Chemare dincolo

Vreau să te întreb ceva.

În tumultul zilelor de azi, din viaţa tuturor- fără excepţie-, când a fost ultima dată când ţi-ai luat un timp pentru tine? Pe care să îl petreci tu cu tine, în care să închizi mess-ul, facebook-ul sau alte cele şi să faci ceva ce îţi face plăcere, ce te simţi bine făcând, bucurându-te de pace, linişte, timp liber şi de oportunitatea de a face din nou acel lucru care te zideşte?

Lucruri ca: să te gândeşti, poate, să meditezi, să pătrunzi lucrurile mai adânc, să intri în profunzimile vreunui gând; să completezi integrame; să mănânci pufarine (sau ce îţi place ţie); să desenezi, să pictezi, să cânţi poate! Sau să ieşi, să pleci spre nicăieri, să-ţi iei starea de nicicum şi să laşi oraşul sau dealul să îţi facă ziua; să faci nişte poze unor necunoscuţi, creaţiei Domnului- să te bucuri de libertatea pe care o ai şi de darul tău?! Poate câteva minute să te uiţi cum trec maşinile- unii au şi plăcerea asta, sau să priveşti copiii dintr-un parc; poate să mergi cu bicicleta câţiva kilometri doar de dragul de a o face şi nu din alte motive...şi atâtea şi atâtea preocupări frumoase, dar pe care le lăsăm în colţurile cu amintiri, căci acum avem prea importante şi multe lucruri de făcut...

Mă uit la noi, tinerii care formăm mediul creştin din ziua de azi. Cei care avem timp liber, cu ce îl ocupăm? Cei care avem mai puţin liber, cum alegem să îl petrecem?

Mă simt dezamăgită, mă simt chiar prost, când mă uit în oglindă şi dincolo de ea şi văd ce limitaţi ne găsim, deşi nu aşa am fost creaţi! Ne limităm în relaxare, în distracţie, ne mulţumim şi mărginim la a ne uita la filme- singuri sau laolaltă, ne ocupăm mult timp cu chat-ul şi...cam atât, în general. Mai se aude uneori de câte un volei, mai rar de câte o seara de jocuri "de societate", tot mai puţin de plimbări în aer liber şi picnicuri. E adevărat, a fost iarnă. Dar mi-e dor şi de serile la "gura sobei" - aşa îmi place să numesc timpul petrecut în copilărie în încăperile călduroase, iarna, după ce veneam bine îngheţaţi de la zăpadă, jucându-ne "Nume din Biblie", "ŢOMAPANT", "Nu te supăra, frate", remi, scrabble sau alte jocuri de masă (sau covor :) )

În urmă cu două săptămâni m-am bucurat de nişte seri fantastice: la gura sobei (şemineului) la propriu, cu jocuri de masă şi puzzle; cu partide lungi de remi, jucate cu un copil de 7 ani. Şi unul de 3 ani în jurul nostru, vorbind întruna cu noi, dar, de fapt...singur :P

Am dat tot ce era frumos când eram copii, din alte vremuri, pe virtualitate. Acum ne jucăm scrabble sau biliard pe mess. Că ne-am instalat şi Java. Acum dezbatem subiecte şi gânduri pe bloguri, e mai lejer. Nu zic că nu-s bune şi ele- pentru timpul petrecut cu oameni de departe! Dar mă surprind de prea multe ori povestind filmul de aseară cu vecina de deasupra, în loc să ne întâlnim la mine sau la ea, sau între etaje, să povestim. Acesta este un exemplu nereal, dar foarte grăitor. "Vecina" simbolizează pe cei care ne sunt aproape, uşor de "atins", de văzut, de auzit, de întâlnit- planificat sau nu. "Filmul de aseară" simbolizează tot ce avem de povestit, orice.

Comoditatea, teama de apropiere, lipsa spontaneităţii, neexersarea acesteia din urmă- le găsesc printre vinovaţii pentru aceste situaţii...triste.

Îmi spun mie în primul rând: e târziu deja, dar hai să ieşim din spatele monitoarelor, să ne privim faţă în faţă şi să ne re/inventăm vieţile personale şi colective, să ne luăm de mâini dacă simţim, să sărim în nou- dacă asta este pentru unii, să păşim în realitate, cu curaj, chiar dacă ne temem- şi aşa , poate ni se vor trezi simţurile amorţite de statul pe scaun, se va scutura de praf originalitatea, capacitatea de creaţie, nevoia de creaţie; vom ieşi din tiparele impuse de site-uri; ne vom recăpăta şi încrederea în noi înşine şi unii în ceilalţi, încredere necesară re/apropierii, re/grupării, re/construirii unei vieţi în afara virtualului.

Timp pentru noi. Timp pentru alţii. Timp cu noi înşine şi timp unii cu alţii.

Şi, chiar dacă da, recunosc, mi-e teamă de propria scriere, mi-e teamă a păşi cu tine cum poate nu am mai păşit până acum; chiar dacă trecerea de la nişte relaţii preponderent virtuale la relaţii şi timp de calitate "pe viu" nu se face uşor, nici repede; chiar dacă toate astea şi încă altele, mă îndemn şi vreau. Vă îndemn şi pe voi, te îndemn: fă azi un lucru cu tine însuţi, ceva ce te zideşte, dar nu ai mai făcut de mult; ceva ce-ţi place şi de care ţi-e dor.

Îţi doresc putere să faci acest lucru, pentru că ştiu că ai nevoie. Avem nevoie de a ne acorda timp, de a ne adânci în noi înşine, chiar dacă nu o facem, chiar dacă dispreţuim pe cei care o fac. Avem nevoie să ne cultivăm şi să ne hrănim cu bucate autentice, avem nevoie să ne regăsim în viaţa ce o trăim. De multe ori privim, vedem că un strain ne ocupă locul şi deschidem un site, un film, un joc, o fereastră de mess- e mai simplu, decât a ne lupta cu străinul pe care îl putem birui, dar necesită efort şi implicare. Hai să scăpăm de acest străin, să luăm înapoi ce ne aparţine: căci viaţa noastră este un dar de la Dumnezeu. De ce să nu o trăim în felul nostru, dar în voia Lui?

Dumnezeu să ne îndrepte pasul: căci de la El vine voinţa, dar şi înfăptuirea!

Mai sus cu încă o stea

Mă detaşez de tot ce-i pămîntesc, caut scara spre locurile înalte şi mă urc, plină de dorinţa să nu cad, rănind cele necesare pentru supravieţuirea-mi pământeană. 

E-un refugiu, ce bine că am păstrat-o. Ce bine că îi simt nevoia. Am de analizat. Trebuie să mă îndepărtez puţin, să vad din afară cum stau lucrurile înăuntrul meu. 
Ajung sus, în spaţiul ce altădată-mi era turn, dar care-i dispărut. Stele ce poartă nume de răni  şi boli mai grave îmi zâmbesc; aici le-am depozitat- sunt în siguranţă, pentru că numai El, Cel ce m-a învăţat cum să procedez cu ele, mai are acces. Simt o bucurie şi o împlinire când le văd strălucind, pentru că sunt dovada că nu m-am rănit degeaba şi că nu am trăit degeaba. Le zâmbesc înapoi şi mă gândesc ce va urma. Data viitoare când mă voi urca aici, poate voi mai avea una , pe care să o alătur celorlalte. Poate va purta numele tău şi poate va fi altfel decât celelalte- colorată aşa frumos cum te-am lăsat, cum ai făcut-o, în cuvinte grele bine gravate printre nuanţe- şi diferită,  cu un scop şi mai nobil, poate, decât al celorlalte. 


Am luat cu mine umbrela, pentru că poate Tatăl meu va plânge împreună cu mine în timpul în care mă va învăţa din nou, în timpul în care îmi voi revărsa acuarelele pe norul Lui de ascultare. Şi poate ingerii vor plânge auzind povestea tristă ce poate am să le-o spun. Dar umbrela te va feri pe tine de lacrimile lor, de acuarelele mele vărsate, pentru că nu ştiu ce să mai pictez cu ele. Culorile s-au amestecat, nu se mai definesc; lipsa de claritate este ceea ce ne defineşte acum. Dar vei fi la adăpost, chiar dacă m-ar costa pe mine asta. Am ales roşul pentru umbrelă, să fie asemenea Sângelui ce ne protejează şi pe noi de mânia Preaînaltului, păstrându-ne în siguranţa Harului. 


Şi totuşi, ce clar e totul aici, pe braţul Lui. Ce împlinire, ce alinare. Ce cuvinte încurajatoare, ce zâmbete senine. Rochia mi-e albă. Aici sus, nu mai am etichete, nu mai am frustrări, nu mai am pretenţii, nu mă mai tem şi nu mă mai autoprotejez. Aici sus mi-e bine. Aici nu mă mai ajung priviri trufaşe, nici fugare. Aici toate cuvintele stau cuminţi şi aşteaptă semnul Lui pentru a forma propoziţii, pentru a naşte întrebări şi pentru a exclama uimiri în urma unor minuni. Aici, totul e făcut cu şi din dragoste autentică. 


De fapt, acesta e scopul urcării mele înaintea Lui: să mă înveţe cum să iubesc neprefăcut, liber, într-un mod autentic şi valoros; să mă vindece, prin iubirea Lui; să mă transforme, să mă umple de esenţă: de esenţa unei trăiri neprefăcute, în absenţa răutăţii, a fricii, a invidiei, a geloziei. 


Şi dacă într-o zi voi fi fluture, să nu invidiez floarea pentru parfumul ei, ci să mă bucur de libertatea mea de a zbura şi de a bucura pe mulţi, prin culorile mele frumoase şi zborul meu jucăuş. 
Şi dacă într-o zi voi fi floare, să nu mă uit strâmb la libertatea fluturelui, ci să mă bucur că sunt bine înrădăcinată şi că am un echilibru susţinut de Însăşi Mâna Lui. 


Echilibrul îl simt şi acum, stând pe scara ce ma apropie de El, scara ce izvorăşte din inima mea şi se înaltă, treaptă cu treaptă, spre inima Lui. 


E bine aici, nu aş mai coborî. Dar trebuie, pentru că El zice că jos, printre oameni, îmi fac practica, exersez, mă  lupt, aici pot să câştig. Zice că între voi îmi desăvârşeşte talentul de a iubi. Şi în viaţa asta ce aparţine timpului mă pregăteşte pentru netimpul unde am un loc pregătit. 


Aşa că zâmbind, cu forţe proaspete, fără acuarele- le-a ţinut pentru a le repara-, mă îndrept înapoi, sub nori, sub stele, aici de unde pot altfel admira luna. De acuma şi până va hotărî El, nu va mai trebui să desenez nimic, decât să iubesc. Să exersez iubirea. Pot să încep cu tine? :)

Viaţa (ca o) dreaptă

Ai încercat vreodată să trasezi o linie dreaptă cu mâna liberă? Încearcă. Sunt două moduri în care o poţi face: 
1) Te uiţi atent la vârful instrumentului de scris şi încet sau repede, trasezi linia. 


2) Pui vârful instrumentului de scris pe foaie, ochiul ţi-l fixezi într-un anumit punct- pe care nu-l vezi, dar vrei să-l atingi, pentru că ştii că există şi e posibil de ajuns- şi  aşa, cu ochiul- ţintă nu la mână, ci la ceea ce nu vezi, tragi linia. 
Acuma, dacă ai încercat, care linie e mai dreaptă? 


[...]


Când eram în şcoala generală, profesoara de desen ne-a învăţat că o linie dreaptă cu mâna liberă se trasează în varianta a doua din cele descrise mai sus. 


"Şi ce ne intereseaza pe noi?", ai putea întreba. 
Ne şi poate interesa, dar altceva aş vrea să cuget la: Viaţă. Asta e mai interesant, nu?


La fel cum sunt două modalităţi de a trasa o linie dreaptă cu mâna liberă, aşa modalităţi sunt şi să-ţi trăieşti viaţa:
1) Te uiţi atent la fiecare mişcare, analizezi atent fiecare atitudine, hrăneşti sau faci să dispară cu grijă orice sentiment, investeşti timp sau nu, în fiecare dorinţă. Şi pas cu pas, mişcare cu mişcare, îţi trăieşti viaţa, cu grijă şi precauţie să nu te mişte cineva, să nu "calci" strâmb, să nu îţi alunece mâna...pardon, piciorul.  Şi când ajungi la final, poate descoperi că nu e cum ai vrut-o: nu e linia dreaptă, nu e viaţa trasată corect, poate nici nu ai ajuns într-un punct pe care l-ai fi dorit, din infinitatea de puncte care sunt, ca şi pe foaie, şi în existenţă- nevăzute, dar sunt. 


2)Există un moment în viaţă în care te hotărăşti că o vrei dreaptă şi găseşti, afli, descoperi exact care este punctul în care vrei să ajungi. Nu-i o întamplare viaţa ta, deci nu vrei nici ţinta ei să fie oricare din toate câte ar putea fi sau mai bine zis, din toate câte...s-ar putea întâmpla. Stabileşti cu precizie unde vrei să ajungi. Îţi fixezi ochii asupra Punctului, Ţintei şi porneşti să trăieşti. Dacă ochiul ţi-e fixat deja, nu îţi vei îngădui pauze, tremur de mână- tremur de trăit, şovăieli. Ai siguranţa, inspirată din însăşi ţinta ta. E interesant: ţinta pe care ţi-o stabileşti, după ce ai făcut-o, va avea un fel de putere asupra ta, te va influenţa- în mod pozitiv, în drumul tău către atingerea ei. Şi când ajungi la capăt, vezi că ai ajuns unde ţi-ai propus şi te uiţi în urmă, iar ochii îţi văd o frumoasă  şi dreaptă trăire. 

Şi acum, la sfârşitul timpului mort de la sfârşitul examenului de practică (Psihiatrie de fapt), timp pe care l-am investit cu folos, mă retrag, cu ochii ţintă la Punctul care m-a ales pe mine întâi şi apoi eu pe El şi care m-a luminat şi azi- la propriu şi la figurat. 


Mă duc să-mi continui trăirea,
căci albă încă e hârtia
zilei de azi, pe care ştiu, 
frumos, cu Tin', din nou o scriu. 


29 ianuarie 2010

Gânduri de mâine

voi pune flori de dud la poartă
şi ace de cireş pe drum
voi scoate peşti uscaţi din baltă
şi-oi face focul fără fum
şi-oi bea aghiazma încălzită
ca să-mi înec dorul de rai
şi-oi scoate draci dintr-o pisică
cu vin şi cu colaci de mai
am să mă-nvârt puţin în gânduri
şi voi ieşi mai prost ca azi
voi scrie mâine aceste rânduri
"ridică-te ca să nu cazi"

alleant

Deşi poartă titlul Gânduri de mâine, sunt gânduri de ieri, un ieri îndepărtat, de parcă n-ar fi dacă nu ar fi rămas aducerile- aminte. Le-am scris, ale lui cuvinte, întocmai cum le-ar fi scris el.

şi am scris azi aceste gânduri:

ridică-te, ca să nu cazi! 

Te uită cum ninge

Zilele trecute cineva "m-au" inspirat...culminând cu Bacovia, la care i-am dat replică la poezia Te uită cum ninge decembre...




Ma uit cum ninge-n ianuarie...
spre ceruri, iubite, privesc; 
mai spune o rugă-nspre ele, 
s-ajungă deasupra de stele. 


Eu nu mă mai duc azi de-aici...
străin e -napoi şi-nainte. 
Mă uit cum ninge -n ianuarie...
nu râde, nu plânge, spune ruga-nainte.

