pagină de viaţă.

Chemare la introspecţie

2012-01-26T19:23:00.000+02:00

Dacă te-ai descrie vreodată într-un singur cuvânt? Care ar fi? Un cuvânt pe care îl simţi tu în tine; care, dacă priveşti în urmă, pluteşte în aerul trecutului şi prezentului tău, în personalitatea ta, în fiinţa ta întreagă?

Poate că ...

2012-01-24T16:38:00.000+02:00

Poate că nu trebuie neapărat să ai un loc de muncă pentru ca să fii valoros.

Poate că pot ajuta lumea asta şi în alt fel decât prin forţa mea de muncă.

Poate că ar trebui să mă opresc din a-mi mai dori ceva ce nu mă doreşte pe mine.

Poate că ar trebui să mă bucur....

În căutarea pierduţilor din noi

2012-01-23T22:29:00.000+02:00

Miros de file de carte nouă. Nemaisimţit de mult, poate prea mult timp...
Mă duce înapoi, dar nu ştiu unde.

Ştiu că uitarea este bună, dar, o, ce multe lucruri sunt pe care ei spun că trebuie să mi le amintesc, pentru a mă elibera de ele...şi nu pot.

Îmi amintesc când am căzut pe scări, când m-am lovit la spate, când era să mor, când dispreţuitul de toţi m-a ajutat, când am pierdut controlul, când am dat o palmă, când am râs, când am plâns pe drum spre casă, când intram pe sub garduri, săpând şanturi asemenea câinilor prin zăpadă...Îmi amintesc jocul prin şi printre copăcei....şi mă întreb acum de ce toate sunt legate între ele. Îmi pot aminti toate astea şi multe altele. Dar nu pot vedea dincolo de ele, dincolo de timp, dincolo de eu...

Cine sunt cei care mi-au ştirbit identitatea? Cine mi-a muşcat din suflet şi a scuipat apoi? Cine a născut teama în mine? Cine mi-a sădit nesiguranţa? Cine m-a adus până acolo unde să mă simt străină faţă de mine însămi? Cine sau ce ma înstrăinează de tot ce mi-e drag şi iubesc? Ce nu ma lasă să mă apropii? Ce anume păzeşte câinele inconştiintei mele, de nu-i om care să poată trece limita?

...Suntem un cor care strigăm, însă tot puţini din cei care recunoaştem şi care înţelegem şi ne dorim vindecaţi, proaspeţi şi-n întunecimea fiinţelor noastre.

Spre sănătate, spre integritate, spre eliberare, în căutarea leacului pentru sufletele noastre vătămate!
În căutarea pierduţilor d(e)in noi...

Transformare- în ce?

2012-01-02T20:46:00.000+02:00

Un gând din seara aceasta vreau să împărtăşesc cu voi.

A fost vorba despre transformare- un proces prin care ar trebui să trecem toţi cei ce ne numim creştini, începând din momentul în care am fost făcuţi drepţi în ochii lui Dumnezeu.
Printr-un material informativ citit astăzi Duhul m-a conştientizat de lucrarea lui Satan pe care încearcă să o lucreze în vieţile noastre, în cele mai subtile si banale forme. Nu degeaba Cuvântul îl numeşte viclean...
Auzind despre transformarea care ar trebui să aibă loc permanent în noi, mi-a dat Duhul seama că o transformare este inerentă: noi ne transformăm mereu: ori că în chipul lui Dumnezeu, ori că în chipul satanei. Nu există cale de mijloc sau un cuvânt mai milos pe care l-aş putea folosi pentru aceasta. Dacă nu ne lăsăm transformaţi după Chipul Făcătorului nostru, dacă nu ne silim şi dacă nu luptăm, automat firea noastră, duhul veacului şi toate forţele întunericului ne transformă, pe nesimţite, în chipuri satanice. Dacă nu folosim neîncetat, regulat şi corect Oglinda Adevărului, vom sfârşi prin a fi purtători ai altui chip decât cel care ne-am dori.

Din plin astăzi am realizat asta, într-un mod practic. Şi ce trebuie făcut este să ne oprim şi să ne cercetăm, să ne căutăm: unde suntem cu adevărat, cum arătăm de fapt, în lumina divină şi unde ne-am dori să fim, cu cine visăm să ne asemănăm. Şi să luăm direcţia care se cere. Este imperios necesar.

Mulţumesc 2011

2011-12-30T12:17:00.000+02:00

Şi pentru că am dat sugestia, dau şi tonul.
Sunt datoare să fac acest lucru, faţă de mine.
Pentru că, într-adevăr, sfârşitul este mai bun decât începutul.
Şi mă uit înapoi şi spun aşa:

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot. Şi când zic tot, cuprind tot. Doar datorită Lui astăzi pot fi mulţumitoare şi plină de încredere, deşi din faţă vine un viitor incert.
Îi mulţumesc pentru că nu mi-a dat voie să mă lepăd de El, în nopţile în care îmi vedeam credinţa murind. Îi mulţumesc că mi-a dat puterea să strig către El, chiar şi când vântul şi furtuna m-au întors cu spatele la El. Şi Îi mulţumesc că nu s-a prefăcut surd şi mi-a păzit viaţa în El.
Îi mulţumesc pentru că dorinţa anului 2010, Let's make this year a love song, a fost împlinită şi întărită şi în 2011.
Îi mulţumesc pentru partenerul de cântat acest cântec şi pentru că prin el, mereu mi se dezvăluie pe Sine.
Mulţumesc, Radu, pentru că eşti sub talpa Lui şi Îi porţi chipul în umblarea ta prin lume.
Îţi mulţumesc pentru dragoste, grijă, siguranţă şi toate celelalte.
Mulţumesc familiei mele pentru atâta înţelegere şi suport emoţional, spiritual, financiar şi pentru că mă suportă aşa ...cum sunt.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că suntem toţi şi sănătoşi, acasă, acum, în sfârşit.
Mulţumesc pentru prietenii care au fost neîncetat acolo, şi anume Irina. Mulţumesc că m-ai susţinut când era să cad, că mi-ai hrănit inima cu Cuvânt când era aşa de slăbită că nu putea mânca singură. Mulţumesc că în unele clipe m-ai obligat să rămân în prietenia noastră, deşi vedeai bine că eu mă trăgeam departe de oameni.
Mulţumesc pentru că şi la bine şi la greu nu ai încetat să fii înge!
Mai sunt mulţumitoare şi pentru că mi-am terminat studiile, după 5 ani, cu izbândă.
Sunt recunoscătoare pentru cele şase luni de muncă şi odată cu ele, pentru toate sutele de oameni ce le-am cunoscut şi cărora am putut dărui bucăţici din mine. Uneori iubirea lor m-a copleşit, iar alteori, era tot ce aveam nevoie pentru a mă reface emoţional după toată greutatea primei jumătăţi de an.

Cam astea sunt. Nu sunt singurele, dar sunt cele mai importante. De la fiecare în parte se desprind încă alte multe mulţumiri şi bucurii.
Atât vreau să îmi amintesc în anul ce urmează: tot binele pe care Domnul mi l-a făcut, în ciuda mea.

Sfârşit, dar bun!

2011-12-30T11:42:00.000+02:00

Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui., scrie înţeleptul în oda închinată înţelepciunii, prin inspiraţie divină.

Trăim un sfârşit. Trăim, de fapt, mai multe, la nivel global, general, dar şi la nivel individual.
Sfârşitul cel mai evident azi şi mâine este sfârşitul unui an. Cum- necum, a trecut. Pentru fiecare altfel, pentru toţi la fel. Evenimente sociale, economice, fenomene natural- geografice, politice, religioase s-au întâmplat şi au cuprins fiecare individual în parte. Diferenţa este dată chiar de acest individual. Pentru că individualul sunt eu şi eşti tu. Cum le-am răspuns, cum le-am făcut faţă? Cum am reacţionat, ce atitudine am avut sau am uitat a avea?

Întrebări, multe întrebări. Atâtea despre anul ce trece, cu atât mai multe despre cel ce vine. Răspunsuri cu privire la trecut trebuie să îndrăznim să căutăm, să le găsim şi să le analizăm. Analizele nu sunt fără rost. Mă ajută să văd mai clar, să ştiu ce trebuie schimbat, făcut altfel. Dar de atâta timp de când obişnuiesc să fac analize, am învăţat şi că pot fi inutile, dacă nu le şi foloseşti spre învăţare, spre practicare, spre transmiterea lor mai departe.

