Ca şi cum nu ar fi fost niciodată.

Când necunoscuţii sunt cunoscuţi şi cunoscuţii îndeaproape sunt necunoscuţi mai mult decât trebuie. 

Am scris odată, acum câţiva ani, o scrisoare unui necunoscut pe care îl presimţeam, pe care chiar îl cunoşteam- în inima, mintea şi gândul meu, pentru că simţeam că aşa trebuie să fie. 

S-a dovedit, da. Necunoscutul era de fapt cunoscut. Şi chiar pe când nu ştiam că de fapt cunosc necunoscutul şi pe când nu îi ştiam forma şi aspectele exterioare, pe care le cunoşti despre un om de cum îl vezi, îi cunoşteam adâncimile, cunoşteam deja acele lucruri (unele din ele) care nu se văd cu ochii, ci se văd cu ochii inimii şi se simt cu sensibilitatea inimii care aşteaptă şi căreia îi e dor. 

În acest timp, în care îi scriam unui necunoscut, aveam mulţi cunoscuţi. Şi mă gândesc în special de acum. Cunoscut pe dinafară, cunoscut prin holurile fiinţei acestui cunoscut, puţin mai departe decât uşa de la intrare mi-a fost permis, îngăduit să intru. Holuri lungi, unde se puteau desfăşura multe activităţi, holuri colorate în culori de stele, de cer, de verde, de albul perfecţiunii, de roşul sângelui vărsat...Am crezut că toate o să dăinuiască. Am crezut în sinceritatea şi transparenţa mult cântate pe holurile acestea. Am crezut în prietenia adevărată, în prietenia apărată de înţelepciune, ca să nu fie dezbinată de proşti. 

Ca să concluzionez, m-am înşelat. Dovada e ziua de azi, când am ramas doar eu să-mi amintesc frumuseţea din aceste holuri. Când atunci când subliniez, în inocentă trecere, ceva din rândurile de pe tablourile agăţate acum multă vreme pe pereţii întăriţi, nu îşi mai aminteşte nimeni. Ca şi când nu ar fi fost niciodată. Şi cu asta am găsit şi titlul acestei file de ....nu regrete, pentru că nu regret nimic din ce-a fost. Iar în dreptul altora nu pot să mi le fac eu. 

Ca să revin, căci m-am lăsat furată de simţiri şi aici vreau să las loc doar faptelor...

Să petreci mult timp cu cineva nu înseamnă că ajungi să îl şi cunoşti. Sau te vei înşela. 

Aşa se întâmplă când cunoscutul este, de fapt, necunoscut şi devine din ce în ce mai necunoscut, ajungând în ziua de azi să fie...ca şi când nu ar fi fost niciodată. 

Dar, ca să termin într-o notă pozitivă, deşi toate aceste ...să le numesc eşecuri relaţionale? Nu aş face asta, pentru că nu este potrivit. Mai degrabă sunt învăţături, câştiguri preţioase de la oameni îndepărtaţi, nu înţeleg de ce. Nu era consecinţă naturală a nimic din alte lucruri, cel puţin din colţul din care văd eu lucrurile...

Nota pozitivă este despre necunoscuţii care sunt de fapt cunoscuţi, dar ochii sunt închişi. Când ochii au fost deschişi, necunoscutul s-a preschimbat în cunoscut. Şi pe măsură ce se adânceşte cunoaşterea, e tot mai. Nu găsesc cuvânt pentru tot mai ce e, dar ceva tot găsesc: o atitudine de adâncă mulţumire şi recunoştinţă pentru că Mâna Eternului Absolut, toiagul Păstorului Cel Bun îmi călăuzeşte viaţa şi prin păşuni verzi, durabile!