Îmi împlinesc, în sfârşit, datoria. Îmi "dau restanţa" pe care o am faţă de Ovidiu.
Am înţeles perspectiva susţinută de el (aici) şi chiar o accept.
Dar pledez încă şi pentru inversul ideii originale. Acesta este inversul:
Nu e nimic mai rău decât o idee confuză după o fotografie clară.
Poate inversarea a fost primul lucru la care m-am gandit datorita a ceea ce am în spate şi anume, trecut. Experienţă. Nu pretind că este multă sau de înaltă calitate, dar este felul în care am învăţat din ea, modul în care am perceput-o. Modul în care am interpretat fotografiile pe care mi le-a pus viaţa in faţă. Şi acesta îşi spune mereu cuvântul, în orice interpretare.
Imaginea primară a ceea ce vreau să spun este aceasta: un cuvânt, o faptă, o atitudine, un comportament. Toate clare, simple, naturale. Care, însă, apar uneori în contexte care le înceţoşează claritatea. Ca şi cum s-ar folosi opţiunea blur la editarea pozelor. Şi aşa se naşte ideea confuză. Sau limbajul verbal şi cel nonverbal- necongruente, discordante. Sau clarităţi opuse în momente diferite, care creează, în mod natural, confuzie. Ca şi când un alb şi un negru formează un gri. Exact cum +2 si -2 => 0. Acelaşi 2, acum pozitiv, mâine negativ. Ce să mai crezi? Ce să-ţi mai fie clar? Cum e?
Nu mai ştii ce sa crezi, care situaţie, care limbaj...care e adevărul? Nu mai poţi vedea clar.
[...]
De obicei, fotografii clare se doresc a fi acelea care vor să dovedească ceva, sau care vor a scoate în evidenţă altceva. Dar sunt ineficiente, dacă sunt clare, dar nu au în centru un obiectiv principal. Sunt focusate pe altceva decât ceva-ul care reprezintă scopul, sau pe nimic. - O claritate care nu-i de folos la nimic.
Mă gândesc la un exemplu.
Viaţa mea, să zic. E o viaţă clară, transparentă, limpede- morală. Nu am nimic de ascuns, intenţii ascunse, nu vreau să trăiesc în confuzii şi nici să creez altora.
Dar dacă obiectivul central pe care este încadrată fotografia vieţii mele este gresit, dacă concentrarea, focus-ul ( nu ştiu cum se spune în termeni de fotografie) nu încadreaza ceea ce trebuie, pe Cine trebuie, în spatele acestei vieţi clare nu vor fi decât idei confuze: Cine sunt eu cu adevărat?, Ce caut?, Unde mă duc? Ce rost am?...
Voi vedea propria-mi identitate ca prin ceaţă, pentru că nu am un centru de care să mă sprijinesc, un punct central, un far luminos la care să mă întorc, în funcţie de care să mă ghidez. Nu-L am pe Isus în centrul obiectivului.
El, care dă adevărata claritate; El- care limpezeşte apele perfect; El, care dă sens existenţei mele şi care pune în ordine tot haosul dinăuntrul meu.
Fără El ca mijloc(centru) şi scop, moralitatea mea şi tot ce am mai bun- dezirabil din punct de vedere personal, social...nu fac decât o fotografie inutilă, care pare clară, dar care nu surprinde nimic.
Dar când scopurile mele, finalităţile pe care mi le doresc Îl încadrează pe El; când El este punctul în jurul căruia mă rotesc, capăt sens. Claritatea fotografiei mele de viaţă devine una inteligibilă şi de folos. Iar în spatele ei, totul va fi în ordine şi claritate. Fiecare atitudine- la locul ei; fiecare gest, în concordanţă cu cuvântul rostit; fiecare faptă, reală în semnificaţie: claritate în aparenţă şi în esenţă.
De aceea, cred: nimic nu e mai rău decât o identitate confuză în aparenţa unei vieţi clare.
Nu e nimic mai rău decât o idee confuză după o fotografie clară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu