Retrospectivă

De câteva zile mă tot pregătesc să scriu.
Şi nu încep a scrie acum pentru că în sfârşit ştiu clar despre ce, ci pentru că acum am un pic de timp.

Am început a vrea să scriu despre năpastă: cum vine ea brusc şi cu putere, cum te face să îţi tragi scaunul pentru a te aşeza la câteva secunde după ce ai ridicat receptorul; cum vine ea să şteargă ca un burete vise frumoase desenate cu cretă , sau planuri schiţate pe tabla viitorului tău curând. Cum în câteva minute pot apărea schimbări dramatice în viaţa ta de tânăr, bătrân sau altă categorie de vârstă. Cum cu câteva ore înainte aveai mâinile pline, siguranţă, linişte şi acum...îţi trebuie ajutor pentru a îţi aduna puterile pentru a înghiţi ceva care să te facă mai ne-simţit, ca să poţi trece cumva peste...
Despre asta am vrut să scriu luni.

Apoi am vrut să scriu despre greutatea de a lua decizii (iarăşi mă aflu la o răscruce). Această greutate care te împinge la a căuta informaţii, a pune în balanţă, a caută avantaje şi dezavantaje ...şi până la urmă, să te decizi ca, dacă nu cumva Domnul îţi va scria cu mâna pe perete sau nu îţi va vorbi clar şi pe înţelesul tău, să alegi varianta care corelează cu "e cel mai simplu aşa".
Sau poate nu vei urma nicio cale din cele două pe care le-ai vrea. Poate o a treia este planificată. Trăieşti şi parcurgi fiecare pas fără pregătiri, fără planuri, crezând că atunci când va veni momentul decisiv , pur şi simplu vei apuca drumul potrivit fără să te mai gândeşti. Sperând că va fi aşa- cu mintea ta, dar în sufletul tău ştiind că este El, care se va îngriji de toate...la timpul lor.

Şi uite aşa am trecut fără să ştiu cum peste două greutăţi din săptămâna asta.

La alta mi s-a dat răspunsul fără să mai fiu nevoită să chiar întreb. L-am tot întrebat pe Domnul, iar El mi-a dat răspunsul când m-am aşteptat mai puţin.

Şi acum...?
Acum doar trec în calendar greutăţile, pentru ca , peste o săptămână să pot zice "Da, am gustat din nou ce bun este Domnul, ce nebănuite şi necunoscute sunt căile Lui cele bune şi perfecte pentru mine."

Şi aseară, da, aseară.
Redau numai câteva fragmente din liniştea şi veselia interioară ce le-am simţit ieri.

"Scapă-mă, o, Doamne,
de golul ce îl simt..."

...cântă ei, în rugăciune. Mă rugam şi eu, în vremea când încercam să gust din multe, ca să mă satur.
Dar acum, de când Tu eşti sarea din bucata-mi de viaţă- neîncetat, nu mai simt gol, căci Tu-mi eşti din plin!

E bucurie, când eşti ridicat. E o minune, când priveşti înapoi şi nu mai este nimic care să îţi reţină privirile acolo, în trecut. Şi când îţi poţi întoarce cu toată inima şi cu toată liniştea şi pacea privirile spre înainte!
După cum zicea Nichita Stănescu într-un interviu, la întrebarea "Dacă privim înapoi la...., ce putem spune?" Răspunsul a fost "Prefer să privesc înainte."
Niciun compromis, aşa să ne ajute Dumnezeu. Nicio legătură cu trecutul, pentru că tot ce contează este acum şi de acum înainte.
După cum şi apostolul Pavel spune "Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte"(Filipeni 3:13b), las trecutul şi mă dau viitorului. Las oamenii şi mă dau lui Dumnezeu. Las frica şi păşesc încrezătoare în braţul tare al lui Dumnezeu şi în iubirea Lui pentru mine.
Las lumea şi dorurile pământene şi mă dedic Cerului, căci de pe acum începe viaţă mea veşnică.

Pacea să fie şi să rămână cu noi, cu toţi.