Ce-mi aduci

Nu, nu e vorba despre ce aduce Moş Crăciun sau cineva întors din călătorie.
E vorba despre simţirea prea adâncă a necuvântătoarelor, care prind glas, de fapt, prin sufletul nostru.
Nu am scris eu, deşi de multe ori aş fi putut. Se spune că o carte bună este aceea pe care cititorul spune că ar fi putut-o scrie şi el. Extrapolând, e buna scrierea şi e frumoasă. Pentru că aş fi putut-o scrie şi eu. Poate şi tu...

Ce-mi aduci tu, vântule ?

M-am tot întrebat încă de când te-am simţit. Cald, plăcut, îmi alintai ramurile îngheţate de asprimea vremurilor. Mi-ai încălzit şi sufletul. Şi totuşi...ce vrei să-mi spui tu, vântule ?

Calmul tău mă înspăimântă...oare ce se va întâmpla ? Îmi vor cădea fructele, florile, frunzele, investiţia mea de-o primăvară zglobie şi de-o vară de zâmbet ?

Nu, n-aş vrea să gândesc aşa: să pierd ce- i mai preţios ar fi prea mult pentru mine. Şi totuşi, ziua trece şi vântul dulce începe să se înăsprească; îi simt răceala din plin. Îmi străpunge fiecare creangă şi-mi rupe toate ancorele...rămân străin, singur, pustiu şi gol în vitregiile veacului.

O dată cu lăsarea nopţii, florile s-au spulberat, fructele au căzut rând pe rând...şi au rămas doar frunzele lăsate în voia ta, să le mângâi sau să le răneşti; e alegerea ta. Sunt răvăşite deplin şi aplecate sub povara deciziilor, nici prima rază a soarelui n-a reuşit să le ridice tâmplele, sunt prea neputincioase să se mai lase încălzite de el ca alta dată şi vinovăţia pierderii apasă greu asupra lor.

Acum ce sa mai fac ? Să aştept încă o dată primăvara ? Să sper că vor mai înflori ? N-am hotărât încă, acum mă simt indiferent şi vântule, dacă mai vii, adu-mi resemnare, atât te rog! Dar mai bine, nu veni!

...şi Nichita Stanescu avea un copac, numit Gică. Inima unui copac în viaţă- încă- s-a dezvăluit mai sus, sub ochii noştri. Poate ne face să ne gândim la copacii de noi şi la vanturile ce bat şi asupra noastră.

Cugetat şi reflectat cu folos!

Azi evadez.

Dacă nu eşti în stare să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, nu-i va fi nimănui niciodată dor de tine. 

Astăzi evadez înapoi de unde am fost răpită de cine nu trebuia când nu trebuia. Să văd dacă mă mai recunosc, eu pe mine. Să văd ce au de zis locurile acelea despre mine şi despre neîntoarcerea mea, aleasă în mod deliberat. Să văd dacă m-ar mai primi. Astăzi evadez spre turnurile prizonieratului meu. 

Dacă m-ar mai primi, să mă întorc acolo sau să rămân aici, găsita de cine sunt acum, regăsită cumva şi de mine parcă...? 

Cine are nevoie de mine mai mult? Atunci-ul sau acum-ul? Cui îi pot fi mai mult de folos, de preţuit, de bucurat, de iubit?

Poate pe drum încolo voi găsi şi răspunsul. Sau poate îl are altcineva. Dar o sa încerc să îl găsesc, singură. 

Să-mi fie şi să-mi ajungă nu mai e acum singura dorinţă- vreau să-l găsesc, să mi-l asigur, să nu îl mai îndoiesc, pe răspuns. 

Dorul cel mai de preţ

Primul gând mi-a fost în anul ăsta aşa:


Let's make this year a love song.


Însă cum am învăţat să nu dau chiar întotdeauna ascultare primului gând, am tăcut. Şi am uitat.
Apoi, Înţelepciunea mi-a adus altul, pe care nu îl mai ignor :


Am pornit cu dorul să-mi văd Salvatorul.


Da, îl accept şi îl mărturisesc: Pornesc în 2010 cu dorul să-mi văd Salvatorul. Şi până când această întâlnire se va realiza în "carne şi oase", deşi ele nu vor mai fi, fie ca El să fie văzut în mine.


