Linistire, ascundere....

Era aseară, când m-am oprit în mijlocul străzii, mi-am pus mâna pe inimă şi am zis: "Uite-o."
Magnifică era. Indescriptibil de frumoasă. Rotundă, departe, dar nu rece. Aseară nu era rece. Era caldă. Şi mă chema. La o stare cu ea, la un pic de timp în tăcere, amândouă, ca vechi prietene ce suntem.
Deşi nu i-am putut onora invitaţia, nu i-am putut răspunde chemării, mi-a ocupat mintea şi inima.
Am ajuns acasă cu un sentiment ciudat. Vroiam ceva şi nu ştiam ce; simţeam o nevoie de închinare, de reverenţă, de .....micire în faţa Dumnezeului meu care a creat-o aşa de minunată.
Nu-mi găseam cuvintele, locul, muzica.
Am ajuns acasă şi am transcris repede nişte sentimente-(postul anterior).
Dar sentimentul , nevoia nu a dispărut.
Deşi ştiam că toţi ai mei sunt în parc, cub clarul lunii, în răcoarea nopţii, deşi mi-ar fi plăcut să fiu cu ei, nu îmi părea rău. Locul unde eu trebuia să fiu aseară era , dacă nu acasă, singură într-un copac, cu gândul la El şi cu ochii la ea.
Dar am fost acasă. Şi m-a trimis ceva la Cristian Cazacu- Frumuseţea Ta. O piesă direct pe nevoia mea de aseară. Am setat pe repeat şi am ascultat-o până m-am culcat. Azi dimineaţă am pus- o din nou. Acum o ascult.
Am căutat-o pe youtube şi am găsit-o într-un singur format. Surpriză. Trimiţătorul de imagine de lună de aseară, cântă piesa asta. Chiar ieri am citit un status care zicea "Coincidenţa este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim".
Asta nu mai contează. Nu e întreagă în video, dar să îţi faci o idee. Iar cuvintele, în cele ce urmează:

În slăbiciunea mea caut Faţa Ta
Învaţă-mă să vreau şi Te voi asculta
Mi-e teamă uneori că n-am să reuşesc
Dar Tu îmi spui "Încearcă, fiindcă te iubesc"

Mă liniştesc în Tine, ascuns în Faţa Ta
Cu ochii plini de lacrimi sunt copleşit de ea.
Mă-nchin cu reverenţă înaintea Ta,
Privesc cu desfătare frumuseţea Ta.

În slăbiciunea mea am puterea Ta
Aleg să mă supun, renunţ la viaţa mea.
Păşesc pe ape-adânci, iar Tu mă însoţeşti
Trăiesc, dar nu mai sunt eu, în mine Tu domneşti.

Mă regăsesc în Tine, săpat în palma Ta
Creat dintotdeauna să m- odihnesc în ea
Mă liniştesc în Tine, ascuns în Faţa Ta.
Cu ochii plini de lacrimi sunt copleşit de ea.
Mă-nchin cu reverenţă inainteaTa
Privesc cu desfătare frumuseţea Ta.

Am îngenuncheat în Faţa Lui şi mi-a spus: Tu, Eliza, adu-Mi închinare. Trăieşte cântecul acesta. Lasă-te cuprinsă, învăluită, trăită de Mine. Închină-te. Şi Eu voi avea grijă de lucrurile care te preocupă în această perioadă. Asta, cred că pentru că tocmai îmi trecuse prin minte greutatea zilei de azi. Dar El aude şi gândurile , tot ce mişcă înăuntrul meu El simte. Şi are grijă.
Caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu- şi toate celelalte ţi se vor da pe deasupra.
Caută-Mă mai întâi pe Mine, caută Faţă Mea şi Eu Mă voi îngriji de restul.
Odihneşte-te şi linişteşte-te în Mine. Bucură-te de Faţa Mea şi de frumuseţea Mea. Eşti creaţia Mea, eşti minunea pământului. Luna este minunată, într-adevăr. Dar aminteşte-ţi că tu eşti mai presus de ea.
Fii atentă: aşa cum tu o priveşti pe ea, aşa te privesc alţii pe tine. Eliza, ce simt oamenii când se uită la tine? Ce văd? Ce sentimente îi cuprind? Pace, linişte, chemare spre Mine, împlinire, bucurie? Sau simt teamă, vor să se distanţeze, li se strânge inima de durere, sau de indiferenţa ta?
Iubeşti luna, Eliza. Dar înveţi de la ea?

