Rănile si broscoii. Sa vezi legătură.

Mda. Totul porneşte de la imaginea din dreapta.
Stătută în folderele mele de vreo 2 ani.
Astăzi i-am găsit concordanţă cu "o vorbă" ce stă într-un folder al minţii mele de vreun an.

Fă din cicatricile tale stele.

Întotdeauna am văzut în poza asta durerea.
Durerea şi visarea.
Dar până azi nu m-am mai gândit la acest lucru:

Să îţi faci durerea să strălucească.
Să îţi aduci rănile la stadiul de înalt.
Să faci ceva folositor, măreţ cu semnele rămase în urma unor lucruri/fenomene/stări/experienţe sau orice altceva mai poţi tu continua aici.
Să faci din cicatricile tale stele.

Asta înseamnă să începi să le priveşti altfel. Nu ca pe ceva ce nu trebuia să fie, ceva rău, ceva ce ai să renegi o viaţă întreagă. Nu, pentru că nu poţi trece pragul veşniciei cu ele în acest stadiu de reprimare.
Lasă rănile, durerea ta să te înveţe cel puţin o lecţie. Lasă-le să te transforme, lasă-le să schimbe ceva la tine. Lasă-le să se exprime, nu le ascunde. Lasă-le să strălucească.
Nu spun să te lauzi cu ele. Dar nu le reprima. Exprimă-te şi lasă-le să se exprime. Lasă-le la suprafaţă, în contact cu realitatea rana se va vindeca altfel. Vei rămâne cu ceva în plus, pe lângă doar un semn de "bună purtare" a ta sau a altuia care s-a învârtit pe lângă tine mai mult sau mai puţin, până a reuşit. Sau poate că eşti doar tu implicat. Sau poate că multe altele.
Mărturiseşte-ţi durerea, lasă-le să se vadă. Şi, pe lângă o viaţă schimbată, pe lângă o minte înnoită, pe un fond de maturizare născută din acceptare, ele vor străluci. Şi alţii vor vedea şi vor învăţa. Unii le vor chiar admira. Lasă-i să le admire şi să înveţe. Lasă-i să plângă de milă , dar să nu mai trebuiască să îşi plângă lor înşişi de milă în viitor. Lasă fostele tale răni să strălucească acum, pentru a fi de învăţătura celor din jur.

De unde ştiu? De ce gândesc aşa?
Pentru că e greu să faci din cicatricile tale stele, chiar e greu. Dar se poate. Am făcut-o. Şi azi pot vorbi liberă şi liniştită de cum au început acum 3 ani, pentru că am acceptat. Azi pot vorbi liniştită şi împăcată de cum s-a terminat anul trecut, pentru că mintea mea a fost înnoită, învăţată, trecută prin foc de atunci.
Şi Cel ce a zidit steaua şi Cel care a îngăduit rănirea, a întors totul în favorarea mea până la urmă. Pentru că i le-am predat Lui- rănile mele; i-am încredinţat Lui- durerile mele. Fie că au fost oameni, fie că au fost avuţii, fie că au fost umbre sau amintiri, fie că ştiute sau nu de mine, i le-am cedat pe toate. Fiecare pe numele ei, fiecare la timpul ei.
Şi astăzi pot să mă uit la stelele de pe cerul meu şi să le zâmbesc, încredinţată fiind că acolo unde sunt, şi ele mi-ar zâmbi dacă m-ar vedea pe cerul lor. Şi ca să mă vadă nu trebuie decât să se uite.
Şi dincolo de ele, pe fondul cerului meu, Îl văd pe El, care a făcut posibile toate acestea.
Şi pe Cel prin care pot dormi în pace în patul meu, sau pot sta pe spate cu mainele sub cap, uitându-mă la stele- stelele preschimbate din cicatrici.
Am o imagine :
În poveşti, dacă prinţesa sărută broscoiul, acesta se transformă în prinţ- prinţul ei.
Îi trebuie doar curajul de a face asta. Să poată trece peste sentimentele şi percepţiile- de înţeles, de altfel!- care ar putea-o împiedica.
Acum, prin analogie, în viaţă, dacă Îl laşi pe Dumnezeu să atingă rana ta, aceasta se transformă în stea.
Dar trebuie să ai curajul , pentru că mai întâi s-ar putea să te doară prea tare, dar se merită.

Lasă-L pe Dumnezeu să-ţi curete rana, infecţia-poate-; lasa-L sa dea formă, textură, strălucire de stea durerii tale!