Nu exclud primul gând, pe care poate îl vom împlini. Dar prioritar este al doilea. Pentru că dorul de El ne dă puterea de a traversa fiecare zi, ne dă puterea de a sta fermi în ceea ce ne dorim cu adevărat şi cel mai mult, chiar dacă nu putem obţine aici şi acum. Dar nu voi risca bucuria deplină şi răsplata întreagă, cununa nepătată,  pentru ceea ce pot obţine aici şi acum, pentru o clipă de bună-simţire, sau de satisfacţie a unor porniri răzbunătoare sau răutăcioase poate sau mai ştiu eu ce...


Am cântat azi "Poartă-ţi lumina prin întuneric, lasă-n inimi un dor de cer..."


Dorul pe care îl ai vorbeşte despre tine. Dorul pe care îl ai va lăsa urme adânci sau mai puţin, în inimile celor din jurul tău, poate chiar în inimile celor necunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. 


Să las în inimi un dor de cer, cu paşii-mi îndreptaţi spre El, cu dorul după El- cel mai înţelept, cel mai de preţ şi mai împlinitor dor. 
Ştiu că e greu şi nu vine chiar în mod natural, dar îmi pun inima să pornească, mă pun pe mine toată să pornesc. Tot inainte, cu dorul să-mi văd Salvatorul. 


Însoţeşte-mă, alătură-te cu dorul acesta, pune-l pe primul loc şi în viaţa ta şi va fi cel mai bine. 

Anu' ăsta...

Mi-a trecut într-o zi prin minte o idee. Am pus-o repede într-un text document, căci era prima cu privire la ceva de scris pentru sfârşit de an.

Gândul începea cu cel mai/ cea mai şi continua după cum urmează:

-cel mai ascultat cântec: Chris Rice, Lemonade; ">Tenth Avenue North, Hold my heart

-cântecul cu cel mai mare impact: Brandon Heath, Wait and see; Jason Mraz, Lucky; Tenth Avenue North, Hold my heart; Cătălin şi Ramona Lup, Ce voi spune?, Otto, Sunt fericit.

-cel mai problematic aspect de la începutul anului: este (în continuare, ca în alte vremuri) o binecuvântare şi bucurie.

-cea mai mare realizare: vezi aici:1) Când e vremea de cules; 2) Am urcat singură pe Parângu Mare. Aveam şi un plan legat de asta:

"Mi-ar mai plăcea un vârf. Să-l urc. Singură. Şi după vârful ăsta urcat singură, mai vreau unul pe care să nu îl mai urc singură. Mai este , dupa ideea mea, cale de un vârf...:-) Dar nu ideea mea contează. Ci a Lui. Care pe toate le ştie şi le pregăteşte. Şi mulţumesc că îmi va pregăti şi mie la momentul potrivit." Asta scriam în 21 noiembrie 2008.

-cel mai frumos moment: de câte ori L-am înţeles pe Dumnezeu şi am receptat mesajul Lui prin Duhul

-cel mai în premieră moment din cea mai în premieră seară: când m-am dat cu sacu' pe pârtioara dintre copaci

-cel mai îmbucurător şi entuziast moment: aflarea veştii despre gemenii Tamarei şi ai lui Elvis

-cea mai frumoasă perioadă: zilele de la munte din ianuarie

-cel mai frumos post pe blog: nu mă pot hotărî, poate mă ajuţi tu :)

-cântăreţul cel mai ascultat: Hawk Nelson; Don Moen; Tenth Avenue North

-cartea cea mai marcantă: Confuzie de identitate, Van Ryn&Cerak, Mark Tabb;

-cartea cea mai la momentul potrivit: Come thirsty, Max Lucado.

