Înstrăinare

Azi.
Ca în multe alte marţi, am aşteptat să treacă timpul care azi, nu s-a grăbit. Cam încet azi. Poate nu avea nici el chef.
Nu eram tristă, nici moleşită, nici altă stare negativă nu mă învăluia. (Deşi nu consider moleşeala stare negativă, şi uneori nici tristeţea, dar alţii da.) Zburdalnică am plecat de acasă.
Dar poate era ceva în vânt, de m-a "pleoştit" aşa. Poate că joaca vântului prin părul meu nu m-a instigat şi pe mine la joacă, ci, din contră, m-a întristat. Cu adevărat era o stare de dor, de simţire nelalocul meu, de insatisfacţie, de dorinţa de plinătate, de visul de a ajunge o dată pentru totdeauna- Acasă. M-am abţinut pe drum să nu plâng. Nu înţelegeam de ce.
Puteam spune doar că resimţeam mai mult ca de obicei că nu aparţin aici, că nu-mi găsesc nicăieri locul. M-am întâlnit cu un prieten şi ne-am despărţit spunându-mi că se duce să se consulte cu prietena lui - şi a mea- cu privire la ce ar putea fi cu mine.
Aşa cum eram, am ajuns la Locul Întâlnirii şi am stat un minut pe scaun, în ritmul şi melodia grupului de închinare , care încă repeta. M-am ridicat şi m-am dus, fără să mă gândesc dinainte, direct unde a trebuit. Şi a trebuit ca , în ciuda stării mele de înstrăinare, sa primesc oamenii. Am dat în jur de 50 de zâmbete şi bun-venituri în seara asta. Si vrând-nevrând, am uitat de înstrăinare. Eram mai aproape de Casă. Eram în Locul Sfânt, unde se pare că m-am simţit mai aparţinând.
Ajung aici şi nu stiu de fapt ce am avut de gând să zic la început. Nu mai ştiu unde am vrut să ajung cu povestea asta despre seara mea de înstrăinare. Cert e că acum mă simt altfel- poate pentru că nu îmi mai pare deloc rău că sunt străină...poate pentru ca am acceptat, în drumul meu, condusă de vânt, că sunt în plus, că nu mă potrivesc.
Deşi, la cel mai sfârşit în seara asta, am concluzionat că suntem la fel. Şi că deşi pare că doar eu simt asta, poate şi tu o simţi; poate că, deşi cred că numai eu am trecut prin asta, şi el a trecut. Mai rău, trece.
Până la urmă, suntem făcuţi din acelaşi material- fie că înţelegem , fie că nu.
Până la urmă, la un moment dat toţi fugim, sau nu. Dar unii nu se mai opresc.
Până la urmă, toţi înţelegem - fiecare în felul lui- lucrurile, poeziile...Şi unii incă le aşteaptă să înceapă, chiar când ele sunt aproape de sfârşit.
Până la urmă, dacă eu mă simt străina, poate că şi tu.
Numai ca nu înţeleg ceva. Atunci când vreau să traiesc din plin sentimentul acesta, să simt total că sunt străină, în plus, că nu mă potrivesc...de ce nu ma lasă?
De ce trebuie să mă prefac? De ce trebuie să mă simt vinovată pentru asta?
De ce-uri. Nu îmi plac.
Foarte probabil este însă faptul că prea le iau în serios. Dar cum aş putea să nu? Îmi place sa îi iau pe alţii în serios şi îmi place să mă iau şi pe mine. Şi mai ales ştiu că lui Dumnezeu Îi place sa mă ia în serios şi poate acesta este motivul pentru care nici eu nu pot minţi şi nu pot să mă prefac.
...
Simt că nu am atins scopul acestei scrieri şi simt şi că nu o pot duce mai departe.
Aşa că mă opresc aici- vreau, nu vreau; simt- nu simt, mâine, străină sau nu, trebuie să dau ochi cu realitatea.
Viitoarea scriere- după această confruntare.
Noapte bună şi gânduri înţelepte!