De ce iubesc muntele.

Am fost provocată, indirect, de afirmaţia "Eu nu vreau să fiu o câmpie".

În context, câmpia simbolizează un suflet, o fiire ( am inventat cuvântul acesta cu câteva zile în urmă) plată, netedă din punctul de vedere al trăirilor psihice- emoţionale, dar şi raţionale.

Bineînţeles, câmpia era pusă în contrast cu muntele.

Simţindu-mă, am declarat: "Nici eu nu sunt o câmpie. Sunt un munte şi nu am dreptate când spun că asta e ceva rău; sunt un munte cu tot ce îl defineşte şi îmi place asta. "

Să mă gândesc deci la un munte, pentru a mă recunoaşte pe mine însami în el: eu însămi, în inima muntelui, în toată fiirea lui de munte.

În primul rând, muntele tinde spre înalt; se înalţă, se ridică peste toate. Iar vârful lui oferă vedere largă, oferă perspectivă, oferă contact cu cerul, prin norii care deseori se odihnesc pe crestele lui.

Dar muntele nu e numai vârful; începe de jos, chiar din mare uneori. Pleacă de la egalitate cu celelalte forme de relief, se naşte din ele.

Muntele începe cu poalele. Apoi, e foarte complex, variat, diversificat în forme şi culori: porţiuni verzi, cu multă vegetaţie; porţiuni cu păduri; apoi păşuni alpine, creste, lanţuri, vârfuri, piatră, văi, depresiuni, lacuri, izvoare.

Muntele oferă mari provocari, cere efort susţinut de voinţă, perseverenţă, sudoare, curaj, celui care vrea a-l cuceri. Dar are şi locuri unde odihna-i dulce, locuri revigorante- izvoare reci, cristaline, voioase. Unele porţiuni- înfricoşătoare; dar adăposturile-s acolo, la grea încercare.

Muntele-i frumos: la cel ce-l străbate, curajul se îmbină cu grija; riscul, nebunia, cu satisfacţia; sudoarea se usucă deasupra unor ochi senini, plini de viaţă, la vremea odihnei. Pe munte, soarele-i mai puternic; ploaia mai deasă; norul este mai gros şi cerul, mai aproape. Luna-i mai clară, stelele, mai frumoase.

Şi muntele sunt eu...Inima lui e a mea. Toate descrise mai sus le găsesc în diferite reprezentări în mine, în ceea ce sunt, în ceea ce pot, în ceea ce doresc, în cele ce visez, în temerile mele, în preocupările mele, în ceea ce am de oferit şi nevoie de primit.

Tu mă cunoşti, dar poate-i numai o cărare cea pe care m-ai hoinărit. Dacă ţi-a plăcut, dacă ai străbătut-o pe timp de zi, ai cules flori, ai cântat cu susurul pârâului laolaltă...bucură-te. Dar dacă alegi să pătrunzi mai adânc spre inima muntelui de mine, s-ar putea să nu îţi mai placă aşa mult ce te va aştepta prin unele locuri.

Poate mă cunoşti de mult şi ţi-a fost şi greu şi bine să te "excursionezi" printre toate câte sunt. Dacă încă eşti în căutarea unei comori pe care crezi că o ascund, felicitări. Nu te-ai lăsat speriat/ă, pentru că mă iubeşti, sau poate ştii ce vrei. Oricum, vei găsi, dacă te încumeţi, multe din cele ce le vrei, dar şi din ce n-ai vrea.

Poate că ai plecat încă de la poale hotărât/ă să ajungi sus, trecând de inima muntelui, a mea. Sau poate ai început a urca din curiozitate, lipsă de altceva sau...nevoie de stimulare. Pe parcurs poate ai devenit tot mai interesat/ă, dacă ţi-ai continuat drumul. Şi vrei mai mult, mai adânc, mai departe.

Ştiu că ţi-a fost şi greu urcuşul, şi plăcut izvorul. Ţi-a fost iubită umbra şi arzător soarele. Poate te-ai rănit prin pietrele/ stâncile ce mă caracterizează pe alocuri. Poate de multe ori ţi-am pus piedici, nevrând a mă lăsa cunoscută; sau poate te-am tras în văile şi depresiunile ce îmi dau calitatea de munte periculos.

Poate că şi muntele are temerile lui. Nu-i deschis accesul spre orice ţintă oricând, pentru oricine. Poate are nevoie de dovezi că cineva se chiar luptă pentru a ajunge în vreun anumit loc. Poate că muntele crede că nu oricine-i demn de a accesa cele mai frumoase locuri din el sau de a privi din vârf ceea ce se aşterne la picioarele-i.