-filmul care mi-a plăcut cel mai mult: A beautiful mind; Music and lyrics; Magdalena

-cel mai frumos serial: H2O, Just add water. :p

-cea mai irealizabilă dorinţă: să fiu sirenă :)) (în urma serialului :P )

-cel mai stresant şi înfricoşător moment: noaptea cu ursu'

-cea mai frumoasă învăţare: dezintoxicarea de vise, sub cerul Lui cu stele

-cel mai frumos gând: Uneori, binecuvântarile lui Dumnezeu intră spărgând în bucăţele toate vitraliile. - din Paulo Coleho, Brida

-cel mai frumos gând adresat de cineva: "Mă uitam în seara asta pe cer şi se vedea luna aşa clar şi m-am gândit la tine :)"

- versetul anului, împlinit: Iov 22:21- 23

Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu, şi vei avea pace; te vei bucura astfel iarăşi de fericire.

Primeşte învăţătură din gura Lui, şi pune-ţi la inimă cuvintele Lui.

Vei fi aşezat iarăşi la locul tău, dacă te vei întoarce la Cel Atotputernic, dacă depărtezi fărădelegea din cortul tău.

Am şi mulţumiri de spus, pentru unele din cele de mai sus şi nu numai:

-pentru cele mai multe cântece, mulţumesc amicului.

-pentru urcatul pe vârf, pentru roadele aduse, pentru nota întreagă, pentru împlinirea promisiunilor, pentru fiecare zi, pentru fiecare stea, pentru fiecare om, pentru fiecare îmbrăţişare dată, pentru toată lumina vazută, pentru tot ce ştiu şi mai ales pentru ce nu ştiu, Îi mulţumesc lui Dumnezeu.

-pentru posturile de blog pe care le-ai citit şi la care ai dat un feedback, mulţumesc ţie. Şi pentru când m-ai încurajat.

-pentru sac, pentru că m-ai asociat cu luna, pentru că te-ai gândit, pentru culorile trecute şi viitoare, pentru că ai fost mândru de mine, pentru cuvintele tale ca stelele de grele, să mai fie şi să ajungă.

-pentru cartea de la momentul potrivit, mulţumesc, cretzulina mea.

-pentru filmul cel mai frumos şi învăţător, mulţumesc că mi l-ai recomandat, Alex. Şi chiar şi pentru timpurile de sub stele şi pentru toate celelalte lecţii învăţate de la tine şi prin tine.

-pentru noaptea cu ursu', mulţumesc Celui ce e mai tare decât ursul şi decât întunericul. Şi mulţumesc Silviu, Ado şi Bogdan pentru că v-a păsat şi aţi lucrat cu înţelepciune.

-pentru Paulo Coelho prin Brida, mulţumesc Timeea.

-pentru susţinere de toate felurile, apreciez şi mulţumesc tuturor celor care se ştiu. Nu mai vreau să scriu nume. La categoria asta preţioasă te găseşti tu. Da, tu, care m-ai ascultat, mi-ai vorbit, nu ai uitat că exist şi care nu te vei întrista că nu ţi-am scris numele.

Cele mai importante nume nu se scriu.

Cele mai importante momente nu se fotografiază.

Cele mai plăcut de grele cuvinte nu se uită.

Cele mai grele lecţii învăţate nu îmi mai permit greşeli.

Cele mai ştiute şi crezute lucruri nu trebuie neapărat să se şi simtă întotdeauna.

Cel mai potrivit cuvânt de încheiere se găseşte greu. Dar şi cel de la începuturi...

Ne recitim din nou, prin mila şi îndurarea Lui, la anu'.

Să fie cu folos şi să ajungă şi la tine.

Lecţie în zăpadă

E mai mult o poveste ruptă dintr-un tablou de iarnă în utimele zile, dar ...

...realitatea este că inundată de albul zăpezii, copleşită de mii de fulgi ai cerului şi chiar de greutatea poveştii, îmi imaginez că mă uit înapoi şi urmele în zăpada pură le văd negre, pline de noroi.

Binecuvântarea e că altcineva de langă mine mă opreşte şi îmi zice serios să mă uit înapoi, la urme: sunt surprinsă de duritatea vocii lui cu care nu sunt obişnuită şi de seriozitatea pe care o citesc în ochii lui: opreşte-te şi uită-te în spate. Execut ordinul, fără alternative şi rămân şi mai uimită: nici urmă de noroi.

Nu întotdeauna lăsăm urme de murdărie pe unde călcăm, mă învaţă el lecţia.