El este, eu sunt prin El

"Încredete-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie." Psalm 37:3

Încrede-te în Domnul şi fă binele, chiar dacă spre tine ajunge mult, prea mult rău din partea unora care ar trebui să lucreze spre zidirea ta; locuieşte în ţară- nu pleca, oricât de mult ai simţi şi ai avea motive să faci asta. Rămâi unde şi când e mai greu, poate după această greutate se va deschide o portiţă; umblă în credincioşie- independent de ei, tu fă-ţi treaba şi lucrarea ta, pe care ai primit-o pentru a o duce la capăt, în credincioşie şi în iubire pentru ei. Umblă în credincioşie faţă de Dumnezeul tău şi crede, crede cât poţi şi după ce nu mai poţi. Căci El e în control, cel puţin asupra vieţii tale , în cazul în care te întrebi dacă mai e şi în ale lor.

Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: "Pace!Pace!" Şi totuşi...pace nu este!
Ieremia 8:11

Aşteptam pacea, şi nu vine nimic mai bun; o vreme de vindecare, şi iată groaza!
Sforăitul cailor săi se aude dinspre Dan şi de vuietul nechezatului lor se cutremură toată ţara; vin, mănâncă ţara şi ce cuprinde ea, cetatea şi pe cei care o locuiesc.

"Căci iată trimit între voi nişte şerpi, nişte basilici, împotriva cărora nu este niciun descântec, şi vă vor muşca", zice Domnul.

Aş vrea să-mi alin durerea, dar mă doare inima în mine.

"Iată, strigătele fiicei poporului Meu răsună dintr-o ţară îndepărtată."

"Nu mai este Domnul în Sion? Nu mai este în ea împăratul ei?"

"Pentru ce M-au mâniat ei cu chipurile lor cioplite, cu idoli străini?"

Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi!

"Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului Meu, mă doare, mă apucă groaza.
Nu este niciun leac alinător în Galaad? Nu este niciun doftor acolo? Pentru ce nu se face dar vindecarea fiicei poporului Meu?"

Ieremia 8:15-22

"Totuşi, Domnul este viu! Lăudat să fie în veci, am văzut mâna Lui la lucru", mi-a scris o altă fiică în dimineaţa aceasta.
O voi vedea şi eu, trebuie să cred...
O voi vedea şi eu...!

Pentru totdeauna.

« În prezenţa Ta să mă-nchin pentru totdeauna »

Aşa sunau, ca idee, versurile din seara asta care m-au împins la scris.

Pentru totdeauna. Sunt cuvinte mari. Totdeauna e un cuvânt mare. E greu.
Sunt câteva lucruri în viaţă pe care le facem pentru totdeauna : spunem DA în faţa ofiţerului stării civile, în faţa oamenilor, dar mai ales în faţa lui Dumnezeu ; unii jură credinţă patriei pentru totdeauna. De fapt, tot ce facem, cred ; fiecare decizie legată de viaţa noastră şi/sau a celor din jur are repercursiuni pentru totdeauna, pentru că nu putem şterge cu buretele fapte, vorbe, decizii, comportamente. Ce e făcut, e bun făcut, chiar dacă nu e aşa de bun.

Nu suntem conştienţi si nu luăm în calcul acest totdeauna, decât de foarte puţine ori.

Am luat fiecare dintre noi (dacă nu, e timpul !) decizia să Îl urmăm pe Domnul Isus, să ne numim Fii ai Tatălui pentru totdeauna. Am luat în acelaşi timp hotărârea să ne închinăm, să trăim spre lauda Numelui Său, pentru totdeauna.

Totdeauna e pe două planuri : un plan pământesc, ceea ce înseamnă « până la moarte ». Unii cred că asta înseamnă pentru totdeauna. Dar pentru totdeauna înseamnă mai mult, înseamnă până la moarte şi dincolo de ea- planul veşnic. Ce minunat că suntem ai Lui pentru totdeauna ! Până la moarte El e nădejdea noastră, şi dincolo de moarte, El e împlinirea noastră veşnică, reală.

