Aici şi acum....în sfârşit!

M-am surprins de câteva ori în ultima vreme ademenită de mirosul şi îmbierea dulce a trecutului. Dar am scuturat bine din cap şi am revenit cu mintea unde îmi sunt şi picioarele. Pentru că, în sfârşit, trăiesc în prezent şi inima-mi nu se mai odihneşte pe pajiştile uscate şi veştejite ale trecutului, ci în tihna zilei de azi, în scurtul timp pe care îl am după ce pun capul pe pernă, înainte să adorm. Nici visele de noapte nu mă mai poartă prin lumi paralele vieţii mele. E odihnă pură, curată, deşi nu îndeajunsă, de cele mai multe ori. Dar acum iubesc somnul ca un om harnic şi nu ca unul pierde- vreme.
Ziceam de trecut. Dar îmi permit acum puţin să meditez, cu scopul unei comparaţii a zilei de azi şi a celor de ieri, alaltăieri.
Mă simt din nou înstrăinată de lume, dar în alt fel ca atunci. Într-un fel util, de această dată, într-un fel diferit, din care pot învăţa alte lecţii, în care mi se zidesc sau dărâmă, după caz, alte cărămizi, alte ziduri.
Am rămas doar eu şi foarte puţine persoane în micul cerc care mi-a fost dăruit. Mi-au fost luate, cu dragoste, unele lucruri, fără a-mi fi dată şi promisiunea că le voi revedea, pentru ca a venit vremea să ia sfârşit. Au rămas porţi deschise şi locuri libere pentru alte experienţe, alte lucruri care să mă definească de acum înainte.
A rămas, din fericire, El, Domnul meu. Azi mi s-a luminat faţa pe stradă la auzul unei afirmaţii auzite în urechi, dar spusă de către altcineva: "Sunt fericit cu Dumnezeul meu!" Am văzut cu ochii minţii cum m-am luminat şi un zâmbet larg mi-a fost desenat instantaneu. Pentru că în momentul acela am realizat că atât mi-a mai rămas: Să fiu fericită cu Dumnezeul meu, în primul şi în ultimul rând!
Privesc la prezent şi nu pot să nu îl văd prin lumina trecutului, prin lumina reflectată de lacrimile strânse în burduf. Nu pot să nu îl văd prin dragostea şi învăţătura primită de la toţi cei care în cinci ani mi-au fost ceva. Nu pot să îmi văd prezentul fără recunostinţă faţă de cei care fac acum parte din el. Nu pot să nu mă bucur şi să nu îmi laud Dumnezeul, care domneşte peste veacuri şi peste viaţa mea.
E linişte în jurul şi înlăuntrul meu. E ordine şi capul mi-e limpede. Iar credincioşia....să îmi crească zi de zi, să aducă rod pentru Cel care îmi dăruieşte liniştea, ordinea şi credincioşia, ştiind cel mai bine câtă nevoie am de ele!

Închin.

"Şi ce-ai să faci cu 10-le ăsta acum?"
"Ce să fac....? Nu fac eu, nu îl ţin eu; îi dau drumul să zboare înspre cer şi Domnul să hotărască ce va face cu el!"
"Aşa...! Închină-l Domnului, asta trebuie să faci!"

Închin Lui reuşita de azi, de ieri şi de mâine!

Închin Lui viaţa mea, lucrurile mele, mintea mea, "casa" mea, serviciul meu. Închin Lui suferinţele mele şi închin Lui dragostea mea. Închin Lui bucuriile mele şi închin Lui trecutul, prezentul şi viitorul meu.

Căci vrednic e de cinste, trăiască Domnul!

Cuvinte aliate

Lucian Blaga
Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat, cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Citesc ce au scris alţii atunci când nu găsesc cuvinte potrivite  în mine,
atunci când propriile cuvinte mi se refuză şi îmi întorc, chiar şi ele, spatele...
Şi descopăr că singurătate mai resimţită ca atunci când cuvintele tale nu te vor,
nu este. Mai ales atunci când se întâmplă ca ele să fie motivul pentru care
ai fost creat.

