Mai sus cu încă o stea

Mă detaşez de tot ce-i pămîntesc, caut scara spre locurile înalte şi mă urc, plină de dorinţa să nu cad, rănind cele necesare pentru supravieţuirea-mi pământeană. 

E-un refugiu, ce bine că am păstrat-o. Ce bine că îi simt nevoia. Am de analizat. Trebuie să mă îndepărtez puţin, să vad din afară cum stau lucrurile înăuntrul meu. 
Ajung sus, în spaţiul ce altădată-mi era turn, dar care-i dispărut. Stele ce poartă nume de răni  şi boli mai grave îmi zâmbesc; aici le-am depozitat- sunt în siguranţă, pentru că numai El, Cel ce m-a învăţat cum să procedez cu ele, mai are acces. Simt o bucurie şi o împlinire când le văd strălucind, pentru că sunt dovada că nu m-am rănit degeaba şi că nu am trăit degeaba. Le zâmbesc înapoi şi mă gândesc ce va urma. Data viitoare când mă voi urca aici, poate voi mai avea una , pe care să o alătur celorlalte. Poate va purta numele tău şi poate va fi altfel decât celelalte- colorată aşa frumos cum te-am lăsat, cum ai făcut-o, în cuvinte grele bine gravate printre nuanţe- şi diferită,  cu un scop şi mai nobil, poate, decât al celorlalte. 


Am luat cu mine umbrela, pentru că poate Tatăl meu va plânge împreună cu mine în timpul în care mă va învăţa din nou, în timpul în care îmi voi revărsa acuarelele pe norul Lui de ascultare. Şi poate ingerii vor plânge auzind povestea tristă ce poate am să le-o spun. Dar umbrela te va feri pe tine de lacrimile lor, de acuarelele mele vărsate, pentru că nu ştiu ce să mai pictez cu ele. Culorile s-au amestecat, nu se mai definesc; lipsa de claritate este ceea ce ne defineşte acum. Dar vei fi la adăpost, chiar dacă m-ar costa pe mine asta. Am ales roşul pentru umbrelă, să fie asemenea Sângelui ce ne protejează şi pe noi de mânia Preaînaltului, păstrându-ne în siguranţa Harului. 


Şi totuşi, ce clar e totul aici, pe braţul Lui. Ce împlinire, ce alinare. Ce cuvinte încurajatoare, ce zâmbete senine. Rochia mi-e albă. Aici sus, nu mai am etichete, nu mai am frustrări, nu mai am pretenţii, nu mă mai tem şi nu mă mai autoprotejez. Aici sus mi-e bine. Aici nu mă mai ajung priviri trufaşe, nici fugare. Aici toate cuvintele stau cuminţi şi aşteaptă semnul Lui pentru a forma propoziţii, pentru a naşte întrebări şi pentru a exclama uimiri în urma unor minuni. Aici, totul e făcut cu şi din dragoste autentică. 


De fapt, acesta e scopul urcării mele înaintea Lui: să mă înveţe cum să iubesc neprefăcut, liber, într-un mod autentic şi valoros; să mă vindece, prin iubirea Lui; să mă transforme, să mă umple de esenţă: de esenţa unei trăiri neprefăcute, în absenţa răutăţii, a fricii, a invidiei, a geloziei. 


Şi dacă într-o zi voi fi fluture, să nu invidiez floarea pentru parfumul ei, ci să mă bucur de libertatea mea de a zbura şi de a bucura pe mulţi, prin culorile mele frumoase şi zborul meu jucăuş. 
Şi dacă într-o zi voi fi floare, să nu mă uit strâmb la libertatea fluturelui, ci să mă bucur că sunt bine înrădăcinată şi că am un echilibru susţinut de Însăşi Mâna Lui. 


Echilibrul îl simt şi acum, stând pe scara ce ma apropie de El, scara ce izvorăşte din inima mea şi se înaltă, treaptă cu treaptă, spre inima Lui. 


E bine aici, nu aş mai coborî. Dar trebuie, pentru că El zice că jos, printre oameni, îmi fac practica, exersez, mă  lupt, aici pot să câştig. Zice că între voi îmi desăvârşeşte talentul de a iubi. Şi în viaţa asta ce aparţine timpului mă pregăteşte pentru netimpul unde am un loc pregătit. 


Aşa că zâmbind, cu forţe proaspete, fără acuarele- le-a ţinut pentru a le repara-, mă îndrept înapoi, sub nori, sub stele, aici de unde pot altfel admira luna. De acuma şi până va hotărî El, nu va mai trebui să desenez nimic, decât să iubesc. Să exersez iubirea. Pot să încep cu tine? :)