Undeva, cândva, zâmbetul unui copil poate rămâne îngheţat. Pot trece veri, pot trece ani. Avem oare vreun drept să încercăm a-l dezgheţa? Este corect să o facem? Pentru că o dată cu inghetul, el prezervă în adâncul fiinţei un anumit statut, o anumită poziţie, amintiri şi sentimente.
În continuarea acelui zâmbet deplin care a fost până atunci, se naşte, prematur, bărbatul de mâine.
Ştiu că Dumnezeu îl poate creşte sănătos pe acest bărbat, deşi născut prematur. În ciuda zâmbetului îngheţat.
Toată psihologia şi toată ştiinţa l-ar trimite în rândul celor neîntregi, traumatizaţi, răniţi, incompleţi, insuficient dezvoltaţi, sensibili, inadaptaţi şi alte stări descrise de cuvinte grele. Dar nu şi Dumnezeu.
Dau slava lui Dumnezeu că El poate fi atotsuficient oricui şi El are puterea să păzească până în ziua zâmbetelor dezgheţate pe cei care I-au fost încredinţaţi Lui.
Un comentariu:
Asta simt si eu sa-I dau slava, Maretului Dumnezeu, responsabil de atatea transformari, "invieri" , "resuscitari" din ceea ce lumea a considerat fara speranta... in ceva nespus mai frumos asemenea Lui.. ce frumos e cum face EL lucruri peste putina si chiar peste imaginatia noastra!
Trimiteți un comentariu