Este un fel de payback al lor, potrivitele cuvinte. Dacă nu le-am căutat,
dacă nu le-am mai săpat, udat, curăţat, s-au emancipat şi şi-au luat dreptul
de a mă refuza şi ele pe mine, de când eu le-am înlocuit pe ele,
în majoritatea timpului.
E o luptă pe care nu îmi permit să o port, o luptă cu propriile mele cuvinte.
Aş pierde într-un fel josnic.
Şi dacă lupta nu e permisă, se cere o alianţă.
Le-am oferit putere, apoi le-am dat la o parte, ca inutile.
O alianţă ar presupune să pun din nou puterea lor în slujba mea, în folosul şi nu în dauna mea.
Mă voi folosi de ele, pentru ca să nu pierd lupta cu mine însămi;
mă voi refolosi de ele pentru a nu pierde contactul cu al meu Superior;
mă voi folosi de ele ca şi când niciodată nu le-aş fi înlăturat din regimul meu spiritual.

Pace, cuvinte, pace.

Viaţa ca un nimic.

Nu ştiu de ce mulţi oameni cred că am sufletul bun, frumos. Că sunt deosebită şi că fac o diferenţă, că am un impact. Vorbesc cu vorbele lor, nu am intenţia de a mă automăguli. Nu este vorba că nu aş vrea toate astea, că nu aş vrea să fiu ca o rază de soare care să strălucească şi atunci când norii sunt în control. Nu, nu e vorba.

Dar cu cât cineva îmi spune o vorbă bună, în loc să mă ajute, să mă construiască, mai mult mă afundă.
Uneori, pentru că oamenii sunt foarte înşelători, ca să evit adjectivul de mincinoşi. Şi de cele mai multe ori nu le găsesc interesele sau motivele pentru care vorbesc şi atunci mă întreb...Şi totuşi, de ce?

Alteori, pentru că îmi dau seama, cu orice bucăţică bună din mine, câtă nevoie am de salvare şi de păzire a grădinii inmii şi minţii mele. Cu orice bilă albă adăugată, nu pot decât să văd cealaltă mulţime, a bilelor negre ce mă alcătuiesc.

Sunt atât de departe. De Etalon şi de ce aş fi dorit  a fi. Şi orice încercare, strădanie de mă apropia, mi se pare ca o cârpă mânjită cu care încerc să ascund ceea ce sunt, de fapt.

Doar încrederea că Sângele are putere şi că prin el, Dumnezeu mă vede curată şi nu mânjită, îmi dă puterea de a trăi, la propriu.

Nimic nu sunt.
Un strop de tină
În care-ai pus un bob de grâu.
Un ciob în care-ai pus lumina.
Un spin din care scoți un rău.
Nimic nu sunt.
O cupă spartă
Din care faci un heruvim.
Sunt măgărușul ce te poartă
pe drumul spre Ierusalim.
Nimic nu sunt.
Un rob netrebnic
chemat ca jugul Tău să port,
să dau deoparte piatra rece,
când Tu dai viață celui mort.
Nimic nu sunt.
O trestie frântă
din care faci toiag de fier
O luminiță fumegândă
ce mâine fi-va stea pe cer.
Nimic nu sunt.
Dar Tu ești totul.
Și Tu Te-ai dat ca preț al meu,
Făcând din pieptul meu chivotul
ce poartă-n el pe Dumnezeu.
Nimic nu sunt.
Nimic sub soare.
Dar Tu-ai dat tot pentru nimic.
În veci să fii mereu mai mare ,
iar eu în veci, mereu mai mic.


(Costache Ioanid)

Contemporaneitate.