Drumul muntelui e presărat cu numeroase semne de avertizare. Muntele-i greu de cucerit.

Şi muntele-s eu...

Unii munţi provoacă la cucerit pe cei mai experimentaţi şi pasionaţi hikeri. Dar eu nu...eu sunt un munte ce nu-şi strigă-n zări nici existenţa nici comorile; poate un munte ce pare neinteresant sau chiar neinteresat. Poate pentru că nu mi s-a dus vestea de munte şi nu se văd cele care mă fac să fiu. Dar sunt un munte ce în linişte îşi trăieşte viaţa de munte, închis în liniştea iubirii lui pentru cei care aleg să îl cunoască, dar şi pentru unii care aleg să nu aibă nimic de-a face cu el. Sunt un munte ce se bucură de el însuşi şi de cele ce-l locuiesc sau de cei ce-l urcă, dar mai ales de Creatorul care dintre toate formele, mi-a ales-o pe aceasta.

Şi totuşi, unii-s curioşi. Alţii, interesaţi. Tot mai puţini cei dedicaţi, cu cât se afundă pe cărările nebătătorite din sălbăticia necunoscută încă. Nederanjate vietăţi, inerte sentimente, stări, trăiri. Dar pentru cei mai puţini, acestea reprezintă frumosul, aceasta-i provocarea. Dorinţa e să se bucure de cele mai grele de ajuns adâncimi, dar şi înălţimi şi să-l bucure pe munte că poate fi o bucurie.

Şi-l văd, printre alţii, pe unul- singuratic drumeţ, care-a pornit spre cucerirea unuia din vârfurile care nu erau recunoscute de munte ca aparţinându-i. Deşi pare departe pe munte, spre ţinta lui, acesta-i cel mai greu drum ce l-ar fi putut alege; alegere provocată de nemulţumirea lui cu "tot ce văd ceilalţi". Vede unde vrea să ajungă: deşi vârful era interzis şi legenda spunea că e un fel de fata morgana: cu cât te apropii de el, cu atât se îndepărtează, l-a ales, neînfricat explorator! Îi va fi foarte greu, a fost avertizat. Dar are-un fel de ajutor secret, are permisiunea Celui ce-a creat muntele; are promisiunea că va fi permanent ghidat şi protejat. Şi astfel, îndrăzneţ, a pornit la escaladat.

Eu...ce pot să-i urez? Nu-i pot lua dorinţa de a ajunge unde vrea. Dar piedicile întâlnite, care-s de vremi întărite şi statornicite de toate câte-au trecut peste ele, vor trebui biruite.

Aşa că îţi urez drum bun, chiar dacă locurile pe unde-ţi va călca piciorul vor fi periculoase, reci, urâte. Pe unele dintre ele nimeni niciodată nu a mai calcat, nici măcar muntele însuşi nu le mai amintea printre posesiunile lui. Dar să nu-ţi alunece piciorul. Îţi doresc ca atunci când vei ajunge în locurile de odihnă să profiţi din plin de ele şi să te laşi încărcat cu energie care să-ţi fie de ajuns pentru următoarea bucată de drum. Crede în tine şi mulţumeşte pentru sfatul Proiectantului Însuşi. Ascultă sfaturile, urmează instrucţiunile şi vei fi în siguranţă. Recunoaşte-L în toate căile- şi frumoase şi nu-, iar El îţi va netezi cărările. Muntele îţi poate deveni cel mai bun prieten, dacă înveţi să-l cunoşti şi dacă vei respecta ceea ce el este. Şi la un moment dat, va colabora chiar cu tine, pentru a-ţi face parte de ce ai dorit şi de comoara pentru care te-ai ostenit. Şi fie ca să găseşti, când ajungi în vârf, ceea ce-ai căutat! Să fie vârful cel visat, să fie totul minunat!

Asta îţi doresc ţie, căci am aflat că vrei.

Şi le doresc tuturor celor ce visează să ajungă sus, sau undeva, în vreo parte necutreierată încă a vreunui munte. Să ajungeţi, să fiţi şi să rămâneţi!

Dedic scrierea Laurei, pentru că ea a fost prima care nu a vrut să fie câmpie şi m-a provocat în acest fel să mă gândesc la muntele de mine.

Iar pe tine te întreb, cum au fost drumurile muntelui din mine pentru tine şi printre care din drumeţii descrişi mai sus te găseşti?