Jocul

Mereu mi-a plăcut şi este printre puţinele lucruri pe care le-am încercat a face când am avut ocazia, deşi nu într-un mod foarte priceput, deşi teama era prezentă: teama de eşec, teama de a mă simţi prost după câteva rateuri şi de a risca şi gândurile rele ale celorlalţi.

Este un sport frumos, un joc care cere mult din partea celor care se încumetă, mai ales cei care îl aleg în mod profesionist.

Îmi place şi mai mult de azi, de când l-am descoperit a fi o analogie foarte bună pentru lucruri reale, jocuri serioase la care ne încumetăm în viaţă.

Şi m-am gândit azi în special la ce se întamplă când se întâmplă ceva şi jucătorul ajunge în starea de a nu mai putea juca, din diferite motive: fizice, psihice, legale, relaţionale, comportamentale. De la accidente, pierderi suferite, acte necugetate poate ajunge în această stare. Atunci când jucătorul ajunge să nu mai fie ce a fost înainte.

“Cum ai făcut să mergi mai departe? Cum ai continuat jocul? Ce ai făcut?”

“Nu am făcut nimic. Am ignorat durerea şi am ridicat de fiecare dată braţul mai sus şi am mers mai departe, în ciuda ei. “

Pentru că nu durerea este importantă, pentru că este trecătoare. Pentru că nu ea trebuie focalizată, ci jocul. El rămâne, trebuie pus mai presus de durere.

Atunci când ai ajuns într-o stare urâtă de tot, nu ai de făcut decât să perseverezi, să munceşti, să îţi îmbunătăţeşti jocul. Să îţi perfecţionezi strategiile, să inventezi altele noi, să te antrenezi cu cine te ajută, să asculţi doar pe cine te ridică, să nu uiţi că cel mai important e jocul şi ca tu să te simţi bine jucându-l.

Dacă bucuria şi entuziasmul, dacă pasiunea pentru joc s-au pierdut, întoarce-te la motivele dintâi pentru care ai început a-l juca. Aminteşte-ţi cine erai atunci şi dacă nu se poate să mai fii acea persoană, atunci treci mai departe şi recapătă-ţi, cumva, puterile, energia, pasiunea. Pentru că jocul îl vrei jucat în continuare şi nu vrei să se termine pentru tine. Încheie-ţi socotelile cu trecutul, împacă-te cu prezentul şi priveşte puternic spre viitor. Dar nu abandona jocul.

Sunt toate în Unul.

Dacă vreau libertate, este un loc unde o pot găsi.
Dacă vreau adăpost de furtunile şi viscolele din aşa-zisa primăvară, este şi pentru aceasta un loc.
Dacă vreau protecţie pentru piciorul meu, ca să nu mă rănească spinii care-mi sunt aşternuţi înainte, ştiu unde o pot găsi.
Dacă am nevoie de un scut pentru sufletul meu, ca să-l apar de năvălirile şi atacurile duşmane, există şi acesta.
Dacă am nevoie de sursă de inspiraţie, am învăţat că nu peste tot se poate găsi, dar ştiu unde da.
Dacă am nevoie de factori motivanţi, încurajatori, mulţumesc lui Dumnezeu că încă există oameni care cred în mine şi care prin dragostea şi sprijinul lor mă fac să pot înainta.

E-un singur loc unde se pot împlini toate aceste nevoi, e unul singur care mă poate ţine în siguranţă, chiar când sunt în mijlocul furtunilor sau al vremurilor bune sau aparent bune. Pentru că de adăpost am nevoie mereu, fie în vreme bună, fie în vremea rea.
Şi adăpostul meu este Dumnezeu, cetatea mea tare. Şi El mă primeşte, cu plăcere.
Şi greu şi dureros am învăţat că dacă nu e El primul în viaţa mea, dacă nu e întîlnirea cu El onorată zilnic, dacă nu e genunchiul meu plecat şi inima mea smerită permanent în prezenţa Lui din inima mea, viaţa mea e doar un mare haos, doar o mare disperare; somnul meu e un mare chin şi inima mea o mare neliniştită; tot din jurul meu devine pericol şi motiv de îngrijorare, frustrare şi plâns.
Dar El mă învaţă răbdător şi fie ca rezultatele lecţiei mele învăţate să Îi aducă cinste Lui, Singurului.