Doamne, mulţumesc. Pentru că mă înveţi din tot. Din ceea ce iubesc şi din ceea ce doresc, Tu mă înveţi. Să trăiesc, dar să nu mai fiu eu. Săpată în palma Ta, creată să m-odihnesc în ea. Ce frumos e în palma Ta. Sapă-mă tot mai adânc, lasă-mi sufletul să fie modelat. Fii-mi Tu tot ce nu -mi ajunge, fii-mi Tu tot ce îmi doresc.
Amin.

Te las mai jos şi să auzi. Nu uita, pe oricine ai vedea, nu fii surprins. Şi nu uita: cântă Cristian Cazacu.Pe cine vezi, dacă nu ştii, este Gelu. Poate vei mai auzi de el.

Numai bucurii pentru azi!

Ea, luna.

Să te ajung, să te cuprind.
Să mă primeşti , să mă-nconjori.
Căci singură ca tine -sunt
Şi rece tot ca tine- mă doresc.
Să n-am nimic comun cu ei.
Să nu mă mai atingă ,
Să nici nu mă-nţeleagă.
Tăcere, plinătate e tot ce uneori iubesc.
Căci plinul şi deplinul
Şi absolutul rece
Nu între , nici cu ei nu-l am desăvârşit.
Ci doar tu, care ochii mi-ai luat,
Împărăţeşti sublimă.
Tu cu-al tău Împărat;
Tu, cu-al meu Împărat.

Tu, Absolut, cum ştii să Te arăţi,
Cum faci să Te cunosc.
Cum Tu mă împlineşti în fiecare seară;
Când Faţa Ta o văd în tot ce mă-nconjoară.
Te iubesc, Te doresc, Te simt încă lipsă.
Şi aştept clipa când luna şi steaua
În cale nu-mi vor sta,
Să Te zăresc pe Tine,
Al totul Absolut,
Veşnic împărat ,
Ce mintea mi-ai schimbat!
Şi-Ţi mulţumesc că m-ai lăsat
Să Te cunosc,
În fiecare Absolut ce mi-l împărtăşeşti.

Retrospectivă

De câteva zile mă tot pregătesc să scriu.
Şi nu încep a scrie acum pentru că în sfârşit ştiu clar despre ce, ci pentru că acum am un pic de timp.

Am început a vrea să scriu despre năpastă: cum vine ea brusc şi cu putere, cum te face să îţi tragi scaunul pentru a te aşeza la câteva secunde după ce ai ridicat receptorul; cum vine ea să şteargă ca un burete vise frumoase desenate cu cretă , sau planuri schiţate pe tabla viitorului tău curând. Cum în câteva minute pot apărea schimbări dramatice în viaţa ta de tânăr, bătrân sau altă categorie de vârstă. Cum cu câteva ore înainte aveai mâinile pline, siguranţă, linişte şi acum...îţi trebuie ajutor pentru a îţi aduna puterile pentru a înghiţi ceva care să te facă mai ne-simţit, ca să poţi trece cumva peste...
Despre asta am vrut să scriu luni.

Apoi am vrut să scriu despre greutatea de a lua decizii (iarăşi mă aflu la o răscruce). Această greutate care te împinge la a căuta informaţii, a pune în balanţă, a caută avantaje şi dezavantaje ...şi până la urmă, să te decizi ca, dacă nu cumva Domnul îţi va scria cu mâna pe perete sau nu îţi va vorbi clar şi pe înţelesul tău, să alegi varianta care corelează cu "e cel mai simplu aşa".
Sau poate nu vei urma nicio cale din cele două pe care le-ai vrea. Poate o a treia este planificată. Trăieşti şi parcurgi fiecare pas fără pregătiri, fără planuri, crezând că atunci când va veni momentul decisiv , pur şi simplu vei apuca drumul potrivit fără să te mai gândeşti. Sperând că va fi aşa- cu mintea ta, dar în sufletul tău ştiind că este El, care se va îngriji de toate...la timpul lor.

Şi uite aşa am trecut fără să ştiu cum peste două greutăţi din săptămâna asta.

La alta mi s-a dat răspunsul fără să mai fiu nevoită să chiar întreb. L-am tot întrebat pe Domnul, iar El mi-a dat răspunsul când m-am aşteptat mai puţin.