Trece viaţa pe lângă noi pentru că noi o aşteptăm să înceapă şi din prea multe scenarii construite, nu ne dăm seama că viaţa este ceea ce ni se întâmplă acum şi tot ceea ce ne înconjoară.
Viaţa se întâmplă în timp ce noi ne-o imaginăm: strălucitoare, semnificativă, cu prinţul sau Ileana Cosânzeana ieşiţi din poveşti, cu slujba pentru care ne-am născut, cu relaţii profunde şi cu răspunsuri zilnice şi concrete la întrebările existenţiale pe care ni le punem mereu; cu noi puternici şi buni, având impact asupra celor din jur, ca modele de urmat pentru cei ce vin după noi; părinţi constructivi, zidari ai cetăţilor care ni s-au încredinţat, apărători şi protectori ai caracterelor, minţilor şi sufletelor copiilor noştri; parteneri iubitori, iertători, oferind totul fără a cere ceva în schimb, jertfitori ai propriului nostru Eu, investitori în persoana care doarme în cealaltă parte a patului.
Acestea sunt lucruri pe care ni le imaginăm, înainte să vină timpul pentru ele; frânturi din visele noastre şi aşteptări pe care le avem de la noi înşine. Aşa ne-am fi dorit viaţa, dar undeva, în timp ce o trăiam, drumul a părăsit harta mentală şi ne trezim, fiecare, pe rând, că imaginea din oglindă nu seamănă cu cea care ne umplea gândurile şi motivaţiile cu ani în urmă.
Ne trezim la realitate, fiecare la timpul lui, dar nu toţi.
Cred că sunt în acea stare de după somn, dar înainte de trezie. Buimacă, nerecunoscând decât o mică parte din ceea ce văd în timp ce ochii mi se deschid, mă întreb ce să fac, acum, că m-am trezit.
Voi recunoaşte că aceasta-i viaţa şi e singura pe care o am şi singura pe care o pot investi în eternitate sau mă voi amăgi, spunând că încă nu a început şi că timpul de a îmi pune în aplicare toate visele nu e încă sosit, că viaţa va începe atunci când voi avea un loc de muncă sau după ce îmi voi fi terminat studiile sau când mă voi căsători, când voi fi mamă....?
Recunosc: viaţa a început demult pentru mine şi, dacă nu o ajung din urmă, nu voi trăi niciodată cu adevărat acea viaţă din belşug pe care Cristos mi-a dăruit-o.
Dacă nu închei socotelile cu trecutul, dacă nu mă accept cu dragoste, dacă nu mă împac cu prezentul, viitorul nu va fi unul semnificativ, cu impact.

Autoactualizare. Înseamnă a fi contemporan cu tine însuţi, să trăieşti potenţialul pe care îl ai, să îl foloseşti şi să ajungi propria-ţi viaţă din urmă, eliberându-te de trecut şi de orice te reţine acolo. Eliberându-te şi de viitor şi de orice te-ar aştepta acolo.
Să trăieşti azi- cu trupul, cu mintea şi cu sufletul!

Dovadă- necesară?

Scriam. 

Scriam când oamenii erau prea grăbiţi pentru a asculta, scriam când oamenii erau prea departe pentru a auzi, scriam când eram singură şi scriam când mă simţeam singură în mijlocul oamenilor. Timp de mulţi ani am făcut asta, tot mai frecvent, tot mai conştient şi tot mai responsabil. La început o făceam fără să îmi dau seama, dar cu timpul, mintea mea a început să ceară creion şi hârtie atunci când eram în situaţii dificile. Pentru că a învăţat că forma literelor este poarta spre eliberare, spre liniştire, spre împlinire chiar. 

Şi azi... azi  aş vrea să obţin nişte beneficii din acest lucru, aş vrea să nasc ştiinţă din viaţa mea de versuri, dar oare...nu pângăresc acest loc pur şi neatins până acum?

Aş vrea să le dovedesc ştiinţific că scrisul este terapie, că scrisul vindecă. Dar oare trebuie să le dovedesc ceva?  

Jocul

Mereu mi-a plăcut şi este printre puţinele lucruri pe care le-am încercat a face când am avut ocazia, deşi nu într-un mod foarte priceput, deşi teama era prezentă: teama de eşec, teama de a mă simţi prost după câteva rateuri şi de a risca şi gândurile rele ale celorlalţi.

Este un sport frumos, un joc care cere mult din partea celor care se încumetă, mai ales cei care îl aleg în mod profesionist.

Îmi place şi mai mult de azi, de când l-am descoperit a fi o analogie foarte bună pentru lucruri reale, jocuri serioase la care ne încumetăm în viaţă.

Şi m-am gândit azi în special la ce se întamplă când se întâmplă ceva şi jucătorul ajunge în starea de a nu mai putea juca, din diferite motive: fizice, psihice, legale, relaţionale, comportamentale. De la accidente, pierderi suferite, acte necugetate poate ajunge în această stare. Atunci când jucătorul ajunge să nu mai fie ce a fost înainte.

“Cum ai făcut să mergi mai departe? Cum ai continuat jocul? Ce ai făcut?”

“Nu am făcut nimic. Am ignorat durerea şi am ridicat de fiecare dată braţul mai sus şi am mers mai departe, în ciuda ei. “

Pentru că nu durerea este importantă, pentru că este trecătoare. Pentru că nu ea trebuie focalizată, ci jocul. El rămâne, trebuie pus mai presus de durere.

Atunci când ai ajuns într-o stare urâtă de tot, nu ai de făcut decât să perseverezi, să munceşti, să îţi îmbunătăţeşti jocul. Să îţi perfecţionezi strategiile, să inventezi altele noi, să te antrenezi cu cine te ajută, să asculţi doar pe cine te ridică, să nu uiţi că cel mai important e jocul şi ca tu să te simţi bine jucându-l.

Dacă bucuria şi entuziasmul, dacă pasiunea pentru joc s-au pierdut, întoarce-te la motivele dintâi pentru care ai început a-l juca. Aminteşte-ţi cine erai atunci şi dacă nu se poate să mai fii acea persoană, atunci treci mai departe şi recapătă-ţi, cumva, puterile, energia, pasiunea. Pentru că jocul îl vrei jucat în continuare şi nu vrei să se termine pentru tine. Încheie-ţi socotelile cu trecutul, împacă-te cu prezentul şi priveşte puternic spre viitor. Dar nu abandona jocul.

Sunt toate în Unul.

Dacă vreau libertate, este un loc unde o pot găsi.
Dacă vreau adăpost de furtunile şi viscolele din aşa-zisa primăvară, este şi pentru aceasta un loc.
Dacă vreau protecţie pentru piciorul meu, ca să nu mă rănească spinii care-mi sunt aşternuţi înainte, ştiu unde o pot găsi.
Dacă am nevoie de un scut pentru sufletul meu, ca să-l apar de năvălirile şi atacurile duşmane, există şi acesta.
Dacă am nevoie de sursă de inspiraţie, am învăţat că nu peste tot se poate găsi, dar ştiu unde da.
Dacă am nevoie de factori motivanţi, încurajatori, mulţumesc lui Dumnezeu că încă există oameni care cred în mine şi care prin dragostea şi sprijinul lor mă fac să pot înainta.

E-un singur loc unde se pot împlini toate aceste nevoi, e unul singur care mă poate ţine în siguranţă, chiar când sunt în mijlocul furtunilor sau al vremurilor bune sau aparent bune. Pentru că de adăpost am nevoie mereu, fie în vreme bună, fie în vremea rea.
Şi adăpostul meu este Dumnezeu, cetatea mea tare. Şi El mă primeşte, cu plăcere.
Şi greu şi dureros am învăţat că dacă nu e El primul în viaţa mea, dacă nu e întîlnirea cu El onorată zilnic, dacă nu e genunchiul meu plecat şi inima mea smerită permanent în prezenţa Lui din inima mea, viaţa mea e doar un mare haos, doar o mare disperare; somnul meu e un mare chin şi inima mea o mare neliniştită; tot din jurul meu devine pericol şi motiv de îngrijorare, frustrare şi plâns.
Dar El mă învaţă răbdător şi fie ca rezultatele lecţiei mele învăţate să Îi aducă cinste Lui, Singurului.

