E vorba despre simţirea prea adâncă a necuvântătoarelor, care prind glas, de fapt, prin sufletul nostru.
Nu am scris eu, deşi de multe ori aş fi putut. Se spune că o carte bună este aceea pe care cititorul spune că ar fi putut-o scrie şi el. Extrapolând, e buna scrierea şi e frumoasă. Pentru că aş fi putut-o scrie şi eu. Poate şi tu...
Ce-mi aduci tu, vântule ?
M-am tot întrebat încă de când te-am simţit. Cald, plăcut, îmi alintai ramurile îngheţate de asprimea vremurilor. Mi-ai încălzit şi sufletul. Şi totuşi...ce vrei să-mi spui tu, vântule ?
Calmul tău mă înspăimântă...oare ce se va întâmpla ? Îmi vor cădea fructele, florile, frunzele, investiţia mea de-o primăvară zglobie şi de-o vară de zâmbet ?
Nu, n-aş vrea să gândesc aşa: să pierd ce- i mai preţios ar fi prea mult pentru mine. Şi totuşi, ziua trece şi vântul dulce începe să se înăsprească; îi simt răceala din plin. Îmi străpunge fiecare creangă şi-mi rupe toate ancorele...rămân străin, singur, pustiu şi gol în vitregiile veacului.
O dată cu lăsarea nopţii, florile s-au spulberat, fructele au căzut rând pe rând...şi au rămas doar frunzele lăsate în voia ta, să le mângâi sau să le răneşti; e alegerea ta. Sunt răvăşite deplin şi aplecate sub povara deciziilor, nici prima rază a soarelui n-a reuşit să le ridice tâmplele, sunt prea neputincioase să se mai lase încălzite de el ca alta dată şi vinovăţia pierderii apasă greu asupra lor.
Acum ce sa mai fac ? Să aştept încă o dată primăvara ? Să sper că vor mai înflori ? N-am hotărât încă, acum mă simt indiferent şi vântule, dacă mai vii, adu-mi resemnare, atât te rog! Dar mai bine, nu veni!
...şi Nichita Stanescu avea un copac, numit Gică. Inima unui copac în viaţă- încă- s-a dezvăluit mai sus, sub ochii noştri. Poate ne face să ne gândim la copacii de noi şi la vanturile ce bat şi asupra noastră.
Cugetat şi reflectat cu folos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu