Miros de file de carte nouă. Nemaisimţit de mult, poate prea mult timp...
Mă duce înapoi, dar nu ştiu unde.
Ştiu că uitarea este bună, dar, o, ce multe lucruri sunt pe care ei spun că trebuie să mi le amintesc, pentru a mă elibera de ele...şi nu pot.
Îmi amintesc când am căzut pe scări, când m-am lovit la spate, când era să mor, când dispreţuitul de toţi m-a ajutat, când am pierdut controlul, când am dat o palmă, când am râs, când am plâns pe drum spre casă, când intram pe sub garduri, săpând şanturi asemenea câinilor prin zăpadă...Îmi amintesc jocul prin şi printre copăcei....şi mă întreb acum de ce toate sunt legate între ele. Îmi pot aminti toate astea şi multe altele. Dar nu pot vedea dincolo de ele, dincolo de timp, dincolo de eu...
Cine sunt cei care mi-au ştirbit identitatea? Cine mi-a muşcat din suflet şi a scuipat apoi? Cine a născut teama în mine? Cine mi-a sădit nesiguranţa? Cine m-a adus până acolo unde să mă simt străină faţă de mine însămi? Cine sau ce ma înstrăinează de tot ce mi-e drag şi iubesc? Ce nu ma lasă să mă apropii? Ce anume păzeşte câinele inconştiintei mele, de nu-i om care să poată trece limita?
...Suntem un cor care strigăm, însă tot puţini din cei care recunoaştem şi care înţelegem şi ne dorim vindecaţi, proaspeţi şi-n întunecimea fiinţelor noastre.
Spre sănătate, spre integritate, spre eliberare, în căutarea leacului pentru sufletele noastre vătămate!
În căutarea pierduţilor d(e)in noi...
Un comentariu:
frumos:)
Trimiteți un comentariu