E prea târziu sau prea devreme...
E prea frig pentru o aşa zi, dar poate potrivit pentru o noapte ca asta.
Ea e la locul ei- prietena mea credincioasă, încântându-mă cu zâmbetul ce o poartă azi, acum.
Deşi norii nu lipsesc, ea este mai strălucitoare decât umbra lor.
Acest lucru îmi aminteşte de zâmbetul ce ar trebui să mă deseneze în aceste clipe, în ciuda celor care pot fi numite nori.
Sunt singură, în prearăcoarea îmbinării zilei cu noaptea.
E linişte şi totuşi, aud:

You're my beloved.
Death shall not part us
It's you I died for
For better or worse
Forever we'll be.
(Tenth Avenue North, Beloved)

Sunt înaintea Lui, Stăpânul, care îmi întinde la picioare o toamnă bogată în sentimente şi culori. Îi mulţumesc pentru bucuria autentică ce o am când văd lucrarea mâinilor Lui, când ochii şi simţurile toate mi se înfruptă din minunatul desen ce l-a expus peste tot în jur.

El e Domn peste tot, iar eu...înaintea Lui, cum spuneam.
Dar cu mâinile goale...
Am doar ce tot El îmi dă: bunătăţile încă nedeschise din această nouă zi căreia încă nu i-am văzut lumina, doar întunericul ce o pregăteşte.

Şi mai am ceva: o castană a promisiunii Lui, pe care mi-a rostogolit-o la picioare în cel mai oportun moment: Ei vor fi ai Mei.
Cuvântul Lui dat e tot ce am mai preţios, pentru că este Da şi Amin; sau Zis şi Făcut.

În acest context, ţinând strâns în mână castana promisiunii, sunt gata să întâmpin ziua de azi împreună cu toate provocările, surprizele, bucuriile şi încercările ei.

Iar castana promisiunii îmi aminteşte de toamna veche de trei ani deja; de promisiunea pentru împlinirea căreia s-a lucrat până acum şi pe care împlinire încă o mai aştept:

Cetatea aceasta va fi pentru Mine o pricină de laudă şi de slavă printre toate neamurile pământului. Ele vor afla tot binele pe care i-l voi face, vor rămânea mirate şi uimite de toată propăşirea pe care i-o voi da. (Ieremia 33:9)