Cine va încerca să posede o floare îi va vedea frumuseţea cum se vestejeşte. Însă cine se va uita la o floare pe câmp va rămâne cu ea pentru totdeauna. Pentru că ea devine una cu dupa amiaza, cu apusul, cu mirosul pământului umed şi cu norii de pe cer. Asta m-a învăţat pădurea. Că tu niciodată nu vei fi a mea, şi din cauza asta te voi avea pentru totdeauna.
Toată viaţa îmi voi aduce aminte de tine, şi tu îţi vei aduce aminte de mine. Aşa cum ne vom aduce aminte de apus, de ploaia care bate în geam, de lucrurile pe care le vom avea întotdeauna tocmai pentru că nu putem să le posedăm.
Mergi în pace. Şi şterge-ţi lacrimile astea. Sau spune că sunt din cauza cenuşii de la foc. Să nu mă uiţi niciodată! (Brida, Paulo Coelho)
Am terminat acum de citit Brida lui Paulo Coelho.
Ultimele pagini, rândurile scrise mai sus de el, sunt de fapt o traducere a lui a unor lecţii învăţate de mine, cu mulţi ani deja înainte.
Ceea ce nu începe nu se poate termina niciodată.
Dragostele astea platonice- nici nu incep nici nu se termină, niciodată.
Am scris asta pentru că tocmai se încheie 12 iulie. Şi pentru că undeva în lumea asta, cu timp în urmă, am întâlnit Cealaltă Parte din mine. Şi o port cu mine şi sunt purtată de ea.
Mi-am şters demult lacrimile, aşa cum m-ai făcut să promit.
Şi nici dorul nu mai doare.
Eşti acum ce trebuie să fii, acolo unde trebuie.
Binecuvântată fie lucrarea mâinilor tale.
2 comentarii:
Mie mi se pare mare lucru sa poti spune asta. E greu, ai nevoie de stapanire de sine. Dar daca ma gandesc la Alchimistul, baiatul s-a intors la fata din desert. Cu speranta asta as putea trai.
Stapanire de sine, lepadare de sine.
Nu credeam ca o sa o pot spune vreodata. Dar minunata e lucrarea mainilor Lui :)
Trimiteți un comentariu