Am cântat astăzi « Mă-nchin pentru totdeauna » şi mi-a spus Domnul că nici nu ştiu ce spun. Şi aşa este. Spun pentru totdeauna, dar nu ştiu ce înseamnă asta. Pot sa fiu sigură doar de planul veşnic, ceresc. Dar nu ştiu când va începe, pentru că nu ştiu când se va termina planul pământesc. Nu ştiu cât înseamnă, de fapt, pentru mine, pentru totdeauna. Poate să însemne doar câteva ore de acum incolo ; poate câteva zile, săptămâni. Sau poate încă zeci de ani.

Nu ştiu cât durează pentru totdeauna în plan fizic. Nu ştiu cât va ţine totdeauna al meu, dar l-am asigurat, l-am încredinţat Celui care ştie şi care hotărăşte ce înseamnă pentru totdeauna pentru mine, pentru tine.

E izbitoare, prea dureros de bruscă apariţia finalului planului fizic al lui totdeauna. Spunea cineva în seara asta memorabilă că « se întâmplă deodată şi nu îţi cere nimeni acordul ». Aşa este. Dar noi, ca unii care suntem răscumpăraţi şi avem o nădejde care trece dincolo, în planul veşnic, am semnat deja acordul, atunci când am spus « Pentru totdeauna facă-Se voia Ta în viaţa mea, Părinte. »

Când suntem şocaţi de încercări imprevizibile, să facem ce scrie la Carte.

Două mesaje- unul al fratelui Emil Bartoş şi unul al cărţii « Confuzie de identitate », scrisă de oamenii care s-au aflat în centrul evenimentelor descrise în carte- m-au făcut în ultimele săptămâni să mă gândesc şi să mă pregătesc pentru clipa încercării. M-au marcat. Amândouă aveau în centru nu suferinţa din faţa încercării imprevizibile, ci inchinarea omului care se afla în acea suferinţă. Să te închini Dumnezeului Celui Preaînalt în cele mai dureroase momente din viaţă, aşa cum Iov ne dă exemplu.

Tot ce mai vreau să spun este că respect durerea celor aflaţi în suferinţă- la orice nivel- în seara aceasta. Şi L-am rugat pe Dumnezeu să primească închinarea noastră, în numele lor, al acelora care de câteva ore trăiesc ...nici nu îmi pot imagina ce suferinţe, ce sentimente, ce gânduri...Pentru că am hotărât ca atunci când cineva nu poate să faca acest lucru datorită stării în care se află, să o fac eu, în numele lor, pentru gloria lui Dumnezeu. E un alt fel de a sta în spărtură.

Toată cinstea, toată lauda, toate meritele sunt ale Tale, Stăpân al vieţilor noastre. Pentru totdeauna, orice ar însemna aceasta.

Fără alte comentarii din partea-mi.

În culori, care mai de care.

Mâinile-mi sunt pline de culorile cu care am încercat să zugrăvesc ceea ce vreau, ceea ce tânjesc după, pe pereţii aspru pregătiti ai inimii mele.

De colorat, i-am colorat ; dar stau printre unelte ajutătoare, mă uit şi nu înţeleg : culorile, formele, însemnătăţile. Din culorile folosite, care s-au îmbinat şi combinat, s-au format altele, pe care nu le-am intenţionat; culori despre care mi-ai vorbit şi pe care te-ai mirat că nu le am şi nu ştiu dacă le vreau.

În culori.

M-am pictat în culori de cer senin, pentru ca să mă bucur de galbenul solar ce am nevoie să îmi încălzească zâmbetul.

Din acestea două- albastrul cerului şi galbenul soarelui- s-a format verdele, pe care îl credeam trecut o dată cu vara iubirii învăţate.

M-am pictat în culori de roşu inchis, pentru că îl simt siguranţă, siguranţa de care am nevoie şi stabilitate, pe care mi-o doresc.

M-am pictat în albul zăpezii şi al minunii pe care o aştept să se întâmple.

M-am pictat în negrul uitării, pentru că el acoperă cel mai bine ce-i mai dureros.

S-au îmbinat- speranţa cu uitarea- şi a apărut gri- incertitudinea, o culoare mult prea folosită pe pereţii ce mă formează, pe care nu o doream acum, nu o intenţionam, dar s-a întâmplat. O să mă bucur şi de ea.

O să mă bucur de toate culorile cu care m-am pictat. O să mă bucur de toate urmele ce le vei lăsa pe pereţii proaspeţi ai fiinţei mele, de toate culorile şi nuanţele ce le vei aduce în viaţa mea, vrând sau nevrând.

O să mă bucur, pentru că multe culori înseamnă bucurie, înseamnă trăire, înseamnă experienţă, înseamnă învăţarea răbdării, înseamnă că o să ştiu cum să fiu alături de tine când o să îţi doreşti sau o să ai pereţii tăi pictaţi în culorile care sunt şi ale mele.

[...]

Aş putea fi în cădere, liberă cădere; dar nu vreau să recunosc că sunt în pericol.

Cert este că acum frumosul nu se mai naşte din urât şi durere, ci din ceea ce ar putea fi, dar nu este.

Se poate şi aşa, dar nu vreau să înot la suprafaţă. Totuşi, nici adâncurile nu mă mai cheamă aşa cum o făceau. Aceasta este, de fapt, o veste bună : un semn de vindecare !

Chipul Lui. Se vede?

Mi-a plăcut şi m-a pus pe gânduri unul din punctele cuvântării pastorului Emil Bartoş, aseară.
Tema era Imago Dei, din Psalmul 8. Sau Despre demnitatea fiinţei umane.

Punctul despre care vorbesc, ultimul:
Chipul lui Dumnezeu în noi înseamnă că suntem fiinţe relaţionale.

Iubeşte-te pe tine însuţi, pentru a şti şi a putea să îi iubeşti şi pe ceilalţi. Dar niciodată nu vei găsi împlinire prin tine însuţi.

Această idee am regăsit-o săptămâna care a trecut în Portret în oglindă, Josh McDowell:
După ce devenim creştini, nu mai suntem, niciunul dintre noi, o insulă.
Nu mai eşti o insulă. De atunci, ai devenit peninsulă. :)

Libertatea elimina constrângerea, dar implică dăruirea.

Termenul grecesc prosopon înseamnă faţa care caută altă faţă.
Din el a derivat persona, care suntem noi- persoana.
Aşa ne definim: feţe care caută alte feţe; ne defineşte dialogul.

Dialogul defineşte Cerul.
Monologul defineşte Iadul.

Nu există creştin izolat; creştin- insulă.

Mântuirea exprimă şi o trecere de la individ la persoană.
Trebuie să treci de la stadiul individual la cel interpersonal, pentru a găsi împlinire, salvare, regăsire.

Recuperează relaţiile pierdute. Totul este un dar.

Un dar ce ţi-a fost dat o dată, nu îţi mai este luat. Ceea ce a fost odată binecuvântare, nu poate fi acum un spin în coastă, ca să spun pe româneşte, şi nu în engleză. (gândurile mele)

Viaţa-i scurtă. Preţuieşte relaţiile. Salvează-le. Fă orice pentru asta! (imperativele lui)
...pentru că vreodată, te vei mai întâlni cu ceea ce a fost cândva, o relaţie. Una după chipul lui Dumnezeu, o relaţie care poate fi restaurată, recuperată prin şi numai prin Isus Cristos.

Zici că semeni cu El. Se vede lucrul acesta şi în relaţiile tale? În toate relaţiile tale?

Ai grijă de relaţiile tale, pentru că te vei mai întâlni cu ele.

...

Poate şi tu ai stricăciuni prin relaţii, poate şi tu ai uitat de vreun prieten. Poate şi tu ai făcut greşeli sau eşti cel care suferă de pe urma vreunei relaţii care s-a dovedit a nu fi ceea ce te aşteptai. Poate că ţi-a fost greu, poate încă îţi mai este. Dar întoarce-te acolo unde ai lăsat lucrurile "aşa" şi în Numele Celui care ţi-a dăruit acea relaţie, lasă lucrurile să continue, lasă iertarea să îşi facă loc printre frustrări, cioburi de vise şi de bucurii împrăştiate în toate cele patru zări. Iubeşte cum a făcut-o Isus, când a restaurat chipul lui Dumnezeu în noi, la cruce. Hai să-L lăsăm să se vadă în noi şi în toate relaţiile noastre. :)
Eu asta o să încerc. Şi cu ajutorul şi puterea Lui, voi şi birui natura-mi încăpăţânată, rănită şi obosită.

Rime de la prime ...

Când aşteptarea se îneacă în esenţă
Şi viaţa zi de zi-i perseverenţă,
Aşteaptă în căinţă-a Sa prezenţă
Să îţi ridice greaua penitenţă.

De totul nu-i decât o aparenţă
Şi-asa normală ţi se pare-a Sa absenţă,
Te scalzi şi te-adânceşti în necredinţă,
Fără să poţi vedea a dragostei prezenţă.

Degeaba-ncerci cu vehemenţă
Să înţelegi a inimii dorinţă.
Ai doar nevoie ca o reală pocăinţă
Să supună-ntreaga ta fiinţă.

De-n viaţa ta nu e nădăjduinţă,
Apleacă-te smerit în pocăinţă.
Curând se va deschide o portiţă ;
Întinde-ţi mâna spre-a Lui făgăduinţă.

24 februarie 2008.

Viaţa ca un dans.

Zi de toamnă …prima zi. Singură pe scenă , dar nu oricare.
Plângeam, plângea şi cerul cu mine; prima zi pe scena vieţii, primul pas de dans.















Au urmat alti paşi: timizi, nesiguri, incerţi...paşii mei.
Rătăceam singură într-un dans nebun, dezordonat, încoace şi încolo.
Muzica suna vag, băteam ritmul inimii mele-
rătăcit, pierdut într-o lume străină,
deşi era tot ce cunoşteam; nu-mi găseam acordul.
Nici vorba de coregrafie.
Doar eu şi nimeni...





Într-un astfel de dans mă mişcam, fără sens, pe tărâmul necunoscut, explorând orizonturi, acorduri noi pe portative neînţelese.


Până când într-o zi, când reflectoarele s-au oprit asupra mea şi mi-au transmis clar că nu mai pot continua aşa.

În urechi mi-a răsunat tare şi clar ritmul bine definit; sufletul îmi jubila, când, dintr-o dată, Cineva m-a prins de mână, m-a ridicat şi m-a învăţat un dans nou: semăna a tango şi aducea a vals- ceva nemaîntalnit, inexplicabil…fără să-mi dea răgaz să mă întreb la ce bun toate astea , mi-a şoptit blând:

“O să te conduc mereu, o să te ridic atunci când cazi, o să te pansez atunci când te rănesti, o să-ţi şterg lacrima când plângi , o să râd cu tine când râzi…doar lasă-Mă, lasă-Mă să dansez cu tine! …Să dansez mereu!”


Ispitită de blândeţea Lui, am acceptat şi am dansat vreme îndelungată pe acorduri ce-mi încântau inima şi paşii ce deveneau tot mai potriviţi cu ai Lui... Partenerul meu Desăvârşit era acolo când ritmul se înteţea şi nu mai făceam faţă; chiar şi când rănile mi-erau sângerânde, tot acolo era; când eram la pământ, o singură mână era întinsă, a Lui! Îmi spunea din nou:


“Acordul acesta e pentru noi, mai acordă-Mi un dans, prinde-Mă de mână... e timpul să dansăm!“

N-o să uit nici acum piruetele pline de euforie, care mă purtau departe pe scenă... şi mai apoi, îmbrăţişarea plină de dragoste ! Coregrafia era perfectă. Tandreţea Maestrului mă copleşea, n-avea limită, decât o mare albastră; un cer deasupra noastră! Paşii noştri refuzau legiile naturii, gravitaţia nu era pentru noi ; pământul nu ne mai ţinea…am prins aripi şi-am plutit într-un vals interminabil şi sper să plutim aşa până când vom găsi loc de odihnă pentru picioarele noastre...până cand vom ajunge Acasă!
Şi fie că ritmul se va opri, fie că voi cădea, voi plânge, dansul meu va continua ..Îi voi prinde Mâna Partenerului din nou…şi nu îi voi da drumul până când acordul va fi desăvârşit, până vom poposi pe tărâmul fericirii eterne şi ne vom închina pe altarul sfinţeniei!









În eternitate, eu şi Coregraful meu!





P.S. Articol pus la cale de noi două :D [I. si E. ]

Viaţa ca o maşină

Am discutat într-o seară , la grupul Fitzuica Sibiu, despre Viaţă şi modul în care e ea privită de diferite grupuri de persoane. Unii văd Viaţa ca fiind un joc de cărţi, ca un puzzle, ca o simfonie , ca un carusel într-un parc de distracţii etc.


[poza-desen by Emy Dobrin himself]

Însă eu, îmi imaginez viaţa ca o maşină. Ciudat, nu? Ciudat şi titlul acestui text... Dar şi viaţa e ciudată.


Încep cu maşina (ceva logic, nu?) . Să ne uităm la o maşină oarecare. Nu una scumpă , nu o marcă de renume. Cumpărăm o Dacie. Dacia 1310. Wow! Acuma vă întrebati: nu e cam veche? O fi, nu o fi, dar orice maşină, specific: ORICE MAŞINĂ, poate fi folosită în acest exemplu.
Bun. Avem maşina, şi ce putem face cu ea? Bineînţeles că o vom folosi la cumpărături, mergem la serviciu, la şcoală, rezolvăm probleme şi facem o grămadă de lucruri cu acea maşină. Foarte utilă, nu?
Dar să ne gândim că Dacia noastră îşi va schimba stăpânul/proprietarul. O vindem unui tânăr pilot de curse care îşi caută maşină. Acesta plăteşte un preţ foarte mare doar ca să aibă maşină şi după ce o are, investeşte în ea pentru a putea câştiga Marele Premiu.
Aşadar, va schimba motorul, suspensia, roţile, farurile, caroseria va fi reparată şi vopsită, iar ca toţi să vadă noua destinaţie a maşinii, pe ea vor fi lipite stickere. Frumos, nu? Şi eu aş vrea o asemenea maşină :P, chiar dacă e Dacia 1310.
Acum mă întreb: oare ce va face pilotul cu maşina? Va merge doar la cumpărături, la şcoală , la serviciu? Nu, ci cu maşina va alerga pe pistă pentru Marele Premiu, pentru Premiul Alergării, iar celelalte lucruri pe care le va mai face le va face cu siguranţă mai bine.

Tot aşa e şi cu viaţa noastră. Alergăm pentru plăcerile noastre zilnice, pentru satisfacerea firii pământeşti şi de cele mai multe ori, pentru îndeplinirea sarcinilor date de cel Rău.
Toate astea, până când Isus Hristos a plătit cel mai mare preţ pentru a ne salva şi a ne avea sub îngrijirea Lui. EL ne-a schimbat inima(motorul) şi ne-a dat o nouă credinţă(suspensia) pentru a avea stabilitate în alergarea după Marele Premiu. Astfel, cu o nouă inimă şi ascultarea de pilotul nostru Isus Hristos, vom trece cu bine de lina de sosire şi vom primi Premiul Alergării.

Ce frumos ar fi dacă toţi am alerga după Marele Premiu şi am asculta de pilotul nostru Isus Hristos.

PS: Nu uita că te-ai născut FĂRĂ PIESE DE SCHIMB! Viaţa trece! Pentru cine vrei să alergi? Ce premiu vrei să primeşti?

Emy Dobrin.

Viaţa ca o...

A doua întâlnire din acest an universitar a grupului Fitzuica Sibiu(nu e chiar cea din poză, dar e asemănătoare) a avut ca temă, propusă de Liviu Hampu, Viaţa.
După ce ne-a dat câteva piste de pornire, am discutat în grupuri mai mici despre Viaţă şi care este perspectiva noastră asupra ei, care este perspectiva lui Dumnezeu asupra ei.

În timp ce discutam noi, mi-a venit o idee, văzând multitudinea de unghiuri din care poate fi privită viaţa. Aşa că am aruncat mănuşa. O provocare pentru cei din grupuleţul din care făceam parte. Să scrie fiecare un mic sau mare eseu care să aibă ca suport viziunea lor asupra vieţii. Viaţa ca o...

Mi-a venit ideea aceasta şi pentru că eu însămi am scris prin iulie ceva cu acelaşi titlu: Viaţa ca un playlist era ideea mea de atunci. Şi aceea este, fără să ştiu, prima scriere din seria Viaţa ca o...
De-a lungul timpului o să mai provoc oameni să scrie pe această temă.

Motivaţia mea? Am mai spus-o: Îmi place să provoc oamenii la scris. Pentru că ştiu că le face şi lor bine şi pentru că ne îmbogăţeşte şi pe noi.
Îmi place aşa de mult să scrie mai mulţi oameni pe aceeaşi temă; se vede foarte bine cât de diferiţi suntem fiecare şi cât material- nelimitat- deţine Dumnezeu să ne insufle fiecăruia dintre noi din El. Minunat!
Dobândim cei care citim noi perspective, ne îmbogăţim imaginaţia, gândirea, concepţia cu privire la lucrurile pe care le vedem şi pe care nu le vedem. Îl descoperim pe Dumnezeu din unghiuri în care nu ne-am gândit niciodată să ne punem, să privim şi să ne lăsăm învăţaţi.

Te provoc chiar şi pe tine. Dacă te-ai gândit vreodată să asemeni viaţa cu ceva, cu orice, îndrăzneşte să ne povesteşti şi nouă. Într-un comentariu lung sau într-un mail pe care mi-l trimiţi şi va fi citit sub formă de articol, exprimă-ţi gândurile cu privire la acest dar pe care l-am primit toţi, dar pe care fiecare îl folosim în mod diferit: Viaţa.

Mulţumesc celor care au răspuns provocării şi au avut curajul de a-şi expune ceva din ei înşişi; mulţumesc ţie, care vei citi aceste bucăţici din ei şi nu vei scoate arme de atac sub formă de cuvinte, ci vei cerne şi filtra bine cele citite şi vei ce este bun pentru ; mulţumesc lui Dumnezeu pentru că ne-a creat aşa de minunat, aşa de diferiţi şi a pus în noi capacitatea de a învăţa unii de la alţii, de a accepta opinia celorlalţi, de a ne bucura de ceea ce vedem bun frumos ei, de la El, Tatăl nostru.

Chemarea unui suflet însetat

Îngroapă-mă-n Tine,
vie cum sunt.
Să mor pentru Tine
doresc azi, mai mult.

Căci tot ce eu sunt
mă doare prea mult,
de când nu mai eşti
peste viaţa-mi, Stăpân.

Vino Tu iar
în min' să trăieşti.
Căci viaţa-mi contează
doar Tu când domneşti.

3 octombrie 2009

E prea târziu sau prea devreme...
E prea frig pentru o aşa zi, dar poate potrivit pentru o noapte ca asta.
Ea e la locul ei- prietena mea credincioasă, încântându-mă cu zâmbetul ce o poartă azi, acum.
Deşi norii nu lipsesc, ea este mai strălucitoare decât umbra lor.
Acest lucru îmi aminteşte de zâmbetul ce ar trebui să mă deseneze în aceste clipe, în ciuda celor care pot fi numite nori.
Sunt singură, în prearăcoarea îmbinării zilei cu noaptea.
E linişte şi totuşi, aud:

You're my beloved.
Death shall not part us
It's you I died for
For better or worse
Forever we'll be.
(Tenth Avenue North, Beloved)

Sunt înaintea Lui, Stăpânul, care îmi întinde la picioare o toamnă bogată în sentimente şi culori. Îi mulţumesc pentru bucuria autentică ce o am când văd lucrarea mâinilor Lui, când ochii şi simţurile toate mi se înfruptă din minunatul desen ce l-a expus peste tot în jur.

El e Domn peste tot, iar eu...înaintea Lui, cum spuneam.
Dar cu mâinile goale...
Am doar ce tot El îmi dă: bunătăţile încă nedeschise din această nouă zi căreia încă nu i-am văzut lumina, doar întunericul ce o pregăteşte.

Şi mai am ceva: o castană a promisiunii Lui, pe care mi-a rostogolit-o la picioare în cel mai oportun moment: Ei vor fi ai Mei.
Cuvântul Lui dat e tot ce am mai preţios, pentru că este Da şi Amin; sau Zis şi Făcut.

În acest context, ţinând strâns în mână castana promisiunii, sunt gata să întâmpin ziua de azi împreună cu toate provocările, surprizele, bucuriile şi încercările ei.

Iar castana promisiunii îmi aminteşte de toamna veche de trei ani deja; de promisiunea pentru împlinirea căreia s-a lucrat până acum şi pe care împlinire încă o mai aştept:

Cetatea aceasta va fi pentru Mine o pricină de laudă şi de slavă printre toate neamurile pământului. Ele vor afla tot binele pe care i-l voi face, vor rămânea mirate şi uimite de toată propăşirea pe care i-o voi da. (Ieremia 33:9)