- după această confruntare.
Noapte bună şi gânduri înţelepte!

fully and beautifully repaired

O seară de rememorări, de prezenţă divină într-o sală de curs ( eu am simţit-o, pentru că am aşteptat-o şi am dorit-o), de umblări pe străzile Ierusalimului, ale Israelului, alături de personaje biblice, alături de inima lui Isus....

Aşa a fost seara asta.
Acum m-am întors; sunt în patul meu şi o să las piatră de aducere-aminte frânturi din replici, din gânduri, din trăiri...deşi nu se poate explica.

Şi, apropo de scrierea cu dor de Peniel de acum câteva seri....aş putea spune că în seara asta , la terminarea filmului, m-am simţit cam ca după o sesiune de Peniel. De ce? Cum? Poate pentru că important nu este locul, nu este atmosfera, ci prezenţa Lui în locul în care ne strângem! Faţa Lui poate fi văzută şi prezenţa Lui simţită oriunde!

"Cu siguranţă aveam nevoie de un Salvator" , au căzut de acord personajele. Şi eu cu ele.

"Oricine bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete, dar cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodată" - Isus

Şi mi s-a dus gândul la discuţia pe tema flămânzirii avută astăzi. Şi la analogia la care am ajuns amândoi - să comparăm foamea cu dragostea. Imaginează-ţi numai. Că mai multe oricum nu scriu despre asta. Dar am amintit pentru a explica gândul următor, pe care ţi-l dedic, "apărătorul fugii mele":

Oricine gustă din dragostea pământească, va simţi din nou nevoia, îi va fi iarăşi foame/ sete de ea.
Dar cine gustă din iubirea lui Dumnezeu, cine gustă din Isus, în veci va fi sătul...de dragoste! Şi nu-i va mai trebui alta. Sătul pe veci, şi nu e doar un vis frumos. E o realitate .

"Fiică, credinţa ta te-a vindecat!"- Isus
Domnul Isus a simţit o putere ieşind din el când femeia s-a atins de el. Când crezi cu adevărat, ceva se întâmplă. Când crezi, este putere. Care te vindecă, te eliberează, te ridică...îţi redă demnitatea! :)

"released from shame"...
Nu doar Maria Magdalena, ci mulţi alţii , care s-au întâlnit faţă în faţă cu Salvatorul, cu Eliberatorul. Şi eu, şi tu...!

"I can see Jesus", zicea un copilaş ridicat pe umerii tatălui său pentru a-L vedea.
Can you? Tu poţi să-L vezi?

Tu, orbule! Lasă-L să îţi deschidă ochii, să te vindece, lasă-L să îţi redea demnitatea, să te ridice din ruşine şi să te elibereze de dispreţul lumii.

Domnul Isus a cuvântat mult, dar a şi pus în practică ce a propovăduit:
"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!"
Şi a făcut-o, când , în grădina Ghetimani, când Petru a sărit şi i-a tăiat urechea individului vrăjmaş. Isus i-a vindecat rana. Şi-a manifestat dragostea pentru cel ce venea să-l aresteze.
Şi-a iubit vrăjmaşul. De ce aplicaţie mai concludentă ar fi nevoie?!?

...

Să Te duci singur spre locu-Ţi de moarte binecuvântând şi învăţând , ca nimeni altul.
Tu-Fiu de Dumnezeu, m-ai dezlegat pe mine, şi Te-ai lăsat legat pe Tine.
Mie mi-ai dat eliberare, vindecare, în timp ce Tu te lăsai ţintuit pe-un lemn.
Mi-ai dat mie viaţa, prin chinul Tău şi moartea Ta.
M-ai împăcat cu Dumnezeu, m-ai adus fără teamă să pot sta în prezenţa Lui;
iar Tu, Te-ai lăsat despărţit de El , cu care erai una
Te-ai renegat pe Tine, pentru a-mi da mie un nume nou, veşnic.
Ai fost atârnat pe lemn, blestemat, pentru ca eu să fiu binecuvântat.
Fără tine, cerul s-a întunecat; dar lumea mea s-a luminat.
Neprihănirea-ţi - pedepsită, pentru ca eu să nu mai fiu lovită.
Totul- pentru mine.

Dar ce folos un cer întunecat, ce folos a sta în prezenţa lui Dumnezeu, fără Tine?
Ce Trinitate ar mai fi- cu Tine lipsă, Preaiubit de Dumnezeu, de-un cer întreg?
Ce sfârşit ar fi fost acela- într-o gură rece de mormânt?
Aşa că nu a fost totul atât.

Ai înviat, ai biruit!
Ai întregit cerul, ai întregit Trinitatea,
mi-ai întregit şi desavrsit viaţa şi toată fiinţa,
prin glorioasa-Ţi înviere!

Ai biruit mormântul şi moartea ai învins....!

Cât Te iubesc de mult, Isus!