Aşa că te încurajez în acest sfârşit la analize doar dacă eşti dispus să le foloseşti mai departe.
Însă la ceva tot te încurajez: la o analiză a lucrurilor pentru care îţi poţi exprima bucuria, mulţumirea, satisfacţia, recunoştinţa în anul ce trece. Aceasta o consider o analiză constructivă, cu atât mai mult cu cât este o poruncă: Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. (1 Tesaloniceni 5:18) O poruncă de toate zilele, de altfel, nu doar de sfârşit de an. Dar te provoc, te încurajez să iei o foaie de hârtie şi să aşterni binecuvântările din acest an, reuşitele, biruinţele, oamenii, momentele frumoase, tot ce consideri pozitiv şi îţi poţi aminti. Apoi, mulţumeşte, după caz. Ţi-aş recomanda şi cui, dar te las pe tine să transferi meritele şi gloria Cui si cui i se cuvine. Şi pentru că tot prin Duhul Sfânt a fost scris Voi povesti lucrările Tale, spune-le şi altora. Prea mult ne povestim doar necazurile şi greutăţile, prea mult considerăm mândrie sau laudă de sine atunci când cineva îşi povesteşte bucuriile şi victoriile.
Astăzi şi mâine, îţi spun: Povesteşte tuturor ce mult bine ţi-a fost făcut anul acesta!
Mi-ar plăcea să mă bucur şi eu împreună cu tine, deci poţi chiar aici să îşi aşterni bucuriile din 2011!

Înlocuind.

2011-12-25T15:43:00.000+02:00

Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut.

Pe Fiul ei, care nici măcar nu era al ei. Era al lui Dumnezeu, era al întregii omeniri. Dar omenirea nu L-a recunoscut.
L-a născut, pentru ca El să trăiască o viaţă care nu era a Lui. Cum ar putea să fi fost aşa, când El este Însăşi Viaţa?
Pentru ca El să poarte o vină care nu era a Lui. Pentru ca să plătească pentru nişte păcate care nu erau ale Lui. Erau ale noastre.
Şi pentru ca să biruiască moartea, care nu era meritul Lui, ci al nostru, al tuturor.
Pentru ca să ne dea o viaţă care nu meritam să fie a noastră, căci era demnă numai de El, Fiul lui Dumnezeu.
Ca urmare, urmaşii Lui adevăraţi au trăit o viaţă care nu mai era a lor: "Căci nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine."
Pentru ca azi, urmaşii Lui adevăraţi să iubească cu o dragoste care nu este a lor, ci este a Lui.
Pentru ca azi eu să spun, dacă pot: "Căci nu mai iubesc eu, ci Cristos iubeşte-n mine!"

Sărbătoare deplină, în dragostea care să ne strângă!

2011-12-07T20:58:00.000+02:00

"Din afară întotdeauna se vede mai frumos, dar important este ca cei dinăuntru să fie bine, mulţumiţi."
Am ajuns la gândul acesta contemplând o imagine văzută din Turn a Pieţei Mari. După ce în această seară am trecut pe acolo.
Am văzut din afară după ce am fost în.
Numai aşa poţi evita păcăleala despre ceva ce se vede minunat din afară, sau tot ce şi-ar dori cineva: dacă ai fost prima dată în.
Spunea o minte inspirată că iarba vecinilor mereu e mai verde, până îţi dai seama că e gazon artificial.

Un vizor spre altă lume

2011-12-04T15:18:00.000+02:00

Spre-o eternă dimineaţă, Doamne, aprinde a mea viaţă!

Înseamnă că e noapte acum. şi o aprindere a vieţii mele ar însemna o fărâmă reprezentantă a eternei dimineţi ce va să vie: un vizor spre altă lume!
Să fiu aici şi, totuşi, să arăt spre dincolo.
Să am trup şi, totuţi, să trăiesc în duh.
Să lucrez pentru oameni şi, totuşi, să fiu supusă lui Dumnezeu.
Să trăiesc printre oameni şi, totuşi, să mă influenţeze Cerul.
Să mă ţină pământul şi, totuşi, gândul şi dorinţa mea să fie libere de gravitaţie.
Să vuiască furtuna în jur şi, totuşi, să dorm liniştită.
Să mă atragă magneţi de ce-i pământesc şi, totuşi, să rămân credincioasă.

Spre-o eternă dimineaţă, Doamne, aprinde a mea viaţă!

Piatră, templu.

2011-09-15T21:04:00.000+03:00

Cartea mea favorită nici măcar nu a fost intentţionată a fi o carte. Este o colecţie de notiţe scrise în momente diferite, pe care cineva s-a gândit, după moartea autorului, să le pună împreună, pentru a nu fi pierdute. Cineva a dat valoare resturilor, pe care autorul nu le-a direcţionat către nicio operă. Dar ce citadelă a luat fiinţă din unirea lor! La fel cum piatra singură nu are nicio speranţă prin ea însăşi, dar alăturându-se altora, poate forma un templu!

Mereu singur, închis în mine şi prezentându-mă mie.
Şi nu am nicio speranţă să ies prin mine din singurătatea mea.
Piatra nu are speranţă de a deveni altceva decât piatră. Dar, colaborând, se alătură celorlalte şi devine templu.
Dă-ţi seama că deposedat de ceea ce te face construcţie divină, te vei transforma în moloz spulberat.

Antoine de Saint-Exupery, Citadela

10 ani şi o lecţie de istorie

2011-09-11T15:10:00.000+03:00

Îmi amintesc foarte bine de 10 ani în urmă. Am fost cu Adina să ne cumpărăm caiete pentru şcoală. Era o zi ploioasă. Am ajuns acasă şi mami călca rufe şi televizorul era aprins. Am crezut că se uită la un film şi mă mira genul filmului. De fapt, se uita la istoria Americii în direct. Se petrecea sub ochii lumii întregi.

Acum câteva minute dormeam. La Radio au fost trezite două voci de acum 10 ani. M-au readus şi pe mine în simţiri tonul grav, dar calm, al cuvintelor lui Billy Graham: "Au reuşit să distrugă din fundaţie cele mai mari clădiri ale noastre, dar nu vor reuşi să distrugă fundaţia naţiunii noastre. Dumnezeu să binecuvânteze America!"

Acum...mă întreb. S-a lăsat America binecuvântată?

Start nisip

2011-09-04T15:43:00.001+03:00

Din secunda doi dupa ce cheia s-a întors în uşă, clepsidra care numără timpul a fost întoarsă şi a început numărătoarea inversă. Apoi mi-am
dat seama că am uitat sa-i spun La mulţi ani. La mulţi ani pentru un an şi jumătate din al doilea.

Regândire

2011-09-02T22:24:00.000+03:00

Cred că a gândi este, cu adevărat, important. Răsfoiam o carte cu câteva secunde în urmă şi am realizat că a gândi este important.
Gânditori mai sunt astăzi rar întâlniţi. Oamenii au tendinţa de a vorbi, de a face, de a propune, de a executa, de a visa. Dar gânditul...cui îl lăsăm? E bine să gândesti, e bine să faci toate cele enumerate mai înainte gândind, în acelaşi timp. E roditor să gândesti, pentru că din gândit se nasc lucrurile valoroase. Idei măreţe, întrebăîri, răspunsuri, decizii- toate au ca rădăcină gânditul.
Gândeam mult în trecut. Am început a gândi tot mai puţin, cu cât mai multe lucruri am de făcut. Cinci ani şi jumătate de blog aşa s-au construit: prin mine gândind. Şi apoi împărtăşind ceea ce gândeam.
Poate că inactivitatea, lipsa de articole înregistrată în ultimul an nu sunt datorate lipsei de inspiraţie, de subiecte, schimbărilor ce au avut loc în viaţa mea, ci faptului că nu mai gândesc. Solutţa, întrezăresc, nu este a scrie în continuare, ci a gândi, a explora cu mintea, a întoarce şi pe faţă şi pe dos aspectele problematice, a pătrunde cu ochii şi cu inima dincolo de ceea ce izbeşte ochiul, în toate lucrurile.
Să gândim, deci!

Cea numită hoaţa.

2011-08-20T20:47:00.002+03:00

Este o hoaţă. Când te aştepţi mai puţin intră şi în casa ta. Desparte sufletul de trup şi soţul de soţie, copiii de părinţi şi pământul de locuitori. Mereu lasă în urmă sentimente şi lucruri greu de descris în cuvinte. Tristeţe, lacrimi, regrete, păreri de rău, disperare? Puţin spus. Curmă vise, năruie speranţe, spulberă credinţa. Doboară şi niciodată nu ridică. Ia şi niciodată nu dă. Este un blestem pentru cel păgubit, dar este cea mai mare binecuvântare pentru cel furat, atunci când acesta se întâlneşte cu Creatorul.

Şi în timp ce pământul se hrăneşte cu lacrimile ce curg, în timp ce liniştea cerului crapă de vaietele şi strigătele celor care i-au fost familie şi prieteni, Corul ceresc are un nou dirijor, iar Dumnezeu încă un preafericit în imediata apropiere, pe cel care a fost, cu siguranţă, rob bun şi credincios.

Mai mult.

Şi...Vali, dacă de undeva vezi chestia asta, îţi mulţumim, încă o dată, pentru ceea ce ai fost şi pentru ce ne-ai învăţat prin trăirea-ţi. Te vom revedea mereu în chipul micuţilor tăi.

Aici şi acum....în sfârşit!

2011-07-26T20:11:00.000+03:00

M-am surprins de câteva ori în ultima vreme ademenită de mirosul şi îmbierea dulce a trecutului. Dar am scuturat bine din cap şi am revenit cu mintea unde îmi sunt şi picioarele. Pentru că, în sfârşit, trăiesc în prezent şi inima-mi nu se mai odihneşte pe pajiştile uscate şi veştejite ale trecutului, ci în tihna zilei de azi, în scurtul timp pe care îl am după ce pun capul pe pernă, înainte să adorm. Nici visele de noapte nu mă mai poartă prin lumi paralele vieţii mele. E odihnă pură, curată, deşi nu îndeajunsă, de cele mai multe ori. Dar acum iubesc somnul ca un om harnic şi nu ca unul pierde- vreme.
Ziceam de trecut. Dar îmi permit acum puţin să meditez, cu scopul unei comparaţii a zilei de azi şi a celor de ieri, alaltăieri.
Mă simt din nou înstrăinată de lume, dar în alt fel ca atunci. Într-un fel util, de această dată, într-un fel diferit, din care pot învăţa alte lecţii, în care mi se zidesc sau dărâmă, după caz, alte cărămizi, alte ziduri.
Am rămas doar eu şi foarte puţine persoane în micul cerc care mi-a fost dăruit. Mi-au fost luate, cu dragoste, unele lucruri, fără a-mi fi dată şi promisiunea că le voi revedea, pentru ca a venit vremea să ia sfârşit. Au rămas porţi deschise şi locuri libere pentru alte experienţe, alte lucruri care să mă definească de acum înainte.
A rămas, din fericire, El, Domnul meu. Azi mi s-a luminat faţa pe stradă la auzul unei afirmaţii auzite în urechi, dar spusă de către altcineva: "Sunt fericit cu Dumnezeul meu!" Am văzut cu ochii minţii cum m-am luminat şi un zâmbet larg mi-a fost desenat instantaneu. Pentru că în momentul acela am realizat că atât mi-a mai rămas: Să fiu fericită cu Dumnezeul meu, în primul şi în ultimul rând!
Privesc la prezent şi nu pot să nu îl văd prin lumina trecutului, prin lumina reflectată de lacrimile strânse în burduf. Nu pot să nu îl văd prin dragostea şi învăţătura primită de la toţi cei care în cinci ani mi-au fost ceva. Nu pot să îmi văd prezentul fără recunostinţă faţă de cei care fac acum parte din el. Nu pot să nu mă bucur şi să nu îmi laud Dumnezeul, care domneşte peste veacuri şi peste viaţa mea.
E linişte în jurul şi înlăuntrul meu. E ordine şi capul mi-e limpede. Iar credincioşia....să îmi crească zi de zi, să aducă rod pentru Cel care îmi dăruieşte liniştea, ordinea şi credincioşia, ştiind cel mai bine câtă nevoie am de ele!

Închin.

2011-06-25T13:36:00.001+03:00

"Şi ce-ai să faci cu 10-le ăsta acum?"
"Ce să fac....? Nu fac eu, nu îl ţin eu; îi dau drumul să zboare înspre cer şi Domnul să hotărască ce va face cu el!"
"Aşa...! Închină-l Domnului, asta trebuie să faci!"

Închin Lui reuşita de azi, de ieri şi de mâine!

Închin Lui viaţa mea, lucrurile mele, mintea mea, "casa" mea, serviciul meu. Închin Lui suferinţele mele şi închin Lui dragostea mea. Închin Lui bucuriile mele şi închin Lui trecutul, prezentul şi viitorul meu.

Căci vrednic e de cinste, trăiască Domnul!

Cuvinte aliate

2011-06-18T22:07:00.001+03:00

Lucian Blaga
Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat, cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Citesc ce au scris alţii atunci când nu găsesc cuvinte potrivite în mine,
atunci când propriile cuvinte mi se refuză şi îmi întorc, chiar şi ele, spatele...
Şi descopăr că singurătate mai resimţită ca atunci când cuvintele tale nu te vor,
nu este. Mai ales atunci când se întâmplă ca ele să fie motivul pentru care
ai fost creat.

Este un fel de payback al lor, potrivitele cuvinte. Dacă nu le-am căutat,
dacă nu le-am mai săpat, udat, curăţat, s-au emancipat şi şi-au luat dreptul
de a mă refuza şi ele pe mine, de când eu le-am înlocuit pe ele,
în majoritatea timpului.
E o luptă pe care nu îmi permit să o port, o luptă cu propriile mele cuvinte.
Aş pierde într-un fel josnic.
Şi dacă lupta nu e permisă, se cere o alianţă.
Le-am oferit putere, apoi le-am dat la o parte, ca inutile.
O alianţă ar presupune să pun din nou puterea lor în slujba mea, în folosul şi nu în dauna mea.
Mă voi folosi de ele, pentru ca să nu pierd lupta cu mine însămi;
mă voi refolosi de ele pentru a nu pierde contactul cu al meu Superior;
mă voi folosi de ele ca şi când niciodată nu le-aş fi înlăturat din regimul meu spiritual.

Pace, cuvinte, pace.

Viaţa ca un nimic.

2011-06-18T19:57:00.000+03:00

Nu ştiu de ce mulţi oameni cred că am sufletul bun, frumos. Că sunt deosebită şi că fac o diferenţă, că am un impact. Vorbesc cu vorbele lor, nu am intenţia de a mă automăguli. Nu este vorba că nu aş vrea toate astea, că nu aş vrea să fiu ca o rază de soare care să strălucească şi atunci când norii sunt în control. Nu, nu e vorba.

Dar cu cât cineva îmi spune o vorbă bună, în loc să mă ajute, să mă construiască, mai mult mă afundă.
Uneori, pentru că oamenii sunt foarte înşelători, ca să evit adjectivul de mincinoşi. Şi de cele mai multe ori nu le găsesc interesele sau motivele pentru care vorbesc şi atunci mă întreb...Şi totuşi, de ce?

Alteori, pentru că îmi dau seama, cu orice bucăţică bună din mine, câtă nevoie am de salvare şi de păzire a grădinii inmii şi minţii mele. Cu orice bilă albă adăugată, nu pot decât să văd cealaltă mulţime, a bilelor negre ce mă alcătuiesc.

Sunt atât de departe. De Etalon şi de ce aş fi dorit a fi. Şi orice încercare, strădanie de mă apropia, mi se pare ca o cârpă mânjită cu care încerc să ascund ceea ce sunt, de fapt.

Doar încrederea că Sângele are putere şi că prin el, Dumnezeu mă vede curată şi nu mânjită, îmi dă puterea de a trăi, la propriu.

Nimic nu sunt.
Un strop de tină
În care-ai pus un bob de grâu.
Un ciob în care-ai pus lumina.
Un spin din care scoți un rău.
Nimic nu sunt.
O cupă spartă
Din care faci un heruvim.
Sunt măgărușul ce te poartă
pe drumul spre Ierusalim.
Nimic nu sunt.
Un rob netrebnic
chemat ca jugul Tău să port,
să dau deoparte piatra rece,
când Tu dai viață celui mort.
Nimic nu sunt.
O trestie frântă
din care faci toiag de fier
O luminiță fumegândă
ce mâine fi-va stea pe cer.
Nimic nu sunt.
Dar Tu ești totul.
Și Tu Te-ai dat ca preț al meu,
Făcând din pieptul meu chivotul
ce poartă-n el pe Dumnezeu.
Nimic nu sunt.
Nimic sub soare.
Dar Tu-ai dat tot pentru nimic.
În veci să fii mereu mai mare ,
iar eu în veci, mereu mai mic.

(Costache Ioanid)

Contemporaneitate.

2011-05-14T08:33:00.000+03:00

Trece viaţa pe lângă noi pentru că noi o aşteptăm să înceapă şi din prea multe scenarii construite, nu ne dăm seama că viaţa este ceea ce ni se întâmplă acum şi tot ceea ce ne înconjoară.
Viaţa se întâmplă în timp ce noi ne-o imaginăm: strălucitoare, semnificativă, cu prinţul sau Ileana Cosânzeana ieşiţi din poveşti, cu slujba pentru care ne-am născut, cu relaţii profunde şi cu răspunsuri zilnice şi concrete la întrebările existenţiale pe care ni le punem mereu; cu noi puternici şi buni, având impact asupra celor din jur, ca modele de urmat pentru cei ce vin după noi; părinţi constructivi, zidari ai cetăţilor care ni s-au încredinţat, apărători şi protectori ai caracterelor, minţilor şi sufletelor copiilor noştri; parteneri iubitori, iertători, oferind totul fără a cere ceva în schimb, jertfitori ai propriului nostru Eu, investitori în persoana care doarme în cealaltă parte a patului.
Acestea sunt lucruri pe care ni le imaginăm, înainte să vină timpul pentru ele; frânturi din visele noastre şi aşteptări pe care le avem de la noi înşine. Aşa ne-am fi dorit viaţa, dar undeva, în timp ce o trăiam, drumul a părăsit harta mentală şi ne trezim, fiecare, pe rând, că imaginea din oglindă nu seamănă cu cea care ne umplea gândurile şi motivaţiile cu ani în urmă.
Ne trezim la realitate, fiecare la timpul lui, dar nu toţi.
Cred că sunt în acea stare de după somn, dar înainte de trezie. Buimacă, nerecunoscând decât o mică parte din ceea ce văd în timp ce ochii mi se deschid, mă întreb ce să fac, acum, că m-am trezit.
Voi recunoaşte că aceasta-i viaţa şi e singura pe care o am şi singura pe care o pot investi în eternitate sau mă voi amăgi, spunând că încă nu a început şi că timpul de a îmi pune în aplicare toate visele nu e încă sosit, că viaţa va începe atunci când voi avea un loc de muncă sau după ce îmi voi fi terminat studiile sau când mă voi căsători, când voi fi mamă....?
Recunosc: viaţa a început demult pentru mine şi, dacă nu o ajung din urmă, nu voi trăi niciodată cu adevărat acea viaţă din belşug pe care Cristos mi-a dăruit-o.
Dacă nu închei socotelile cu trecutul, dacă nu mă accept cu dragoste, dacă nu mă împac cu prezentul, viitorul nu va fi unul semnificativ, cu impact.

Autoactualizare. Înseamnă a fi contemporan cu tine însuţi, să trăieşti potenţialul pe care îl ai, să îl foloseşti şi să ajungi propria-ţi viaţă din urmă, eliberându-te de trecut şi de orice te reţine acolo. Eliberându-te şi de viitor şi de orice te-ar aştepta acolo.
Să trăieşti azi- cu trupul, cu mintea şi cu sufletul!

Dovadă- necesară?

2011-05-12T17:49:00.000+03:00

Scriam.

Scriam când oamenii erau prea grăbiţi pentru a asculta, scriam când oamenii erau prea departe pentru a auzi, scriam când eram singură şi scriam când mă simţeam singură în mijlocul oamenilor. Timp de mulţi ani am făcut asta, tot mai frecvent, tot mai conştient şi tot mai responsabil. La început o făceam fără să îmi dau seama, dar cu timpul, mintea mea a început să ceară creion şi hârtie atunci când eram în situaţii dificile. Pentru că a învăţat că forma literelor este poarta spre eliberare, spre liniştire, spre împlinire chiar.

Şi azi... azi aş vrea să obţin nişte beneficii din acest lucru, aş vrea să nasc ştiinţă din viaţa mea de versuri, dar oare...nu pângăresc acest loc pur şi neatins până acum?

Aş vrea să le dovedesc ştiinţific că scrisul este terapie, că scrisul vindecă. Dar oare trebuie să le dovedesc ceva?

Jocul

2011-05-08T22:08:00.000+03:00

Mereu mi-a plăcut şi este printre puţinele lucruri pe care le-am încercat a face când am avut ocazia, deşi nu într-un mod foarte priceput, deşi teama era prezentă: teama de eşec, teama de a mă simţi prost după câteva rateuri şi de a risca şi gândurile rele ale celorlalţi.

Este un sport frumos, un joc care cere mult din partea celor care se încumetă, mai ales cei care îl aleg în mod profesionist.

Îmi place şi mai mult de azi, de când l-am descoperit a fi o analogie foarte bună pentru lucruri reale, jocuri serioase la care ne încumetăm în viaţă.

Şi m-am gândit azi în special la ce se întamplă când se întâmplă ceva şi jucătorul ajunge în starea de a nu mai putea juca, din diferite motive: fizice, psihice, legale, relaţionale, comportamentale. De la accidente, pierderi suferite, acte necugetate poate ajunge în această stare. Atunci când jucătorul ajunge să nu mai fie ce a fost înainte.

“Cum ai făcut să mergi mai departe? Cum ai continuat jocul? Ce ai făcut?”

“Nu am făcut nimic. Am ignorat durerea şi am ridicat de fiecare dată braţul mai sus şi am mers mai departe, în ciuda ei. “

Pentru că nu durerea este importantă, pentru că este trecătoare. Pentru că nu ea trebuie focalizată, ci jocul. El rămâne, trebuie pus mai presus de durere.

Atunci când ai ajuns într-o stare urâtă de tot, nu ai de făcut decât să perseverezi, să munceşti, să îţi îmbunătăţeşti jocul. Să îţi perfecţionezi strategiile, să inventezi altele noi, să te antrenezi cu cine te ajută, să asculţi doar pe cine te ridică, să nu uiţi că cel mai important e jocul şi ca tu să te simţi bine jucându-l.

Dacă bucuria şi entuziasmul, dacă pasiunea pentru joc s-au pierdut, întoarce-te la motivele dintâi pentru care ai început a-l juca. Aminteşte-ţi cine erai atunci şi dacă nu se poate să mai fii acea persoană, atunci treci mai departe şi recapătă-ţi, cumva, puterile, energia, pasiunea. Pentru că jocul îl vrei jucat în continuare şi nu vrei să se termine pentru tine. Încheie-ţi socotelile cu trecutul, împacă-te cu prezentul şi priveşte puternic spre viitor. Dar nu abandona jocul.

Sunt toate în Unul.

2011-04-11T10:57:00.000+03:00

Dacă vreau libertate, este un loc unde o pot găsi.
Dacă vreau adăpost de furtunile şi viscolele din aşa-zisa primăvară, este şi pentru aceasta un loc.
Dacă vreau protecţie pentru piciorul meu, ca să nu mă rănească spinii care-mi sunt aşternuţi înainte, ştiu unde o pot găsi.
Dacă am nevoie de un scut pentru sufletul meu, ca să-l apar de năvălirile şi atacurile duşmane, există şi acesta.
Dacă am nevoie de sursă de inspiraţie, am învăţat că nu peste tot se poate găsi, dar ştiu unde da.
Dacă am nevoie de factori motivanţi, încurajatori, mulţumesc lui Dumnezeu că încă există oameni care cred în mine şi care prin dragostea şi sprijinul lor mă fac să pot înainta.

E-un singur loc unde se pot împlini toate aceste nevoi, e unul singur care mă poate ţine în siguranţă, chiar când sunt în mijlocul furtunilor sau al vremurilor bune sau aparent bune. Pentru că de adăpost am nevoie mereu, fie în vreme bună, fie în vremea rea.
Şi adăpostul meu este Dumnezeu, cetatea mea tare. Şi El mă primeşte, cu plăcere.
Şi greu şi dureros am învăţat că dacă nu e El primul în viaţa mea, dacă nu e întîlnirea cu El onorată zilnic, dacă nu e genunchiul meu plecat şi inima mea smerită permanent în prezenţa Lui din inima mea, viaţa mea e doar un mare haos, doar o mare disperare; somnul meu e un mare chin şi inima mea o mare neliniştită; tot din jurul meu devine pericol şi motiv de îngrijorare, frustrare şi plâns.
Dar El mă învaţă răbdător şi fie ca rezultatele lecţiei mele învăţate să Îi aducă cinste Lui, Singurului.

A trecut un an de-atunci...

2011-03-23T20:52:00.001+02:00

Nu ştiu cum să numesc fenomenul, dar parcă-s de pe altă planetă.
Una din culmi a fost atinsă azi: am plecat cu căciula pe dos de la şcoală. :|
Dacă eu sunt neatentă sau numeşte-mă cum vrei, înţeleg. Dar cei de lângă mine sunt şi mai şi, că tot eu am observat asta, după vreo 15 minute de mers pe stradă.

Şi mai erau ne-făcute din astea pe care vroiam să le scriu, dar bineînţeles că le-am uitat.
Poate să îmi sun "agenda" ( trebuie să mă bizui pe cineva, că altfel o încurc) să o întreb ce mai trebuia să scriu la postul cu "fenomene ciudate".

Oricum, eu din astea nu am mai păţit, cel puţin nu aşa multe pe zi pătrată.
Dar bine că am, totuşi, luna pătrată; poate chiar ea e de vină, până mă obişnuiesc cu ea intrată în viaţa mea.

Dar, totuşi, azi am făcut un progres în concentrarea atenţiei: nu am mai ajuns la locul de întâlnire spre şcoală cu colegul meu cu 15 minute înainte, cum am făcut săptămâna trecută, fiindcă încurcasem un pic socotelile, ci am ajuns la timp.
Şi dacă tot scriu de el, de colegul cu certficatul de naştere cu legalizare prea veche pentru a fi luată în considerare, cred ca el este un fel de nemuritor, ca în Twilight :)) M-am rezolvat, gata; am şi un prieten din ăsta, că era tot ce îmi mai lipsea.

Vă salut cu neatenţie. Şi dacă am mâncat litere, iertare, vă rog.

12 martie 2010

Ciudată întâlnire

2011-03-23T20:11:00.000+02:00

Ciudată întâlnire între mine, psihologie şi literatură.
Ciudată o credeam până am găsit maldăre de articole, site-uri şi cărţi care tratează această întâlnire benefică dintre om, psihologie şi literatură.
Şi de atunci m-am apucat de descusut această întâlnire pe toate părţile.

Dar azi, să vezi şi să nu crezi, alta întâlnire ciudată. Ceea ce eu cos şi descos, cineva trăieşte! Este aplicaţia perfectă la ceea ce eu teoretizez, deocamdată.

Da, mă bucură nespus faptul că ştiu că Cineva le orchestrează pe toate.

Nu mai zic nimic, las să grăiască trăirea...

Ce-ţi doresc eu ţie,
Dulce prietenie?
Să fii lungă şi frumoasă,
Cu sacul plin de mireasmă.
Să o- mprăştii peste tot,
Să-i faci pe toţi bucuroşi!
Să-i ajuţi pe cei "săraci",
Să-i legi pe cei supăraţi!
Să-i aduci iar împreună,
Să se poată lua de mână!
Să-i fericeşti pe cei ce n-au,
Să te- ndoieşti la cei ce au.
Să fie toate câte trei ,
Să aibă acelaşi ţel.
Să fii căutată ne-ncetat
Şi să răspunzi imediat!
Să aduci tu veselie
Unde nu este bucurie;
Să-i uneşti pe toţi, în pace
Şi să-i împaci când este cazul.
Asta-i datoria ta:
Să fii cu toţi pe orişiunde,
Să nu-i laşi să stea cu priviri crude.
Să le dai la toţi la fel,
Multe bucurii de fel.
Eu te las acum cu dor!
Să fii bună şi-nţeleaptă,
Ca să fii tot lăudată,
Să te caute ne- ncetat
Cei care au alunecat.

Auzi tu, prietenie? Fii de bună omenie şi naşte-te în oricine!

Nu-i, încă....

2011-02-22T14:19:00.000+02:00

Am început a scrie ceea ce urmează fără "nu-i" în faţă.
Dar de cum am inceput a scrie, m-am gândit că greşesc- pentru că adevărul este, şi vreau să mărturisesc şi să Îi mulţumesc că :

nu-i prea mult, nu-i prea departe, nu-i prea frustrant, nu-i prea greu, nu-i prea rău, nu-i prea sus de puteri,

nu-i prea mult timp, nu-i prea des eşecul, nu-i prea tăcut Dumnezeu, nu-i prea încercare, nu-i prea multă răbdare, nu-i prea multă tăcere, nu-i prea multă rugăciunea, nu-i prea zdrobită inima, nu-i prea sărată lacrima,

nu-i prea apăsătoare povara, nu-i prea greu drumul, nu-i prea îngustă poarta, nu-i prea strâmtă cărarea,

nu-i prea periculoasă aventura, nu-i prea mare ispita, nu-i prea mare nedreptatea, nu-i prea adâncă suferinţa, nu-i prea crudă viaţa, nu-i prea cruntă realitatea, nu-i prea amar visul, nu-i prea trecut timpul, nu-i prea departe Dumnezeu, nu-i prea de tot planul Lui, nu-i prea vechi Cuvântul Lui, nu-i prea veştejită promisiunea Lui, nu-i prea aspră mâna Lui, nu-i prea tare apăsarea, nu-i prea absentă inima Lui.

Deşi simt că da, ştiu că nu! Nu încă...

Şi mai pot, deşi cred că nu...

Sfaturi pentru frumusetea ta

2011-02-18T15:57:00.000+02:00

"A te bucura de viata este cosmetica cea mai buna pentru o femeie."
Rosalind Russel

"Pentru a avea ochi frumosi , cauta sa gasesti ce este mai bun in oameni."Audrey Hepburn

"Pentru a avea buze atractive , pronunta numai vorbe de bine."
Audrey Hepburn

"Nici un produs cosmetic nu-i mai bun pentru frumusete precum este fericirea."
Maria Mitchell

"Pentru a avea un par frumos lasa un copil sa isi treaca degetele prin el in fiecare zi."
Audrey Hepburn

Simetrie şi detaliu. Dumnezeu.

2011-02-16T11:54:00.002+02:00

Ai observat vreodată că pe lângă toate însuşirile Lui, Dumnezeu este şi un Dumnezeu al simetriei?
A doua jumătate a cărţii Exod, cuprinzând legile şi îndrumările lui Dumnezeu către Moise cu privire la cum să fie făcut Cortul Întâlnirii, scoate foarte frumos în evidenţă acest lucru. În aceeaşi bucată de carte se observă şi faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al detaliului, atunci când vine vorba de Locul Sfânt. Şi pentru că Loc Sfânt, Cort al Întâlnirii suntem şi noi doriţi a fi, în detaliu, viaţa noastră trebuie să fie aliniată îndrumărilor, plăcerii şi desfătării Sale.
În mare, poate viaţa mea arată bine. Poate e curată, ordonată, organizată. Dar în detaliu? Dacă aş privi cu lupa Duhului Sfânt, ce aş vedea? Aceasta este ceea ce vede Dumnezeu în permanenţă.

Şi acum, îmi îndrept atenţia înspre simetrie. Ce mă învaţă ea despre Dumnezeul meu?

SIMETRÍE, simetrii, s. f. 1. Proprietate a unui ansamblu spațial de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente și de a prezenta, pe această bază, anumite regularități; proporționalitate, concordanță, armonie între părțile unui tot, între elementele unui ansamblu etc.; distribuție egală, regulată, armonioasă a părților unui tot, a elementelor unui ansamblu; corespondență exactă (ca formă, poziție etc.) între părțile (opuse ale) unui tot. 2. Spec. Proprietate a două puncte aparținând aceleiași figuri geometrice sau la două figuri diferite de a fi așezate la aceeași distanță de un plan, de o dreaptă sau de un punct; proprietate corespunzătoare a două figuri geometrice; proprietate a două figuri geometrice de a se suprapune exact. – Din lat. symmetria, fr. symétrie.

Elemente reciproc corespondente- în Dumnezeu şi în planul Lui toate sunt în legatură una cu cealaltă, unul cu celălalt. Nimic nu se dă înapoi atunci când Dumnezeu vorbeşte, când Dumnezeu plănuieşte. Toate se ordonează la Cuvântul Lui.

Prezintă anumite regularităţi- acesta este un lucru important, pentru că, deşi este un Dumnezeu imprevizibil, toate au un sens şi ce a mai fost va mai fi şi patternurile prin care lucrează, în esenţă, la bază, sunt aceleaşi, deşi noi nu ne dăm seama. De aceea, ca să ştii, cercetează regularităţile!

Proporţionalitate, concordanţă, armonie între părţile unui tot- niciodată nu s-a dezis de ceva ce a afirmat, niciodată nu s-a contrazis pe Sine Însuşi. El este Armonizatorul şi noi, care Îl avem pe El în centru, suntem armonizaţi în El.

Doar câteva descrieri am aprofundat.

În detaliu, fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi să se uite în oglinda Cuvântului şi să observe: cât din Dumnezeu se reflectă în el?

Primul loc

2011-02-09T09:02:00.000+02:00

Doamne, Tu ai primul loc în viaţa mea. Tu eşti primul gând când ochii îi deschid. Şi în inima mea, Cerul este dorinţa mea.

Cuvinte. O, dar nenorocitul de mine, dacă sunt cuvinte şi nimic mai mult, numai pieirea o atrag după ele. Dacă nu derivă din adevărul trăit, din realitate, ce folos ?

Îi mulţumesc pentru fiecare dimineaţă în care mă trezesc şi El este în gândul meu, când Îi dau prioritatea în faţa tuturor celorlalte gânduri, îngrijorări, bucurii, aşteptări. Da, El nu e singurul meu gând, dar El vreau să fie primul, în faţa căruia toate celelalte să se plece şi să-I facă loc. Astfel, toate se vor subordona Lui.

Îi mulţumesc pentru fiecare seară în care El închide poarta ochilor şi poarta cetăţii minţii mele. O închide şi Îşi aşează îngerul să vegheze asupra a tot ce se va întâmpla cât timp eu nu mai am putere, control asupra mea. Şi o să mă rog din nou ca atunci El să lucreze în taina minţii adormite, El să facă ordine, să reordoneze, să înlocuiască, să cureţe, să pună gânduri bune şi decizii înţelepte pe care să le urmez a doua zi. Să-mi pregătească atitudinile, dragostea să o reumple, să toarne din belşug din bunătatea Lui în lăcaşurile fiinţei mele.

El, da. E neobosit. Şi bucuros să lucreze neîncetat pentru ca eu să Îi fiu locuinţă, templu.

"Dacă îmi vei încerca inima, dacă o vei cerceta noaptea, dacă mă vei încerca, nu vei găsi nimic: căci ce-mi iese din gură, aceea şi gândesc" şi aceea şi trăiesc, aş completa gândul psalmistului.

Facă Domnul ca El să fie necurmat înaintea ochilor mei şi stăpân absolut peste tot ce sunt, gândesc, vorbesc, înfăptuiesc.
Căci nu va lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor , nu va îngădui ca iubitul Lui să vadă putrezirea. Îmi va arăta cărarea vieţii , însemnată cu paşii Domnului Isus, lăudat să Îi fie numele!