Şi acum...?
Acum doar trec în calendar greutăţile, pentru ca , peste o săptămână să pot zice "Da, am gustat din nou ce bun este Domnul, ce nebănuite şi necunoscute sunt căile Lui cele bune şi perfecte pentru mine."

Şi aseară, da, aseară.
Redau numai câteva fragmente din liniştea şi veselia interioară ce le-am simţit ieri.

"Scapă-mă, o, Doamne,
de golul ce îl simt..."

...cântă ei, în rugăciune. Mă rugam şi eu, în vremea când încercam să gust din multe, ca să mă satur.
Dar acum, de când Tu eşti sarea din bucata-mi de viaţă- neîncetat, nu mai simt gol, căci Tu-mi eşti din plin!

E bucurie, când eşti ridicat. E o minune, când priveşti înapoi şi nu mai este nimic care să îţi reţină privirile acolo, în trecut. Şi când îţi poţi întoarce cu toată inima şi cu toată liniştea şi pacea privirile spre înainte!
După cum zicea Nichita Stănescu într-un interviu, la întrebarea "Dacă privim înapoi la...., ce putem spune?" Răspunsul a fost "Prefer să privesc înainte."
Niciun compromis, aşa să ne ajute Dumnezeu. Nicio legătură cu trecutul, pentru că tot ce contează este acum şi de acum înainte.
După cum şi apostolul Pavel spune "Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte"(Filipeni 3:13b), las trecutul şi mă dau viitorului. Las oamenii şi mă dau lui Dumnezeu. Las frica şi păşesc încrezătoare în braţul tare al lui Dumnezeu şi în iubirea Lui pentru mine.
Las lumea şi dorurile pământene şi mă dedic Cerului, căci de pe acum începe viaţă mea veşnică.

Pacea să fie şi să rămână cu noi, cu toţi.

Şi azi, şi Dede...

Ce zi, ce vremuri, ce chinuri trăiesc! Nu îmi ajunge realitatea cruntă ce nu mă lasă să evadez, datorită obligaţiilor şi responsabilităţilor pe care trebuie să le îndeplinesc, mă mai invadează şi trecutul şi nu pot să scap de el!

Ce bine că am câte un moment de refugiu din toate aceste neînţelegeri ale vieţii, ce bine că am o persoană lângă mine pentru care nu sunt popas! Ce bine că Domnul mi-a dat-o pentru vremuri grele şi pentru vremuri din vele mai frumoase!
Ce bine că astăzi pot să vă scriu despre Denisa!
Da, ea este !
Reproduc un fragment dintr-un dialog purtat azi cu un prieten comun:
N: pfuai da ce frumoase sunteţi
N: surorile moshului
Eliza: crezi?
N: da
N: evident
N: şi deosebite şi ciudate
N: şi unicate
N: şi atât
N: adică am uitat..şi minunate!!
Eliza: slavă Domnului pt ceea ce suntem şi m ales pt ce putem fi prin El!
N: amin
E: fete că Dede mai rar
Eliza: prietene ca ea

Şi e adevărat. Nu prea am avut eu prietene fete la viaţa mea, dar în ultimii trei ani, de când l-am pierdut pe cel mai bun şi perfect prieten pe care l-am avut (the ideal for me, the ideal for him), am fost binecuvântată cu multe prietene. Adică vreo sase. Cele mai bune. Trei acasă, trei aici. Şi Denisa e ultima formată şi care le întrece pe toate, pentru că ne-au unit mult preocupările asemenea pe care le-am avut, ţelurile care ne atrăgeau una către alta şi pe amândouă spre ele.
Multe în comun ne-am mai găsit şi tot mai mult ne-am apropiat, ne-am identificat una cu alta, ne-am obişnuit, ne-am simţit bine şi foarte bine împărţind multe- văzute şi nevăzute, ducându-ne poveri una alteia...mai ales ea mie ce mi-a mai dus!
La Dede am găsit ceva ce ştiam numai teoretic şi anume că "prieten nu e cel care îţi laudă toate nebuniile". Da, a ştiut când să mă lase să visez şi când să se oprească în mijlocul străzii, să se uite în ochii mei şi să îmi interzică cu desăvârşire să mai visez sau să mai cred în ceva sau cineva.
A ştiu când să zică "Hai!" şi când să zică "Stop!".

