Lumini şi umbre, cu uimire.

Căutam material pentru lecţia de azi în faţa unei clase de a X-a. Lecţia - Dezvoltarea psihică în adolescenţă.
Dau şi caut, dau şi caut...până găsesc. - ce nu am căutat, bineînţeles. Tot atunci îţi iasă în cale, când nu te mai gandeşti.
O poezie. De Otilia Cazimir. Am fost uimită- ce poezie; ce temă. Eram obişnuită cu Otilia Cazimir la grădiniţă, nu cred ca am mai întalnit-o de atunci. Pe atunci,

Sta găina la-ndoială,
Că din şapte puişori
Şase-s galbeni , gălbiori.
Numai cel de la sfârşit
A ieşit mai ponosit!

sau, în maiestuoasa sa anunţare a primăverii, cu care se deschideau serbările de primăvară pe vremea mea,

De pe-o „bună dimineaţă”
Cu tulpină de cârcel,
A sărit un gândăcel
Cu mustăţile de aţă.
[...]
Suie, mândru şi grăbit,
Să vestească-n lumea mare:
- Preacinstită adunare,
Primăvara a sosit!

Mda...asta ştiam de Otilia Cazimir- o dragă a copiilor.
Şi ieri, căutând în tema despre care am scris deja, cineva cita o poezie ale cărei versuri m-au oprit. Şi am citit, am cugetat, m-am tot gândit...Într-un final mă uit şi la titlu, la autor; să văd- ce suflet ar fi putut scrie asta. Uimire: Otilia Cazimir.
Şi asa am rămas eu uimită de draga copiilor care avea şi despre altele de spus.
În continuare, poezia care m-a oprit.

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fântânile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc ca ochii tăi.

Când vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvânt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pământ.

De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mâine.

Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mâlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stingă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzând în soare.

Când voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.

Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.

Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zâmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strâng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.

Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.

M- am resemnat; atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.

(Lumini si umbre, Otilia Cazimir)