Cântec singură

2011-01-23T00:10:00.000+02:00

Cântec singur scria el.
Ce îmi rămâne mie?

Conjug ce nu s-a mai văzut
şi cântec singură atunci.

A conjuga se poate
doi la un jug să pui.

Dar cântec singură unul din ei;
atunci celălalt ce?

Cântec singur

2011-01-22T23:23:00.001+02:00

Mă-ntorc, la tine ma intorc
Doniri să se-nfiripe!
Se frânge timpul între crengi
în ore şi în clipe...

Hei... mâine-am să-ţi aduc în ochi
de-mi vei ieşi-nainte,
un cântec vechi, un joc de doi
din sânge şi cuvinte

Cântări de ocnă şi de dor
mă dor şi mă adună
Azi codrul tot, tâlharii goi
s-au murdărit cu lună

Mă-ntorc, la tine mă întorc
prin noapte şi prin gânduri
Rămân nescrişi, în urma mea
copacii, rânduri, rânduri

şi calc aşa, fără să vreau,
cu tălpile murdare,
pe umbra frunzelor de tei
uitată în cărare

...el, Nichita, poetul pe înţelesul inimii mele.

Poezie sau proză?

2011-01-18T10:58:00.003+02:00

Read it aloud

pass it through your ears

enjoy the

ride, and

know

the difference between poetry and prose

is that poetry is broken

into lines—

that is all.

Robert Carroll(2005) , Finding the Words to Say It: The Healing Power of Poetry, Oxford University Press

Amintire "pe cinste"

2011-01-16T11:15:00.001+02:00

Trebuie să fim conştienţi că o dată lăsată o parte din noi să plece, există puţine şanse ca vreodată, în viaţă, să mai beneficiem ceva de pe urma acelei părticele. O dată dăruind ceva(orice) cuiva, trebuie să ştii că s-ar putea să nu mai vezi niciodată acel lucru, s-ar putea să nu mai ştii nimic de el, să nu mai ai niciodată nimic de-a face cu el, să nu ştii cum a evoluat. La fel se întâmplă şi cu investiţiile în oameni. Rămâne doar gândul că am avut odată asta, dar am dăruit-o. Pentru că este mai ferice să dai decât să primeşti. Acum aş vrea să mă mai joc câteodată cu jucăria aceea, aş vrea să mai suflu o dată în fluierul acela, aş vrea să mai răsfoiesc odată acea carte, aş vrea să mai străbat odată acea cărare. Toate îmi amintesc de locul special, în care avea acces cine reuşea să îmi fie aproape. Şi tot aşa, locul meu, tot primind vizitatori, m-a înstrăinat sau m-am îndepărtat eu. Pentru că nu mai chiar îmi plăcea să fie al meu ce era deja al altora. Şi totusi, îmi e dor. Şi aş vrea ca cei care s-au adăpostit, s-au vindecat, s-au întremat în locul acela numit Popasul să îmi permită uneori să iau o gură din aerul acela, să închid ochii şi să simt că sunt iar acolo, sunt iar popas. Pentru că la popas am crescut şi am devenit ceea ce sunt în privinţa unor aspecte.
Mi-e dor, da. Mi-e dor pentru că...
În lumea asta crudă, unde dacă pierzi o cursă se duc mai multe odată cu ea, suntem străini şi trecători unul pe lângă altul, lăsând la ceilalţi, făr' să ştim, din noi. Şi când ne e dor de ei, nu ştim, de fapt, că ne e dor de părţi din noi, pe care nu le mai avem, căci se află la ei.

Dar nu mai am dreptul, probabil. Şi nu poate mintea mea să înţeleagă de ce timpul trecut, de ce schimbările produse, de ce circumstanţele şi contextele trebuie să ne limiteze şi să nu ne mai permită accesul la ceva aşa de important pentru noi înainte, la acea parte din noi care se bucura şi se hrănea împreună cu alţii.
Şi-aş dori îngăduinţa, da.

Nimic, niciodată nu va înlocui pe camaradul pierdut. Căci nu pot fi creaţi vechi camarazi.
Antoine de Saint-Exupery, Citadela

din El, prin El.

2011-01-03T01:09:00.000+02:00

În cer nu vom mai fi împărţiţi în două, ci vom fi ca îngerii. În sfârşit, va fi şi genul neutru :)
În cer rămâne doar iubirea pentru Mielul şi iubirea Lui pentru noi, care ne-a dus acolo.

Şi ce se va întampla cu iubirea de şi între oameni?

Păi asta...ne-a fost dată pentru acum, pentru pământ.
M-am gândit azi la lucrul acesta.
Iubirea e pentru vremurile grele, pământene. Într-o viaţă lipsită de durere şi griji nu ar mai avea niciun farmec,
probabil acesta fiind motivul pentru care iubirea face legământ până la moarte. Nu mai e valabilă dincolo de ea.
Aşa că să ne bucurăm de ea, să ne zidim prin ea, să creştem, să ne sfinţim, să ne jertfim cât mai mult prin ea acum, pentru că doar efectele ei asupra noastră vor putea intra în veşnicie împreună cu noi.

Iubirea-i să îţi dea putere atunci când cazi, pentru a te ridica.
Iubirea-i să te aştepte atunci când eşti obosit şi simţi că totu-ţi stă-mpotrivă.
Iubirea-i să îţi întărească mâinile slăbănogite şi să ţi le prindă într-ale ei, dându-ţi siguranţa că nu esti singur.
Iubirea-i să te asigure că pentru cineva, eşti cel mai iubit dintre pământeni, cel mai stralucitor licurici. Şi contezi.
Iubirea-i să nu îţi mai fie teamă.
Iubirea-i să crezi în tine, să crezi în altul, din afara ta.
Iubirea-i să renunţi la tine, să înveţi să mori, să te jertfeşti pentru ca să devii exact forma lipsă a celuilalt.
Iubirea-i să fie o esenţă plină de Dumnezeu, care a creat-o şi care se bucură de ea.
Iubirea-i multe altele.

Da. O învăţ. De 10 luni şi testele-s tot mai grele.
Dar ca şi inima, trupul, mintea mea...şi iubirea mi-e asigurată-n credincioşia lui Dumnezeu.
Şi ieşim deasupra circumstanţelor şi ispitelor, de fiecare dată.
Pentru că El ne ridică.

Prinţul prinţilor

2010-12-25T00:28:00.002+02:00

Acum doi ani am primit un printz la care mă bucuram să mă uit. Era un om de zapadă numit Printz. Acum un an tot un prinţ, mai din carne şi oase era pe drum. Mă bucuram şi de el şi încă. Dar este un Prinţ incomparabil, de neînlocuit, de care mă bucur dintotdeauna că este şi că S-a născut pentru ca şi eu să pot trăi. E Prinţul prinţilor, e Regele regilor, e Domnul meu şi în felul meu, în inima mea, în ascunsul meu, Îl sărbătoresc şi mă închin. Adânc, sincer, pe deplin. Prinţul păcii mele, Prinţul vieţii, al morţii, dar mai ales al veşniciei mele. Da, inima mea se bucură în El şi faţa mea se desfată în lumina Sfinţeniei Lui. Pentru că prin El, pot fi şi eu!
Trăiască Prinţul, Fiul Celui Preaînalt!

Israel, eu şi Ce ne leagă.

2010-12-23T20:30:00.000+02:00

Întuneric. Rece. Uscăciune. Robie. Disperarea multora. Frustrarea celor cu puţină credinţă. Nelipsire de la Templu a celor cu multă credinţă. Îngâmfare. Apăsare. Ocupaţie, multă agitaţie. Strigăte spre Dumnezeu, care aude. Proclamarea lui El- Roi, Dumnezeul care vede. Aşteptare chinuitoare. Îndoială. Încercarea credinţei. Evenimente politice. Schimbări. Îndatoriri. Planuri. Dragoste.

Şi iată un cuvânt care parcă se află în contrast cu majoritatea celor de mai sus.
Mă gândeam, scriind mai sus, la contextul social, religios al Israelului în perioada dinaintea naşterii lui Isus.

[Mă gândesc, recitind, la mine însămi şi la modul în care mă văd şi în care mă simt.
Dar am scris dragoste, şi El acoperă totul. El a înfruntat totul şi pot şi eu înfrunta totul prin El.]

Şi am scris dragoste. Pentru că Iosif şi Maria se iubeau, sau cel puţin aşa vreau să cred. Şi Cel care a făcut minunea posibilă a întărit şi dragostea lor, în ciuda neimaginatei întâmplări.
Iosif şi Maria se iubeau. Maria îşi iubea pruncul. Dumnezeu Îşi iubea poporul. Şi tot El avea un plan. Iar planul Lui se construia cu alte cuvinte decât cele care descriau starea de fapt. Planul lui avea alte temelii, pentru că începea cu o Lumină în întuneric.