A trecut un an de-atunci...

Nu ştiu cum să numesc fenomenul, dar parcă-s de pe altă planetă. 
Una din culmi a fost atinsă azi: am plecat cu căciula pe dos de la şcoală. :| 
Dacă eu sunt neatentă sau numeşte-mă cum vrei, înţeleg. Dar cei de lângă mine sunt şi mai şi, că tot eu am observat asta, după vreo 15 minute de mers pe stradă. 


Şi mai erau ne-făcute din astea pe care vroiam să le scriu, dar bineînţeles că le-am uitat. 
Poate să îmi sun "agenda" ( trebuie să mă bizui pe cineva, că altfel o încurc) să o întreb ce mai trebuia să scriu la postul cu "fenomene ciudate". 


Oricum, eu din astea nu am mai păţit, cel puţin nu aşa multe pe zi pătrată. 
Dar bine că am, totuşi, luna pătrată; poate chiar ea e de vină, până mă obişnuiesc cu ea intrată în viaţa mea. 


Dar, totuşi, azi am făcut un progres în concentrarea atenţiei: nu am mai ajuns la locul de întâlnire spre şcoală cu colegul meu cu 15 minute înainte, cum am făcut săptămâna trecută, fiindcă încurcasem un pic socotelile, ci am ajuns la timp.  
Şi dacă tot scriu de el, de colegul cu certficatul de naştere cu legalizare prea veche pentru a fi luată în considerare, cred ca el este un fel de nemuritor, ca în Twilight :)) M-am rezolvat, gata; am şi un prieten din ăsta, că era tot ce îmi mai lipsea. 


Vă salut cu neatenţie. Şi dacă am mâncat litere, iertare, vă rog. 


12 martie 2010

Ciudată întâlnire

Ciudată întâlnire între mine, psihologie şi literatură. 
Ciudată o credeam până am găsit maldăre de articole, site-uri şi cărţi care tratează această întâlnire benefică dintre om, psihologie şi literatură. 
Şi de atunci m-am apucat de descusut această întâlnire pe toate părţile. 


Dar azi, să vezi şi să nu crezi, alta întâlnire ciudată. Ceea ce eu cos şi descos, cineva trăieşte! Este aplicaţia perfectă la ceea ce eu teoretizez, deocamdată. 


Da, mă bucură nespus faptul că ştiu că Cineva le orchestrează pe toate. 


Nu mai zic nimic, las să grăiască trăirea...



Ce-ţi doresc eu ţie,
Dulce prietenie? 
Să fii lungă şi frumoasă, 
Cu sacul plin de mireasmă. 
Să o- mprăştii peste tot,
Să-i faci pe toţi bucuroşi!
Să-i ajuţi pe cei "săraci",
Să-i legi pe cei supăraţi! 
Să-i aduci iar împreună, 
Să  se poată lua de mână!
Să-i fericeşti pe cei ce n-au, 
Să te- ndoieşti la cei ce au.
Să fie toate câte trei ,
Să aibă acelaşi ţel.
Să fii căutată ne-ncetat
Şi să răspunzi imediat!
Să aduci tu veselie 
Unde nu este bucurie;
Să-i uneşti pe toţi, în pace 
Şi să-i împaci când este cazul.
Asta-i datoria ta:
Să fii cu toţi pe orişiunde,
Să nu-i laşi să stea cu priviri crude.
Să le dai la toţi la fel,
Multe bucurii de fel.
Eu te las acum cu dor!
Să fii bună şi-nţeleaptă, 
Ca să fii tot lăudată,
Să te caute ne- ncetat 
Cei care au alunecat.

Auzi tu, prietenie? Fii de bună omenie şi naşte-te în oricine!