Amintire "pe cinste"

Trebuie să fim conştienţi că o dată lăsată o parte din noi să plece, există puţine şanse ca vreodată, în viaţă, să mai beneficiem ceva de pe urma acelei părticele. O dată dăruind ceva(orice) cuiva, trebuie să ştii că s-ar putea să nu mai vezi niciodată acel lucru, s-ar putea să nu mai ştii nimic de el, să nu mai ai niciodată nimic de-a face cu el, să nu ştii cum a evoluat. La fel se întâmplă şi cu investiţiile în oameni. Rămâne doar gândul că am avut odată asta, dar am dăruit-o. Pentru că este mai ferice să dai decât să primeşti. Acum aş vrea să mă mai joc câteodată cu jucăria aceea, aş vrea să mai suflu o dată în fluierul acela, aş vrea să mai răsfoiesc odată acea carte, aş vrea să mai străbat odată acea cărare. Toate îmi amintesc de locul special, în care avea acces cine reuşea să îmi fie aproape. Şi tot aşa, locul meu, tot primind vizitatori, m-a înstrăinat sau m-am îndepărtat eu. Pentru că nu mai chiar îmi plăcea să fie al meu ce era deja al altora. Şi totusi, îmi e dor. Şi aş vrea ca cei care s-au adăpostit, s-au vindecat, s-au întremat în locul acela numit Popasul să îmi permită uneori să iau o gură din aerul acela, să închid ochii şi să simt că sunt iar acolo, sunt iar popas. Pentru că la popas am crescut şi am devenit ceea ce sunt în privinţa unor aspecte. 
Mi-e dor, da. Mi-e dor pentru că...
În lumea asta crudă, unde dacă pierzi o cursă se duc mai multe odată cu ea, suntem străini şi trecători unul pe lângă altul, lăsând la ceilalţi, făr' să ştim, din noi.  Şi când ne e dor de ei, nu ştim, de fapt, că ne e dor de părţi din noi, pe care nu le mai avem, căci se află la ei. 


Dar nu mai am dreptul, probabil. Şi nu poate mintea mea să înţeleagă de ce timpul trecut, de ce schimbările produse, de ce circumstanţele şi contextele trebuie să ne limiteze şi să nu ne mai permită accesul la ceva aşa de important pentru noi înainte, la acea parte din noi care se bucura şi se hrănea împreună cu alţii. 
Şi-aş dori îngăduinţa, da. 

Nimic, niciodată nu va înlocui pe camaradul pierdut. Căci nu pot fi creaţi vechi camarazi.
Antoine de Saint-Exupery, Citadela

Bagă măh foc!

Ceea ce voi încerca să descriu în următoarele rânduri este partea culminantă a săptămânii trecute.
Cu strigătul de la titlu în centru.

În introducere aş putea să spun că am fost cu un grup de 17 adolescenţi între 13 şi 17 ani la munte, în munţii Parâng. Eram încă trei persoane între 20 şi 23 de ani şi o persoană de aproximativ 30. Am campat într- o zonă la vreo 15 minute de o cabană privată, într-un luminiş lângă drum, între păduri.

Ce s-a petrecut ziua în tabăra noastră sunt lucruri care se petrec într-o tabără.

Dar marcant a fost ce s-a petrecut noaptea.

Prima noapte a trecut cum a trecut, în frig, la mine fără somn, la alţii cu somn, cu plantonul afară lângă foc. Sunetele ce străpungeau liniştea nopţii erau amestecate de câinii de pe la stânile din jur.

A doua noapte a început bine. Am dormit chiar şi eu...până pe la ora 1, când m-am trezit în gălăgie mare: câini lătrând cu hotărâre, oameni huiduind cu îndârjire şi siguranţă.

Ce să fie?

Am stat două ore în cort înfricată. Între timp din doi care stăteau de pază s-au făcut trei.
Numai din imaginaţie şi bănuieli puteam să ne gândim că e ursul cel pe care-l gonesc şi huiduiesc ciobanii- pentru lup era prea înaltă zona.