Prietena mea , ce să le mai spun?
Mai bine îţi zic ţie de -acum.
Mulţumesc! Mulţumesc Domnului că te-a rânduit în viaţa mea , mulţumesc ţie că te-ai lăsat rânduită:)
Şi ce îţi doresc...este înţelepciune! Multă înţelepciune- în gânduri, în fapte, în dorinţe, în vise, în ţeluri... Multă putere să duci toate câte ai de dus şi mult curaj încă de acum înainte pentru a răspunde chemării ce ţi-a fost făcută.
Şi ştim că toate cele pe care Domnul nostru, într-un fel sau altul, ţi le-a promis, se vor îndeplini.
Slavă Lui pentru asta.
Îţi doresc ca toate dorinţele care sunt spre sfinţirea ta să se împlinească şi aşa va fi, căci aşa scrie în Plan;) Şi toate clipele tale viitoare să fie pline de dragoste- de toate felurile-, de răbdare, de bunătate, de încredere şi credincioşie- aşa cum mi-ai arătat din plin de un an şi ceva încoace.
Toate visele să îţi devină realitate...şi eu să fac parte din ele!


SHMILY!
Să ai numai surprize frumoase azi. Şi mă gândesc în special la două pe care ţi le doresc şi aş vrea să Şi le dorească şi El pentru tine.
>:D<

De ziua ta, Christian!

Nu mai ştiu acum un an cum a fost, cum l-am sărbătorit pe Christian.

Parcă a trecut aşaaaaa de mult timp! Mult timp în care şi lipsa lui s-a simţit.

Au fost doi ani cu Christian petrecuţi.

Un om "deosebit"! Ca să îl descriu cu propriul lui cuvânt- specific.:)

Şi "plăcut", de asemenea. Niciodată afară nu era prea frig, prea cald, prea ploaie...era plăcut.

În nicio seară nu vroia să ne plictisim. Totdeauna avea planificat ceva deosebit.

Un joc, un film, o plimbare, o poveste, o surpriză... Şi adevărat că nicio seară nu era ca cealaltă.

Deşi un filozof şi un iubitor de cuvânt şi cuvinte, de idei, este , totodată, plin de viaţă, colorat în comportament şi colorând, la rândul lor, şi vieţile celor din jur.

Christian era sarea şi piperul ;))

Da....aşa îmi amintesc.

Multe amintiri , multe învăţate, multe discutate...de la idei, viaţă, filme, cărţi, muzică...până la chiar şi manele:))

Cum mă mai trezeam eu cântând "Ce-ar fi viaţa mea dacă n-ai fi tu în ea...", sau cum era, Christian?

Cum mă mai strâmbam eu când îmi declama cu atâta patos..."Lizzie, lasă-ţi inima să se îndrăgostească!"

Cum eram martoră la serenadele pe care i le făcea Irinei! :))

Normal că acum viaţa ar putea să nu mai aibă gust....cel puţin viaţa de vineri şi sâmbătă seara. Dar el încă dă gust acolo unde se află şi unde trebuie să fie în aceste timpuri.

Christian, am cam vorbit despre tine fără autorizaţie.

Dar ....azi, de ziua ta, despre cine ai fi vrut să vorbesc? De cine să îmi amintesc, dacă nu de tine, de voi, de noi?!?

Aşa departe şi rece cum par...mă rog să ai în continuare puterea de sus pentru a da gust vieţii celor din jurul tău; pentru a primi gustul de viaţă ce vine din Dumnezeu şi pentru a-l folosi spre slava Lui.

Să înveţi lecţia / lecţiile pe care le ai de învăţat acum şi să dea Domnul să avem timpuri în care să putem discuta despre ele. Să avem seri de remember USA.

Şi, împreună cu querida ta , a mea verişoară, să fiţi tari şi să aşteptaţi, mai presus de orice, întoarcerea în eternitatea Casei unde aparţinem împreună.

Şi Domnul să nu fie dat la o parte de pe primul loc din visele tale, din realizările tale, din îndeletnicirile tale, din dorinţele tale şi din dorurile tale.

Voi rămâneţi şi voi în al meu(dor) şi în al meu gând, ca o sare în bucata-mi de viaţă, care nu mai este şi pentru care nu s-a găsit încă substitut(ştiam eu!) .

Binecuvântări şi puteri de sus să plouă peste voi!

Lizzie zisă Snowflake

Hugs.

Despre autobuze si ce legatura au ele cu fetele.

