Nu, nu e vorba despre ce aduce Moş Crăciun sau cineva întors din călătorie.E vorba despre simţirea prea adâncă a necuvântătoarelor, care prind glas, de fapt, prin sufletul nostru.Nu am scris eu, deşi de multe ori aş fi putut. Se spune că o carte bună este aceea pe care cititorul spune că ar fi putut-o scrie şi el. Extrapolând, e buna scrierea şi e frumoasă. Pentru că aş fi putut-o scrie şi eu. Poate şi tu...
Ce-mi aduci tu, vântule ?
M-am tot întrebat încă de când te-am simţit. Cald, plăcut, îmi alintai ramurile îngheţate de asprimea vremurilor. Mi-ai încălzit şi sufletul. Şi totuşi...ce vrei să-mi spui tu, vântule ?
Calmul tău mă înspăimântă...oare ce se va întâmpla ? Îmi vor cădea fructele, florile, frunzele, investiţia mea de-o primăvară zglobie şi de-o vară de zâmbet ?
Nu, n-aş vrea să gândesc aşa: să pierd ce- i mai preţios ar fi prea mult pentru mine. Şi totuşi, ziua trece şi vântul dulce începe să se înăsprească; îi simt răceala din plin. Îmi străpunge fiecare creangă şi-mi rupe toate ancorele...rămân străin, singur, pustiu şi gol în vitregiile veacului.
O dată cu lăsarea nopţii, florile s-au spulberat, fructele au căzut rând pe rând...şi au rămas doar frunzele lăsate în voia ta, să le mângâi sau să le răneşti; e alegerea ta. Sunt răvăşite deplin şi aplecate sub povara deciziilor, nici prima rază a soarelui n-a reuşit să le ridice tâmplele, sunt prea neputincioase să se mai lase încălzite de el ca alta dată şi vinovăţia pierderii apasă greu asupra lor.
Acum ce sa mai fac ? Să aştept încă o dată primăvara ? Să sper că vor mai înflori ? N-am hotărât încă, acum mă simt indiferent şi vântule, dacă mai vii, adu-mi resemnare, atât te rog! Dar mai bine, nu veni!
...şi Nichita Stanescu avea un copac, numit Gică. Inima unui copac în viaţă- încă- s-a dezvăluit mai sus, sub ochii noştri. Poate ne face să ne gândim la copacii de noi şi la vanturile ce bat şi asupra noastră.
Cugetat şi reflectat cu folos!