Tabăra era înconjurată de torţe care ardeau cu gaz. La un moment dat în noaptea adâncă au început să pâlpâie a stingere torţele. Băieţii - Silviu, Ado şi Bogdan- s-au dus să le reaprindă. Eu, în cort, tremurând a frig amestecat cu frică. Erau la ultima torţă de aprins, în cel mai îndepărtat punct al taberei. Deodată hărmălaia s-a apropiat periculos de mult de noi. Şi printre lătrăturile câinilor şi vocile oamenilor s-a auzit un răget. Mie mi-a stat inima. Băieţii s-au oprit şi au zis: "E măgar." În secunda doi, s-a auzit din nou. Băieţii şi-au schimbat brusc afirmaţia: "Ăsta e urs."
Au privit la foc şi au văzut că e pe cale să se stingă. Între timp, gălăgia se apropia.

Şi acum spun ce am auzit eu din cort, care era la doi metri de foc.

Am auzit răgetele, pe băieţi fugind înspre foc şi pe Bogdan: "Bagă măh foc!" Am simţit în glasul lui atâta hotărâre şi disperare-da, pot amândouă la un loc-, încât am crezut că ursul e deja printre noi. Nu a terminat bine de zis Bogdan asta, că am auzit şi văzut flacăra de la foc ţâşnind pur şi simplu în sus cîţiva metri: Silviu aruncase gaz din sticla ce-o folosise la torţe pe foc, astfel încât orice ar fi avut în minte animalul, să se răzgândească. Într-adevar, drumul s-a luminat şi nu s-a văzut nimic. Iar zgomotele au început a se auzi înspre desişul de pe partea cealaltă a drumului, care ducea spre pădure.

A fost momentul culminant, când a fost ursul cel mai aproape, cel puţin din câte ştim noi. Băieţii spun că dacă nu ar fi făcut atunci flacăra uriaşă, ar fi apărut ursul de după colţul-curbă.

După acest moment am fost convinsă să ies şi eu din cort, Ado spunând că e mai bine să stau afară decât tremurând în cort. Pentru câteva ore după, ursul era gonit de la o stână la cealaltă- iar noi eram la mijlocul lor şi ciobanii nu ştiau că noi eram acolo.
La 10 minute de mers de tabăra noastră, în sus pe drum, lângă râu, erau alţi oameni. A doua zi am vorbit cu ei şi nu stiau nimic. Atunci am fost şi mai convinşi că toate s-au întâmplat chiar lângă noi.

M-am tot gândit- lângă foc în noaptea aceea de groază- la protecţia lui Dumnezeu.
Chiar când ne îndreptam spre locul de campare , la sosire, imi amintise Duhul Sfânt cântarea inspirată din Psalmul 91: Niciun rău nu te va atinge şi nici nu se va apropia de cortul tău. Am luat-o ca pe o încredinţare, mai ales că plecasem de acasă cu grija ursului şi nu am dormit o noapte înainte din cauza lui. Tot a venit însă, a ieşit din mintea mea şi a intrat în realitatea nopţii.

Când vedeam că e aşa de aproape şi totuşi nu destul, vedeam ca un semn pe care i l-a pus Creatorul lui: Până aici, ursule. Adică era...incredibil. Era gonit pe drum, fugea pe drum până la un moment dat şi apoi cobora pe râpă în jos. Numai o mână de Dumnezeu, un înger cu o sabie mi se pare ca îi putea schimba direcţia. Ştiu că animalele nu vin unde e foc. Nici ursul. Focul era singura noastra asigurare materială. În rest, credinţa. Dumnezeu. Care a lucrat într-un mod nevăzut de noi. Am văzut doar consecinţele.

Mă uitam şi nu vedeam decât la maxim 5 metri dincolo de foc. Şi erau în jur pădure, brazi, râpă şi drum drept printre ele. Şi în timp ce mă gândeam la situaţie, la context, Domnul mi-a şoptit iarăşi:

Nu prin vedere, ci prin credinţă. Chiar dacă noaptea e adâncă, chiar dacă vezi la câţiva metri în faţă şi nu şti ce poate fi dincolo, crede că Eu văd, că Eu ştiu, că Eu sunt în control.
Am învăţat multe lecţii în noaptea aceea, în orele de suspans. Am învăţat să mă închin chiar şi în noapte, chiar în pericol.

Ţine-mă în mâna Ta, Dumnezeu e tăria mea, Războiul e al Domnului sunt câteva din cântecele înălţate prin credinţă în acele clipe, lângă foc, cu noaptea şi ursul în jur, dar cu stelele deasupra: ca nişte promisiuni, ca nişte asigurări: Eu sunt aici şi sunt în control. Şi sunt şi Domnul urşilor. Îi cunosc şi pe ei, căci şi ei sunt lucrarea mâinilor Mele.