DUPĂ FETE ŞI DUPĂ AUTOBUZE SĂ NU FUGI NICIODATĂ CĂ VIN ALTELE ...se zice.

Zicea Denisa vorba asta şi i-a învăţat şi pe băieţii din jurul nostru. Foarte rău! Aşa că, drept pedeapsă, i-am dat tema asta de scris. Citiţi şi băgaţi la căp'şor:) Şi fete şi băieţi:)

Oare aşa să fie? Oare contează doar să mergi cu autobuzul ? Oare nu contează ora la care trebuie să ajungi la destinaţie? Important este doar să ajungi?

Sunt fată, aşa că nu sunt nevoită să fug după alte fete. Totuşi aş vrea să "vorbesc” despre "fuga după autobuze”. Autobuzele sunt prietenele mele. Mă întâlnesc cu ele de cel puţin 2-3 ori pe zi. Fug după ele atunci când s-ar putea să pierd o cursă. De ce? Pentru că chiar dacă ele vin la un interval destul de mic (12 minute) dacă am ieşit din casă la acel autobus înseamnă clar că cu acela doresc să merg. Dacă doream să merg mai devreme ieşeam mai devreme, iar dacă doream mai târziu, atunci mai zăboveam în casă. Dar NU. Am ieşit la autobuzul de "si 15”, înseamnă că acela este PERFECT pentru mine.
Nu contează doar să ajung la destinaţie cu unul dintre multele autobuze, contează să ajung LA TIMP la destinaţia propusă. 12 minute sunt esenţiale. Nu vreau să intru în sala de curs după prof, nu vreau ca biserica să înceapă fără mine (deşi spre ruşinea mea o spun că s-a mai întâmplat), nu vreau să-mi las prietena să aştepte atâta timp. Pentru ce? Pentru că nu am depus puţin efort de a fugi? Sau poate secretul nu este în a fugi, ci este în a ieşi mai devreme din casă astfel încât să aştepţi autobuzul, nu să fugi după el? Poate, dar mie îmi place să valorific fiecare minut (sau să-l tărăgănez mai bine zis) şi aşa se face că uneori mai trebuie să fug după el.
Dar îmi place!!! Satisfacţia pe care o simţi atunci când gâfâind şi transpirată pui piciorul pe treapta autobuzului este net superioară sentimentului de regret care mă încearcă atunci când îl privesc plecând în departare...fără mine.
Autobuzele- prietenele mele. De câte ori nu mi-au simţit ele entuziasmul când mergeam spre locul unde trebuia să fiu. De câte ori nu m-au purtat când mă întorceam plină de bucurie, de tristeţe sau de regret. De câte ori nu mi-ai auzit gandurile...de câte ori nu m-au învăţat lecţii de viaţă. Da. M-au învăţat lucruri esenţiale, cum ar fi:
1. Transportul costă. Nu poţi beneficia de serviciul lor fără un contra cost. E imposibil, sau mai bine zis, e riscant. Şi am văzut oameni care au riscat. Unii au plătit scump pentru aceasta, alţii nu au fost prinşi, dar cred totuşi că o conştiinţă încărcată este un cost destul de ridicat (pentru cei care mai au conştiinţă). E frumos să te ştii în siguranţă. Este un cost, da, în comparatie cu avantajele este acceptabil. => m-au învăţat că transportul vieţii mele costă: efort, timp, energie, dedicare, dragoste, acceptare, sacrificiu... Nimic nu este gratis, totul presupune un cost...dar SE MERITĂ.
2. Oamenii vin şi pleacă. Într-un autobus nu poţi ţine o persoană în loc langă tine, NU. Este o perioadă lângă tine, împărtăşeşte cu tine aceeaşi experienţă, dar nu ştii niciodată la care dintre staţii va coborî. În autobuzul vieţii mele am întâlnit astfel de persoane. Pe unele nu le-am cunoscut deloc, pe altele am reuşit doar să le salut , altele au stat lângă mine în picioare ca semn că se grăbesc şi puţine au fost acelea care s-au aşezat lângă mine pentru o perioadă. Le mulţumesc că au fost alături de mine. Unii o staţie, alţii două, alţii nouă. Uneori am crezut că vom rămâne în acelasi autobuz, dar nu a fost aşa. Partea bună a constat în faptul că de la toţi am învăţat câte ceva şi atunci când o persoană dragă cobora într-o anumită staţie, o alta îi lua locul. Şi aşa am învăţat că singurul care rămâne constant este ŞOFERUL şi DOAMNE, vreau ca TU să fii şoferul autobuzului meu.
3.Autobuzele au capăt de linie. Autobuzele fac o cursă dus după care se opresc, una întors şi din nou se opresc. Oprirea e de răgaz. De analiză. Capăt de linie = o perioadă a vieţii. E nevoie de analiză înaintea de a pleca din nou la drum. Trebuie analizat ce s-a intamplat în această "cursă”. Ce oameni au "coborat” din viaţa mea şi ce oameni "au urcat”? Ce am învăţat de la fiecare; care a fost costul? Am ajuns în timp util la destinaţie? Ce frumos e să ştii că ai o destinaţie şi mai presus de destinaţiile astea mărunte să ştii că cea finală e CERUL. Şi nu vreau să ajung acolo doar eu. Tocmai de aceea vreau ca viaţa mea să dea de gândit şi celorlalţi care se află în acelas autobus cu mine, deşi poate nu au acceaşi destinaţie finală.

