Cu atât cu cât.

Strălucirea diamantului va fi cu atât mai vie, cu cât rama lui va fi de culoare mai închisă. (Spurgeon) 


Să zicem că diamantul este omul, de la general la special. Iar rama este ceea ce este de jur împrejurul lui, ceea ce îl limitează, ceea ce îi defineşte aria de desfăşurare, chiar trupul acesta de carne în care sufletul este încadrat plus tot ce este materie în jur. 


Cuvântul care face diferenţa îl văd şi îl simt a fi atitudinea. O atitudine care trebuie să depindă de existenţa şi însuşirile diamantului ca diamant şi nu atitudine care trebuie să depindă de existenţa sau caracteristicile ramei. 
Rama-i doar un context. Nişte limite, într-adevăr; o familie, un mediu, o societate în care omul trăieşte. Dar omul este mult mai mult decât rama care îl încadrează. Omul este mai mult decât limitele şi limitările lui. Valoarea întregului tablou constă cel mai mult nu în calitatea şi însuşirile ramei, ci în renumele şi opera Autorului tabloului. Ce este între cele patru laturi ale ramei contează şi se numără în eternitate. De aceea, atitudinea trebuie să fie una şi aceeaşi în oricare împrejurare a vieţii. 


Ca şi tablou ce sunt, ca şi diamant....valoarea mi-o iau din contexte, limite, încadrarea spaţio-temporală sau îmi recunosc valoarea de operă şlefuibilă a lui Dumnezeu, accept şefuirea şi devin astfel tot mai strălucitor?
Pentru că atitudinea de bucurie în contexte frumoase este ceva natural, care nu iasă prea  mult în evidenţă. Dar atunci când contextele se schimbă...atitudinea mea se schimbă şi ea? Să învăţ să nu se mai schimbe. Căci stelele strălucesc mai tare în nopţile geroase şi întunecoase, iar diamantul străluceşte cu atât mai tare cu cât rama este mai închisă la culoare.