octombrie 26, 2009

Viaţa ca un dans.




Zi de toamnă …prima zi. Singură pe scenă , dar nu oricare.
Plângeam, plângea şi cerul cu mine; prima zi pe scena vieţii, primul pas de dans.
















Au urmat alti paşi: timizi, nesiguri, incerţi...paşii mei.

Rătăceam singură într-un dans nebun, dezordonat, încoace şi încolo.
Muzica suna vag, băteam ritmul inimii mele-
rătăcit, pierdut într-o lume străină,
deşi era tot ce cunoşteam; nu-mi găseam acordul.
Nici vorba de coregrafie.
Doar eu şi nimeni...






Într-un astfel de dans mă mişcam, fără sens, pe tărâmul necunoscut, explorând orizonturi, acorduri noi pe portative neînţelese.


Până când într-o zi, când reflectoarele s-au oprit asupra mea şi mi-au transmis clar că nu mai pot continua aşa.


În urechi mi-a răsunat tare şi clar ritmul bine definit; sufletul îmi jubila, când, dintr-o dată, Cineva m-a prins de mână, m-a ridicat şi m-a învăţat un dans nou: semăna a tango şi aducea a vals- ceva nemaîntalnit, inexplicabil…fără să-mi dea răgaz să mă întreb la ce bun toate astea , mi-a şoptit blând:

“O să te conduc mereu, o să te ridic atunci când cazi, o să te pansez atunci când te rănesti, o să-ţi şterg lacrima când plângi , o să râd cu tine când râzi…doar lasă-Mă, lasă-Mă să dansez cu tine! …Să dansez mereu!”



Ispitită de blândeţea Lui, am acceptat şi am dansat vreme îndelungată pe acorduri ce-mi încântau inima şi paşii ce deveneau tot mai potriviţi cu ai Lui... Partenerul meu Desăvârşit era acolo când ritmul se înteţea şi nu mai făceam faţă; chiar şi când rănile mi-erau sângerânde, tot acolo era; când eram la pământ, o singură mână era întinsă, a Lui! Îmi spunea din nou:


“Acordul acesta e pentru noi, mai acordă-Mi un dans, prinde-Mă de mână... e timpul să dansăm!“

N-o să uit nici acum piruetele pline de euforie, care mă purtau departe pe scenă... şi mai apoi, îmbrăţişarea plină de dragoste !
Coregrafia era perfectă. Tandreţea Maestrului mă copleşea, n-avea limită, decât o mare albastră; un cer deasupra noastră! Paşii noştri refuzau legiile naturii, gravitaţia nu era pentru noi ; pământul nu ne mai ţinea…am prins aripi şi-am plutit într-un vals interminabil şi sper să plutim aşa până când vom găsi loc de odihnă pentru picioarele noastre...până cand vom ajunge Acasă!
Şi fie că ritmul se va opri, fie că voi cădea, voi plânge, dansul meu va continua ..Îi voi prinde Mâna Partenerului din nou…şi nu îi voi da drumul până când acordul va fi desăvârşit, până vom poposi pe tărâmul fericirii eterne şi ne vom închina pe altarul sfinţeniei!










În eternitate, eu şi Coregraful meu!





P.S. Articol pus la cale de noi două :D [I. si E. ]

Un comentariu:

aproapealb spunea...

Minunat! Fie ca valsul acesta sa fie cat mai lin, departe de ritmuri nepotrivite, sa te poarte pe muzica bucuriei, pe notele dragostei, pe acordurile curatiei inimii!

Interesaţi de pagina de viaţă