Deci...de ce să fugi după un autobus dacă la 12 minute vine altul? Pentru că, după cum am mai spus: satisfacţia e mai plăcută ca regretul + ajungi la timp la destinaţia propusă + pentru că următorul autobuz poate fii o rablă şi niciodată nu vei putea trăi experienţa pe care ai fii avut-o în autobuzul în care TREBUIA să fii dar n-ai fost pentru că te-ai mulţumit să mergi agale şi să spui, spre propia-ţi consolare:”Vine altul!”
Eu una prefer să fug după autobuzul cu care mi-am propus să merg. Dacă tu ai altă opinie, atunci îţi doresc din toată inima: AŞTEPTARE PLĂCUTĂ !!!

Scris de Denisa, inima mea lipită:P

Cum e cu tăiatul răului din rădăcină

Statusuri imperative azi:
Nu întotdeauna trebuie să întoarcem pagina, uneori trebuie să o rupem! - Claus
Nu vopsi peste rugină! -Radu Trufin

Doi oameni străini- de mine, unul de altul; dar fraţi în Dumnezeu. Aceeaşi idee.
Îmi aminteşte de un punct. Care a fost pus la sfârşitul unei propoziţii de viaţă.
Dar nu a fost de ajuns.
A trebuit întoarsă pagina.
Apoi a trebuit închis caietul.
A trebuit să-i pun un lacăt , să încui şi să distrug cheia.
Apoi caietul l-am împachetat frumos. Şi l-am pus într-un cufăr , pe care cufăr l-am încuiat şi am aruncat cheia.
Apoi cufărul l-am dus în cel mai întunecat colţ din podul de viaţă. Acolo unde să mai pun şi alte lucruri peste el şi să nu îl mai amintesc.
Apoi am închis uşa podului şi cheia am aruncat-o de pe un munte în jos. S-a rostogolit şi nu mai ştiu nimic de ea. Fundul mării i-a fost mormânt.
Cu ceva timp în urmă.

După ce am făcut toate astea, mă gândesc(după ce am citit gândurile de mai sus ) că cel mai simplu ar fi fost să rup pagina respectivă şi să o ard în focul iertării, al uitării şi al împăcării cu mine şi cu Dumnezeu.

Dar, chiar dacă am ales să folosesc calea cea mai lungă, s-a terminat.
Şi acum...."clinging to a promise of a lifetime", trăiesc bucuria
de a fi fost reaşezată la locul meu, în urma alungării fărădelegii din cortul meu.
Cum s-a întâmplat asta?
Am incendiat podul cu totul. Şi , astfel, am distrus şi ultima
urmă de întuneric, de cufăr, de pachet, de caiet, de pagină, de punct, de propoziţie.
Sau de orice altă legătură cu acea lecţie de viaţă.
Pentru că, acum, atâta a mai rămas: ce am învăţat.

Rămâne ca o piatră de aducere-aminte pentru mine, pentru oameni şi ca o jertfă adusă lui Dumnezeu, ca o lăuda la adresa Numelui Său Sfânt şi Atotputernic!

P.S. Mulţumesc băieţi (Claus şi Radu ) pentru ce trăiţi(pentru că din experienţă am învăţat că statusurile sunt legate de viaţă). E de folos şi altora. :)

Nu pot, dar dorul plânge.

Acum nu pot să scriu...
Doar gândul la Tine-mi înalţ
Şi ruga mea nespusă
Te rog ca Tu s-asculţi.

