un ciob.

..."un ciob din cioabele pământului"...

Aşa obişnuieşte unul din bunicii mei să spună.

Ăsta-i omul , da. Ciob care tânjeşte după strălucirea soarelui, după atingerea ce îl transformă din ciob în cristal- pentru o clipă.

Un ciob, şi eu. Mi-e dor şi mie de soare, dar nu plec nicăieri. Cel puţin nu la decizia mea. Tânjesc şi eu după o atingere, dar după cea a Soarelui Dreptăţii. A Soarelui Neprihănirii, care dacă te atinge o dată, străluceşti până dincolo de timp şi strălucirea ta transcende şi spaţiul şi ocupă toată eternitatea.

I se spunea stea, dar nu era nimic mai mult decât un ciob care a crezut că poate deveni parte din soare, s-a apucat cu amândouă mâinile de această dorinţă şi a pierdut orice altă speranţă de salvare a sufletului ei.

Suflet gol
În zbor căzut
Orbită de iubire
Credeai că ai totul şi ai pierdut.

...pentru că deşi i-a fost dor de soare, nu a ştiut unde să Îl caute. Nu a ştiut cum să înveţe să se lase umplută de El, atinsă, restaurată, ridicată. Şi astfel, i-a rămas sufletul gol şi a crezut că îl poate umple de lumină şi îl poate ridica la înălţimea perfecţiunii, prin ceea ce a făcut. La înălţimea perfecţiunii sau la adâncimea ei.

A căzut, din zbor, cu sufletul gol, pe care l-a pierdut şi a lăsat atâtea suflete pline de durere. Lumina să li se arate lor. Lumina să atingă sufletele lor.

Oare nimeni, niciodată, nu i-a vorbit despre Perfecţiune, Iubire, Lumină, Totul în toate?