Îi mulţumesc acum pentru această experienţă şi mai ales Îi mulţumesc că am ajuns acasă teferi, nevătămaţi şi mai încrezători că Dumnezeu este cu noi şi că niciun rău nu ne va atinge dacă El a spus aşa.

Ursul a apărut şi a doua noapte. Majoritatea copiilor au stat afară cu Silviu în a doua noapte, după drumeţia de 14 ore până la vârful Parângu Mare, pe care tot prin puterea lui Dumnezeu, l-am cucerit. Numai că a doua noapte ciobanii au mânat ursul înspre pădure. Şi a treia noapte...

Una peste alta, am aflat că ursul nu face, de fapt, morr...
Şi l-am auzit cu urechile mele, încolţit de o ceată de câini şi nişte oameni care-şi apărau oile.
Am învăţat ceva şi de la urs. Ursul respectă semnele, barierele pe care i le pune Creatorul său- Dar omul nu...eu nu. Eu mă duc mai departe chiar când El spune Până aici, Eliza. Dar până când...dar nu mai vreau sa trec limitele. Pentru siguranţa mea şi a altora.

Am dezbătut multe subiecte în tumultul nopţii. Ne gândeam la copilul de David care i-a rupt falca şi i-a smuls oaia din gheare ursului; ne-am gândit la străjerii care aşteaptă să se facă dimineaţă şi dimineaţa nu mai apare...pentru că singura liniştire ne-ar fi adus-o dimineaţa. Lumina. Focul.
Lumina este, şi în situaţii de viaţă ca aceasta, o armă. O asigurare, o siguranţă pentru noi. Dacă ai lumină, dacă stai în lumina, vei fi păzit.

Cât despre "Bagă măh foc!", să ne apucăm să băgăm foc, să dorim lumina, să aţâţăm focul sfânt care să ardă toate putreziciunile, să îndepărteze pericolele ce stau la tot pasul, să ne păzească şi să ne ţină în siguranţa vieţii veşnice în Ţara Luminii.

Psalmii 91:1 Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt, şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic,

Psalmii 91:2 zice despre Domnul: "El este locul meu de scăpare, şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!"

Psalmii 91:3 Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei.

Psalmii 91:4 El te va acoperi cu penele Lui, şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui!

Psalmii 91:5 Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua,

Psalmii 91:6 nici de ciuma, care umblă în întuneric, nici de molima, care bântuie ziua în amiaza mare.

Psalmii 91:7 O mie să cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia.

Psalmii 91:8 Doar vei privi cu ochii, şi vei vedea răsplătirea celor răi.

Psalmii 91:9 Pentru că zici: "Domnul este locul meu de adăpost!" şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare,

Psalmii 91:10 de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău.

Psalmii 91:11 Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale;

Psalmii 91:12 şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră.

Psalmii 91:13 Vei păşi peste lei şi peste năpârci, şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi. -

Psalmii 91:14 "Fiindcă Mă iubeşte - zice Domnul - de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu.

Psalmii 91:15 Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi.

Psalmii 91:16 Îl voi sătura cu viaţă lungă, şi-i voi arăta mântuirea Mea".

Mulţumim, Dumnezeul nostru, pentru Cuvântul Tău care este Adevăr şi este împlinit în vieţile noastre!

"Cum să trec dincolo?!?"

Am auzit o povestire. Voi încerca să o reproduc mai jos, dar dacă tu o ştii cumva altfel sau puţin diferită, îngăduie-mi să o scriu aşa cum am auzit-o eu.

Era vorba despre o fată eminentă în ceea ce priveşte şcoala. Singurul copil într-o familie înstărită. O fată care a început şcoala cu dreptul, a continuat-o aşa şi la sfârşitul facultăţii, a pus tot piciorul drept. Era mereu prima.
Mare bucurie pentru părinţi, mare bucurie pentru ea. Întotdeauna a avut tot ce şi-a dorit, pentru că părinţii ei nu i-au refuzat nimic. Se bucura şi ea să le aducă aşa bucurie.
La ultima festivitate unde avea sa fie lăudată , premiată, felicitată şi altele asemenea, au fost invitaţi şi părinţii ei. Aceştia au venit din oraşul în care locuiau şi s-au bucurat împreună cu fiica lor şi conducătorii facultăţii de rezultatele şi meritele deosebite ale acesteia.
După festivitate a avut loc o mică petrecere, după care părinţii şi-au luat rămas bun
de la fiica lor preaiubită şi au luat drumul înapoi spre casă.
După câteva ore de mers cu maşina, când au ajuns acasă, au primit un telefon. De la spitalul din oraşul în care studia fiica lor. Ea era în spital, grav rănită, conectată la aparate. După toată sărbătoarea, după plecarea părinţilor, absolvenţii au mai rămas împreună şi s-au mai bucurat puţin cam mult, iar fata a avut un accident după ce totul s-a încheiat.
Au făcut părinţii cale-ntoarsă şi au ajuns la spital. Fiica lor, pe ultima sută de metri de viaţă, s-a chinuit să le mai spună câteva cuvinte. Mama ei s-a aplecat deasupra ei şi a auzit ultima dorinţă a fiicei ei : "Mama, spune-mi cum să trec dincolo ". Mama, îngrozită, a ascultat rugămintea şi nu a ştiut ce să spună. Dar fiica ei insista : "Învaţă-mă cum să trec dincolo". Mama s-a întors către soţul ei şi i-a spus " Este responsabilitatea ta, de cap de familie, să raspunzi acestei rugăminţi. Eu nu ştiu ce să-i spun." Şi în timp ce ei discutau şi transferau responsabilitatea unul către celălalt, fata şi-a dat duhul cu dorinţa neîmplinită, cu groaza de a nu fi ştiut cum să treaca dincolo, pentru că nu ştia ce o aştepta acolo, pentru că simţea că trebuie sa fie ceva, de care nu a auzit până atunci şi de care nu are cum să scape, nu se poate eschiva, ci trebuie să înfrunte şi să se descurce, deşi ştia şi simţea că nu este pregătită.

Câţi oameni nu părăsesc această lume în acest fel ?

"Spune-mi cum să trec dincolo. Te rog spune-mi cum să părăsesc viaţa pământeană. Mama, nu mai am nevoie de bani, maşini, prieteni, răsfăţuri, bune maniere…Spune-mi, mama; spune-mi, tata ! Cum să trec dincolo ?!? "

Ce le dai copiilor tăi ? Ce le oferi prietenilor tăi ? Despre ce le vorbeşti ? Ce îi înveţi pe cei mai mici decât tine ?
Oare fata aceea nu a întâlnit niciodată un copil al lui Dumnezeu care să-i vorbească despre cum să treacă dincolo ?

Nu pierde nicio ocazie de a-L mărturisi pe Dumnezeu şi ce a făcut El şi ce poate sa facă.
Poate că cineva va avea nevoie să ştie, într-o zi, ultima din viaţa lui, cum sa treacă dincolo. Poate că va mai avea timp să facă ceva în timp ce viaţa i se termină.
Niciodată nu e prea târziu pentru a-ţi aminti cum să treci dincolo, atâta timp cât mai ai suflare şi eşti conştient.

Pentru că "Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. "(2 Petru 3:9)

Arca şi viaţa (1)

Am primit ceva pe Messenger şi cred că putem învăţa ceva din aceste cuvinte.

Deocamdată le doar pun aici şi poate mai târziu am timp să le aprofundez.

Tot ce trebuie să ştiu despre viaţă am învăţat de la Arca lui Noe :

1 : Nu pierde barca.
2 : Aminteşte-ţi că toţi suntem în aceeaşi barcă.
3 : Fa-ţi planuri în avans. Nu ploua când Noe şi-a construit arca.
4 : Fii pregătit. Când vei avea 100 de ani , e posibil ca cineva să-ţi ceară să faci ceva cu adevărat important.
5 : Nu asculta criticile ; mergi înainte cu treaba care trebuie făcută.
6 : Construieşte-ţi viitorul pe premise înalte.
7 : De dragul siguranţei , călătoreşte în pereche.
8 : Viteza nu e totdeauna un avantaj. Şerpii erau pe arcă împreună cu gheparzii.
9 : Când eşti stresat , pluteşte pe apă o perioadă.
10 : Aminteşte-ţi , Arca a fost construită de amatori ; Titanicul de profesionişti.