Sunt unele momente când
Eu să tac pot doar.
Şi să-Ţi închin tăcerea
Pe-al dragostei altar.

Acum eu nu sunt tristă,
Nici greutăţi nu văd.
Dar duhul meu Te caută-
Alin, totuşi, să-i dai.

Căci nu de circumstanţe
Depinde al meu dor.
Şi până-n clipă-n care
Pe Tin' Te voi vedea,

El tot aşa va arde,
Va cere, va dori
Ca al Tău să se simtă
Şi-acum, ca-n veşnicii.

Te rog, deci, o , Isus,
Ca-n mine să cobori
A Duhului prezenţă
Ca să Te simt deplin.

Şi chiar în încercare
Tare să mă ţin,
Simţind deplin cum Duhul
În mine-i pus şi-i viu.

Să scriu am zis că nu pot.
Dar uite, cum, adânc,
Un dor în mine plânge
Şi glas găseşte, -oricând.

Fii binecuvântat
Acum şi-n veşnicie
Că-n a Ta măreţie
Tu ai timp pentru mine...!

22 martie 2009

Alergare

De-aici de jos;
de-acum încep
să-mi iau avânt,
cu ţinta : Cer!
Când pe poartă voi intra,
Şi ochiul Tău Îl voi vedea,
să pot să sar, s-ajung
direct în al Tău braţ, Isus.
Căci orice-aici mă-mpiedica
spre ceruri a înainta,
atunci le voi fi biruit
prin Duhul Tău, definitiv.
Suflet împiedicat am fost
Cam multă vreme, aici, jos.
Dar de azi vrea a birui
prin Duhul Tău, ce-oi întâlni
în alergarea mea spre Cer;
căci nu vreau jos, aici, să pier.
Cu ochiul ţintă către cer
de-acum rămân.
Căci saltul a fost început
şi doar puţin mai este
până să-nvat să zbor,
să termin saltul şi-n al Tău braţ
loc să-mi găsesc pe veci;
în al dragostei deplin popas,
cu Tine, sus, e tot ce vreau.

De-odată 'ncoace...

M-am jucat cu vântul...
pentru că nu era nimeni care să mai vrea să zboare.
Am petrecut timp cu luna....
pentru că niciunul din cei care aş fi avut nevoie să fie lângă mine, nu era.
Am râs cu ploaia şi ea mi-a asigurat buna dispoziţie, dintr-o zi încoace,
pentru că m-a văzut plângând şi şi-a confundat stropii cu lacrimile mele.
Am plâns cu frigul,
căci mi-aş fi dorit îngheţată toată firea, până când el mi-a intrat adânc în oase şi nu mai vrea să iasă.
Am căutat lumina,
fiindcă nu am mai vrut să merg singură prin întuneric.
Am stat seri de-a rândul înconjurată de cărţi,
până ele au devenit parte din mine, iar autorii lor, prieteni apropiaţi.
Am stat aproape de un poet
şi am început să iubesc poezia.
Am fugit de lume,
căci am simţit că vrea să mă despartă de vânt, de lună, de soare şi de lumină.
Şi am ajuns în mâinile Celui ce le-a creat pe toate acestea, care mi-au devenit , între timp, prieteni.
L-am privit în faţă, iar ochii Lui mi-au spus:
"Toate sunt pentru tine. Dar ai grijă...ca nu cumva, din prea multă prietenie cu ele, să-i îndepărtezi pe oameni, pe cei pe care i-am pus lângă tine; ca nu cumva, împlinită de ele, să nu mai rămână nimic de făcut cu prietenii tăi oameni; ca din prea multă atragere din partea lor, să rămâi singură. Şi, mai ales, ai grijă ca nu cumva să le pui pe vreuna din ele înaintea Mea, care le-am creat - şi pe ele şi pe tine.
Întâi , Eu să -ţi fiu desfătarea. Şi după ce Eu te voi împlini, te vei putea bucura: şi de oameni şi de lună şi de ploaie şi de vânt şi de cuvânt. "

7 noiembrie 2008

P.S. Dedic scrierea aceasta omului cu lentile, pentru că sub lună, în vânt şi în ploaie nu contează dacă ne cunoaştem, cine suntem şi de unde venim. Contează doar unde mergem. Şi acesta e singurul lucru care ne poate despărţi. Dar să sperăm că totuşi până la urmă...nu :)