aprilie 23, 2008

Niciodata inainte, totdeauna dupa...


Am adormit in intuneric, in sunet de ploaie batand in geam, acompaniata de vant, tunet, fulger, amestecate cu vocea tastaturii si a lui Steven Curtis Chapman. Am dormit bine. M-am trezit, apoi, in sunet de sunat de telefon.
"Mai ploua?", am intrebat, dupa ce m-am dezmeticit si am vazut ca, desi jaluzelele sunt inca trase, este lumina. Experienta anterioara m-a facut sa ma gandesc ca daca atunci cand era furtuna- era intuneric, atunci, daca e lumina- nu mai e furtuna si nu mai ploua. De ce intrebarea, atunci? Am vrut sa ma asigur.

"Nu mai ploua de mult", a venit raspunsul.

M-am uitat afara. Si printre griul si albastrul blocurilor strazii si al cerului, mi-a intrat in ochi verdele sanatos al copaceilor din chiar fatza geamului, dar putin mai tineri de doua etaje inaltime.
Un verde sanatos, al frunzelor sterse de praf.
Niciodata nu l-am vazut mai frumos si mai senin pe acest copacel anume. Niciodata in vreme buna si insorita. Niciodata inainte de ploaie si furtuna. Si acum, in joaca lor cu vantul, frunzele lui respira sanatoase, eliberate de surplusul ce nu facea parte din natura lor de frunze- libere sa fie ceea ce sunt si cat sunt, nedorind mai mult, pentru a nu se simti stinghere.
Niciodata inainte de furtuna...
Niciodata inainte de lacrimi ochii nu sunt asa de frumosi, profunzi, clari, sinceri. Niciodata atat de plini de viata si de cuvinte. Niciodata asa liberi sa se exprime, orice ar exprima, orice ar vrea sa exprime. Niciodata atat de ei insisi.
Niciodata...

...nu inainte de lacrimi.
Lacrimi si tacere.
Tacere si asteptare, in voia Stapanului.
Si intrebari. Fara raspunsuri. Asteptare pana atunci cand nu mai ai nevoie de raspuns. Pana cand poti trai fara el, pana cand poti fi tu insuti/insati, fara raspunsul tau. Pana cand vei gasi placere in a ramane, atata timp cat trebuie,- chiar si pana in netimp-, o intrebare fara raspuns. Si cand vrei si poti si simti si traiesti cu adevarat, pentru ca ai murit putin cate putin, dupa ce ai uitat chiar si cum suna intrebarea, poate ca atunci e si timpul raspunsului. Si in noutatea mintii, in puritatea si maturitatea spirituala a dorintelor tale cele noi, il numesti...raspuns fara intrebare. Care raspuns nu te face fericit/a, nici nu te pastreaza asa. Pentru ca tu deja esti, inaintea lui. Esti, independent/a de el. Ce valoare mai are, ma intrebi, acum, cand nu mai face vreo diferenta? Poti sa ma intrebi. Dar nu stiu. Pot doar sa fac presupuneri, dar presupunerea nu inseamna adevarul-realitatea: am invatat asta cu greu, prin greu. Poate ca acum e timpul lui- al raspunsului, sau poate ca el, raspunsul, nu e o consecinta a intrebarii; poate este o piesa din puzzle, care doar acum trebuia gasita, menita a-l completa. Cum arata puzzle-ul tau? Nu stiu. Al meu? Nici atat. Nu stiu cum arata sau cum va arata.
Si nu stiu despre intrebari si nici despre raspunsuri.
Totul a pornit dintr-o idee- sau constatare- nascuta in timp ce ma uitam sa vad cum nu mai ploua. Daca in puzzle-ul tau, in tabloul sau partitura ta, sau oricum ai vrea sa-ti numesti pagina de viata, ploua acum, nu-ti construi o baricada prea puternica, sau vreun adapost permanent. Va trece ploaia si vom privi impreuna limpezimea si veselia de dupa :)

2 comentarii:

pollianna spunea...

Hello, Eliza:)

Ma bucur sa te 'cunosc' putin pe aici. Nu-mi amintesc exact cand si cum am ajuns pe 'pagina ta "de vata" ', tin sa precizez ca-mi face placere sa (te) citesc, deaceea am pus link spre tine dupa pg mea, site-urile si pg-le care le apreciez si nu vreau sa le uit, mi le add acolo ;) sper ca nu te-a deranjat ca nu ti-am spus mai demult.. (de obicei anunt asta, dar..cred ca am uitat atunci)..


Domnul cu tine, Eliza!

Eliza spunea...

Si cu tine, Eliza :)

Interesaţi de pagina de viaţă