anul asta de craciun

Acum sa coc ceva si la figurat, ca la propriu, s-a terminat :D

Tot as vrea sa incep cumva si nu stiu cum, nu stiu cu ce.

« Aleluia Tu esti Mesia, Regele meu, Isus ! »

Aud lauda adusa si ma gandesc la cum i-au adus magii lauda lor. Si cum i-au adus pastorii lauda lor. Paturi sociale diferite, educatie diferita, experiente diferite….au ajuns la fel de aproape de Rege. Pe unii i-a trimis Cerul prin simboluri- prin ceea ce intelegeau ei-, din alte taramuri ; pe ceilalti, i-au trimis ingerii, care li s-au aratat. La pastori a fost nevoie de cuvant spus gura catre gura. Fiecaruia i s-a vorbit « pe limba lui ». Cat de minunat este si acest lucru. Cat de sensibil Dumnezeu. Cat de acurat a actionat si cu cata consideratie.

Si ei, toti, cat de ascultatori. Cat de prompti. Fiecare au fugit spre cetate. Spre Prunc.

Sa Il vada, sa I se inchine. Cata credinta !

Fiecare a adus ce a putut. Pretioasele magilor, laolalta cu zambetele pastorilor si cu laudele lor spre Tatal.

Asta s-a intamplat atunci, cand nu oricare rege, s-a nascut. O nastere atat de minutios planificata si asa de demult vestita. Primul pas pentru planul mantuitor.

Asa a fost : umil, sarac, cu bucurie, fara diferente, in pace si in colaborare. Frig, noapte instelata si ingerata ; drum lung- efort, stiinta, cautare, dorinta de a fi in prezenta regelui si de a I se inchina. Ascultare si luarea in seama a Cuvantului scris si a Cuvantului auzit, in mai multe contexte , de catre mai multi oameni.

Asa s-ar putea descrie cum a fost.

Si acum, intorcandu-ma in realitatea zilei de azi, in secolul al XXI-lea(atata e?), in anul 2008….ma uit sa vad toate acestea si ma dor ochii de atata uitat si uitat si uitat….si tot nevazut.

Tot ce mai vezi sunt lumini perene, sterse si pline de praf- pe strazi, in case…brazi care doar miros frumos, dar alta incantare nu-mi aduc…

Tot ce mai auzi sunt cantece cu fulgi si stele, cu fluturi (ce or cauta ei in toata povestea asta….ma mai intreb inca.) si zapada. Mai auzi si cate-o pocnitoare si cate-o ambulanta. Amandoua imi produc aproape tremur si frig, tare frig.

Si, da , e frig. E frig intre oameni, desi-s atat de multi. E frig intre prieteni, desi-s asa de-aproape. E frig prin buzunare si e frig si-n ochi. Zambete inghetate, maini inclestate- pe volan , pe plasa cu cumparaturi, pe clopotele caprei.

De unde atata frig ? Se cheltuie bani (nu mai conteaza cati) , energie , timp si inca multe pentru caldura. Caldura in camin, caldura-n magazin, caldura in spital. Dar pentru caldura-n inimi, cine e responsabil ? Care ministru , care societate, cine raspunde pentru frigul de nescapat din inimile noastre ?

Si imi amintesc de inceput, cand Cerul canta, pastorii tresaltau, cand Pruncul nu a inghetat, chiar intr-un grajd. Cand Maria si Iosif nu s-au imbolnavit. Era o caldura produsa de Iubire, de acceptare, acolo-n grajd, unde laolalta, Dumnezeu cu om, cu animal, mag si pastor, s-au inteles si bucurat. S-au acceptat si ajutat.

Unde e cautarea ? Unde e dorinta noastra de a ne inchina ? Unde e efortul de a-L cauta si curajul de a infrunta toate pericolele ? Unde ne este interesul, unde e asteptarea implinirii promisiunii ? Unde esti, ascultare, unde esti, Cuvant ?

Mi-e greu sa ma gandesc- ca ele sunt. Ingropate in interesele seculare, infundate de poftele lumesti, ghemuite sub dorinta de a fi « in rand cu lumea ».

Si tot nu vad - decat prea multa- rautate, mandrie, orgoliu. Umplere cu nesemnificatii, uitari de sens si activitati facute de forma, in numele lui Isus.

Un nume dat unei sarbatori de amintire- Craciun- ce a adus candva si un mos – nu stiu de unde scos, din ce poveste, din ce ideologie, din ce popor. Mosul, apoi un brad. Pe care , si pe el, il admir acolo, sus, in munte, unde e locul lui. Si unde-i place si lui sa fie admirat.

Nu stiu cine l-a inventat si pe el. Cand eram mici, era si el « pacat », daca era sa fie adus in casa si-mpodobit. Acum, s-a dus si pacatul asta. S-a transformat si el in « bucuria copiilor » si in accesoriu obligatoriu in fiecare casa. Nu scriu impotriva bradului, e si la mine-n casa. Dar ma intreb de unde si , mai ales , de ce ?

De cand si , mai ales, de ce ? De ce bradul si aparitia lui, de ce mosul si renii lui au trebuit sa elimine celelalte cautari ? De ce sa ne desparta, sa ne indeparteze ?

Si imi raspund tot eu, ca nu ei ne despart si ne indeparteaza de Dumnezeu si nici unii de altii. Dar ne ocupa din timpul in care , daca am simti, L-am cauta pe Dumnezeu, i-am scrie Lui scrisori, am cere sfatul si prezenta Lui ; daca am vrea sa recunoastem cat suntem de pacatosi, am petrece un timp si impodobindu-ne caracterul si atitudinile, pentru ca si altii sa se bucure de noi. Daca am vrea, am putea sa fim noi bradul « de craciun ». Un an intreg sa crestem, sa ne pregatim, hranindu-ne cu seva din adanc, sa ne infigem radacinile tot mai adanc in Cuvant, in relatie si , astfel, sa fim tot mai proaspeti si mai inmiresmati. Am straluci mai tare decat un brad impodobit ; am mirosi mai a viata decat miroase el. Am bucura mai mult copiii si chiar si pe cei mari, pentru ca am avea IUBIRE. Pentru ca am avea putere si am avea curaj sa stralucim ! Si nu ne-ar mai fi frig pe dinauntru, ar fi un foc intretinut si tot mai mare, cu cat dam- din noi, caldura, spre ceilalti.

Si tot mai mult am creste, spre Cer, unde ne e tinta.

Sunt bucurii pe care nu le mai avem, sunt satisfactii de care am uitat.

Ruga mea este sa ne linistim putin si sa ne urcam putin acolo, unde-ajungem numai noi, unde ne e locul, in prezenta Lui si sa Il vrem sa ne zambeasca. Sa-I aducem lauda si onoare. Nu numai prin cantec, ci prin fapta ce-o cantam, dar nu o prea facem.

Va doresc doar un timp de gandire, un timp de-mprospatare. Mergeti langa brad si lasati-L pe Creatorul Lui sa va invete ceva si de la el. Priviti cerul printre zabrele si cautati stelele care formeaza ochii Lui- si observati- cand va uitati voi- ei plang sau rad ?

Aplecati-va fiinta inaintea maretiei Lui si cititi Cuvantul care va da viata. Si apoi ridicati ochii si soptiti : « Vino, Doamne Isuse ! » E mare lucru sa poti face aceasta chemare.

E tot ce va doresc in aceste zile.

E tot ce imi doresc. Promit.

« Vino, Doamne Isuse ! »