Rază de lumină, rază de speranţă. Căldură, chiar dacă asigurată de cele mai neaşteptate surse: vite într-un grajd. Prospeţime. Eliberare. Speranţă şi bucurie. Împlinire. Închinare în duh şi în adevăr. Smerenie, umilinţă. Ruperea jugului. Odihnă în Cristos. Laudă la adresa lui Dumnezeu, în cer şi pe pământ. Proclamarea adevărului despre El. Aşteptare în bucurie. Siguranţă. Dovedirea şi întărirea credinţei. Evenimente politice şi de tot felul. Schimbări, transformări, reînnoiri ale minţilor. Metanoia. Responsabilităţi. Planuri. Dragoste. Izbândă în Numele lui Isus.

Şi iată alt cuvânt, la care suntem toţi chemaţi a ne gândi. Izbânda care ne-a fost promisă, care ne-a fost şi oferită deja, în stăpânirea căreia suntem aşteptaţi să intrăm. Izbânda, din El, prin El şi pentru El.

Izbânda asupra duhurilor stăpânirii acestei lumi, asupra circumstanţelor, asupra păcatului, asupra noastră înşine.
Izbânda care să ne aducă tot la picioarele Celui Preînalt, cu cununile aruncate înaintea Lui, după ce vom fi biruit totul!
Izbândă este ceea ce vă doresc şi eu, să o aveţi şi să vă bucuraţi de ea în anul îndoielnic şi tremurând ce se anunţă.
Izbânda, în cinstea Lui!

Şi a fost şi încă.

2010-12-17T20:20:00.002+02:00

Trăgând cu urechea la anul ce-i trecut, povestea începe aşa:

- Mai ninge?
- Nu. Acum am fost afară. De ce? Mai vrei sa ningă? Nu ajunge?
- Hmm, de ajuns ajunge. Mă gândeam la altceva: când te-am chemat acum câteva zile la o plimbare era prea târziu...acum nu mai ninge.
- Chiar aşa.
- Truda ei de iarnă. Ninge tot când nu trebe.[...] Păi şi fără ninsoare nu ţi-ar plăcea să faci o plimbare înainte de culcare? E mai sănătoasă decât un film.
- Să sperăm că o să fie.

Ninge-mă, Doamne!

2010-12-16T21:37:00.001+02:00

Ninge-mă, Doamne,
din sânge, cu Harul.
Desfă-mă-n bucăţi,
şi curăţă mărgăritarul.

Ninge-mă, Doamne-
să-ngheţe păcatul.
Apoi, cu suflarea-Ţi,
Topeşte-l de tot.

Ninge-mă, Doamne
şi fă ca ninsoarea
în mine şi-n alţii
să rupă prinsoarea.

Ninge-mă, Doamne
şi fă-mă ca Tine-
să ning totdeauna,
până-n veşnicie.

16 decembrie 2010

Real e mai mult.

2010-12-11T00:05:00.001+02:00

Viaţa reală, trăind-o, îmi dau seama că este mai mult decât o poveste cu zăpadă, poveste scrisă în alb de sentiment, de puritate, de vis frumos visat într-o noapte dormită sub stele, în doi, cu o plimbare lăsând urme în zăpadă după o zi obositoare, o săptămână grea.
"Viaţa este reală şi nu ideală" este o expresie pe care o tot folosesc de o săptămână încoace, de când am concluzionat acest lucru.
Ideal ar fi fost să se termine cum m-am aşteptat.
Real este că pot să iubesc, în ciuda aşteptărilor neîmplinite.
Ideal ar fi să petrecem măcar o zi pe lună adăpostiţi într-un cântec de iarnă cu ceai fierbinte.
Real este că suntem prea obosiţi, plictisiţi şi fără timp pentru a ne permite să evadăm din departamentul numit rutină al închisorii numită obligaţie.
Ideal ar fi să scriu poezii inspirate din ceea ce trăiesc şi simt.
Real este că îmi pot, totuşi, aşterne gândurile sub formă fără vers.
...
Ideal ar fi şi real este. Avem de-a face cu ceea ce este, iar ceea ce ar putea fi influenţează de multe ori prea mult ceea ce este.
Ideal ar fi să scriu frumos, în continuare.
Real este că sunt seacă şi nu mai are ce să izvorască din mine, pentru că realitatea, aceasta este ceea ce trebuie să înfrunt şi idealul, ar face bine să nu mai străbată harta minţii şi nici măcar a inimii mele.

Cu atât cu cât.

2010-11-27T09:53:00.000+02:00

Strălucirea diamantului va fi cu atât mai vie, cu cât rama lui va fi de culoare mai închisă. (Spurgeon)

Să zicem că diamantul este omul, de la general la special. Iar rama este ceea ce este de jur împrejurul lui, ceea ce îl limitează, ceea ce îi defineşte aria de desfăşurare, chiar trupul acesta de carne în care sufletul este încadrat plus tot ce este materie în jur.

Cuvântul care face diferenţa îl văd şi îl simt a fi atitudinea. O atitudine care trebuie să depindă de existenţa şi însuşirile diamantului ca diamant şi nu atitudine care trebuie să depindă de existenţa sau caracteristicile ramei.
Rama-i doar un context. Nişte limite, într-adevăr; o familie, un mediu, o societate în care omul trăieşte. Dar omul este mult mai mult decât rama care îl încadrează. Omul este mai mult decât limitele şi limitările lui. Valoarea întregului tablou constă cel mai mult nu în calitatea şi însuşirile ramei, ci în renumele şi opera Autorului tabloului. Ce este între cele patru laturi ale ramei contează şi se numără în eternitate. De aceea, atitudinea trebuie să fie una şi aceeaşi în oricare împrejurare a vieţii.

Ca şi tablou ce sunt, ca şi diamant....valoarea mi-o iau din contexte, limite, încadrarea spaţio-temporală sau îmi recunosc valoarea de operă şlefuibilă a lui Dumnezeu, accept şefuirea şi devin astfel tot mai strălucitor?
Pentru că atitudinea de bucurie în contexte frumoase este ceva natural, care nu iasă prea mult în evidenţă. Dar atunci când contextele se schimbă...atitudinea mea se schimbă şi ea? Să învăţ să nu se mai schimbe. Căci stelele strălucesc mai tare în nopţile geroase şi întunecoase, iar diamantul străluceşte cu atât mai tare cu cât rama este mai închisă la culoare.

M-am odihnit destul de scris.

2010-11-24T11:58:00.002+02:00

Chemare văd acel lucru care mi-a fost scos înainte într-o zi, pe care m-am lăsat provocată a-l mânui şi am scos-o cu bine la capăt.
Am răspuns la puţine provocări în viaţa mea, dar aceasta este una dintre ele. Să scriu. A sunat mai degrabă ca o invitaţie la vremea aceea, dar acum, după aproape cinci ani, o văd ca pe o provocare căreia mă bucur că i-am răspuns. I-am răspuns şi am început tot mai mult a cocheta cu această activitate. Până când am simţit că este un lucru din care nu ar mai trebui să mă opresc.
De ce să nu ma mai opresc?
Dintr-un punct de vedere egoist, pentru că prima persoana zidită, încurajată şi ajutată de ceea ce scriu, sunt chiar eu.
Dintr-un punct de vedere altruist, pentru că deşi mă simţeam uneori expusă cu "de-ale inimii", era un lucru bun şi pentru cei care citeau. Lucru bun pentru că uneori poate ai învăţat să faci ca mine, deseori poate ai învăţat altceva: să nu faci ca mine. Şi acesta poate fi un lucru foarte important. Am primit puţine feedback-uri ca şi "blogger al zilelor noastre", însă consider că de-a lungul timpului încurajarea generală a fost: "Fă în continuare lucrul acesta încredinţat mâinilor, minţii şi inimii tale, căci faci o treabă bună." Oameni de la care mă aşteptam cel mai puţin îmi luminau uneori "anonimatul" şi "nepopularitatea" scrierilor mele. Ziditoare cuvintele lor pentru inima mea întotdeauna au fost. Dar asta nu m-a motivat neapărat întotdeauna la a scrie mai mult, mai des; poate pentru că, de fapt, cum am mărturisit de atâtea ori, nu scriu pentru nimic altceva sau altcineva, decât pentru mine, în primul rând. Şi nu scriu doar de dragul de a scrie, ci scriu atunci când cred că scriu cu un scop mai înalt decât cel de a mă citi apoi (varianta adapatată pentru "nu vorbesc doar pentru a mă auzi vorbind").

Şi pentru că am ajuns la un punct în care aş simţi să scriu ce îmi doresc mai departe de la această activitate, mă opresc pentru a vedea unde sunt şi ce pot să fac din punctul de vedere al scrisului cu locul în care sunt din punct de vedere spiritual, emoţional, profesional, intelectual, social.

Şi promit că o să mă gândesc bine la acest lucru în perioada care urmează, iar concluziile le voi trage prin scrieri.

Mulţumesc pentru imboldurile şi încurajările din ultimele luni, mai ales celor din partea cărora le-am tot primit:
Anda, vecina de peste hol; Gina, care aşteaptă ceva de la mine şi îi multumesc; Andrei, care ştie cum e să scrii şi totuşi, crede că pot să o fac în continuare. Nu în ultimul rând, doamna profesoara C.I., dacă citiţi, încă o dată, cuvintele dumneavoastră m-au încurajat şi au produs chiar şi reactii chimice pozitive pentru trupul, sufletul şi mintea mea.

La re-citire!

Ra.

2010-10-31T14:41:00.001+02:00

Ra.
Numele ei din ultimii patru ani are ecouri de junglă africană. Sălbăticiune neexplorată în care ea este lumină, este mâna care vindecă, este cea care ştie mai mult decât toţi. Este cea care dă, este iubita care nu are timp pentru iubitul, este cea care sacrifică. Este cea iubită şi respectată de toţi.

Da, Ra. Aşa îmi sună numele tău de acum şi cred că am descris poza perfectă a ultimilor ani pentru tine.

Patru ani în care mi-a lipsit din prezenţă. Câţiva în care nu am ştiut nimic şi în fiecare primă zi de primăvară
mă gândeam la fantezia asta de copilă care mi-a fost alinare şi înţelegere în timpul liceului.
Patru ani în care ochii ţi i-am văzut doar cu mintea şi îmbrăţişările ţi le-am simţit doar cu inima.
Cuvintele- balsam le auzeam cu urechea trecutului, dar ce minune- ele aveau încă efect în momentul cu nevoie.

Patru ani au trecut, apoi a fost ieri. Şi ieri a fost ca după două zile, de weekend, care ne separau altădată.
Am urcat, am coborât. Am urcat pe nivelele superioare ale simţirilor, apoi am coborât spre adâncurile amintirilor.
Am fost singurele personaje care erau prin machetele răsunând de muzica ce ne-a apropiat de la început.
Noi sus, tot oraşul încremenit. Timpul, oprit şi noi cu inimile coborâte în memoria lui. Nu ştiu dacă ai observat,
dar ieri peste tot pe unde am fost muzica a fost după noi :) Primire dumnezeiască, deoarece El avea totul pregătit dinainte.
Ăsta-l numesc eu cadou, asta numesc eu surpriză. Din partea Lui, slăvit să-I fie Numele!
Prietenă de-o viaţă, prietenă de veşnicie!

Cum ai adus tu cu tine toată iubirea din trecut, cum au răsărit toate lacrimile plânse şi dureroase altădată în ochii noştri.
Cum au prins viaţă toate personajele din povestea mea de liceu. Cum le-am auzit glasurile şi cât de tare am resimţit iubirea şi mai ales preţuirea acelor zile, preţuirea voastră, care mi-aţi fost ce de patru ani nimeni nu mi-a mai fost.
Cât bine, câtă alinare au adus cuvintele sufletului meu. Cât m-aţi iubit şi cum m-aţi învăţat să fiu în continuare,
mai departe, ceea ce sunt. Cât m-aţi răsfăţat!

Ai fost specială. Încă eşti, cu ochii tăi de întrebări şi râsul tau de copil ce crede în vise frumoase gata să se împlinească.

Mulţumesc şi în această formă pentru că ai venit şi nu ai venit singură, ci ai adus cu tine toată povestea.
Mulţumesc că ai construit povestea împreună cu mine atunci şi pentru că acum ai depănat-o fără nici cea mai mică eroare.
Mulţumesc pentru că nu ai uitat nimic, pentru că şi tu păstrezi totul viu în amintire.

Prietena mea de viaţă şi de veşnicie, aşa să rămâi!

Spre Ţara lui Nicăieri. STOP.

2010-10-20T23:51:00.000+03:00

Ţara lui Nicăieri : Nu ştiu cum este acolo, dar ştiu câte ceva despre drumul care duce acolo.

Este presărat cu cărări de nepăsare, pentru că pe asta se bazează cei care vor să ajungă acolo. Nepăsare, indiferenţă. Acest fundament ia diferite forme, precum :

« Nu ştiu la ce facultate vreau să dau. La care intru e bine. În ziua de astăzi contează formele, nu esenţa. »

« Nu ştiu ce vreau să ajung. Oricum, ceva care să îmi aducă mulţi bani. În vremurile în care trăim totul se numără în bani. »

« Nu mă interesează ce cred oamenii. Nu mă intereseaza ce gândesc ei, pentru că nu li se întâmplă multora sau prea des să gândească. »

« Nu mă interesează câte eforturi au depus părinţii mei ca să mă ţină în şcoală şi facultate. Era datoria lor. Nu mi-au făcut niciun favor. »

« Nu mă interesează câţi oameni calc în picioare, trebuie să ajung unde vreau, pentru că dacă eu nu îmi port de grijă, atunci cine să îmi poarte ? »

Recunoşti în afirmaţiile de mai sus ideologiile şi filozofiile lumii în care trăim ? Recunoşti vocile prietenilor tăi, poate chiar pe ale tale ?

Ne proclamăm independenţi, facem totul pentru a fi « pe picioarele noastre », ne luăm un job, mergem la facultate doar când mai rămâne timp, pentru ca să nu mai depindem financiar de părinţii noştri. Luăm poziţii de rebeli, pentru ca nu cumva cineva să ne ţină cumva, în vreun fel, sub control. Dar suntem, fără să ştim, dependenţi de ideile şi valorile veacului în care trăim. Suntem dependenţi de bani, de ideea de succes, de propria noastră înfăţisare. Suntem legaţi, orbi, strălucitori pe dinafară, dar goi pe dinăuntru. Am uitat ce se găseşte în interiorul nostru, pentru că un stil « cool » (sau nu ştiu care mai e cuvântul de ordine ) e văzut şi recunoscut de oameni, dar « cine se uită în spatele măştii ? Pe cine interesează ? Nimanui nu îi pasă. Toţi se ocupă de ei înşişi, să le meargă lor bine, să iasă ei în faţă. Aşa că trebuie să am grijă să arăt bine în exterior, pentru că pe el îl văd toţi. »

GREŞIT!!! Aşa ne gândim, să recunoaştem! Suntem captivi ai părerilor oamenilor despre noi, dar afişăm o falsă libertate !

Şi din drumul de nepăsare am trecut la captivitate, la robie. Pentru că pe marginea drumului către Ţara lui Nicăieri stau cocoşaţi de minciuni şi putreziţi de otravă copacii falsei libertăţi.

Tot pe marginea drumului, pe ici-colo, câte un indicator stărneşte atenţia. Indicator? La ce bun? Spre nicăieri? Indicatoare, da. Dar nescrise, tăbliţe rotunde care se scriu doar când treci prin dreptul lor. Sunt indicatoarele Lipsei de Scop. Bineînţeles că dacă nu îmi pasă unde ajung când se termină drumul, nu am niciun scop care să dureze.

« Viaţa asta e scurtă, una ai, trăieşte-ţi-o la maxim. »

« Pentru ce să mă zbat? Tot într-un pământ ajungem toţi. »

« De ce te frămânţi? De ce te preocupi? Trăieşte clipa. Dacă se termină clipele, e gata. S-a zis. Nu pierde timp preţios participând la procese ale Conştiinţei tale. Nu te duce la citaţiile ei. Fă altceva, distrează-te ! »

Voci ale Lipsei de Scop, mincinoasă creatură care susţine că dincolo de mormânt nu se întâmplă nimic; ignorantă minte care crede că « se va scoate » şi în ziua Judecăţii de Apoi.

Prezentă fiind ea, Lipsa de Scop, îmi trăiesc viaţa fără să mă gândesc. Iau ce îmi oferă alţii, mănânc fără să ştiu ce, beau orice, să îmi răcoresc frustrările şi să îmi înec aceeaşi Constiinţă care se poate răscula uneori. Particip la orice eveniment care îmi promite distracţie, pentru că despre asta este vorba ! Distracţie, distracţie, distracţie !
« Marele zeu amuzament » al prezentului îşi cere drepturile de la fiecare dintre noi.

Altceva , pe drumul către Nicăieri ? Semeni, cât cuprinde. Nepăsarea, Falsa Libertate şi Lipsa de Scop au reuşit să adune mulţimi de oameni care să înceapă acest drum. Pentru că e simplu ! E simplu să trăieşti dus de val, nu trebuie să depui eforturi. Unde te duce valul, acolo e bine sa ajungi! Pentru că « nimic nu e la întâmplare » ; « Destinul ştie », « Soarta... » sau poate chiar « Aşa a vrut Dumnezeu. » Care Dumnezeu ? Cel al iubirii de sine, da ; cel al banului, dumnezeul succesului şi al unei vieţi trăite după reguli culese din cărţi de genul « Cum să ...în X paşi » .

Mulţi, gloate. Se complac în acest mod de viaţă şi merg tot înainte pe drumul către Iad. Acolo e locul celor care se lasă duşi de viaţă şi nu o conduc ei. Se lasă conduşi de sisteme şi valorile cele mai ieftine- ar fi prea scump preţul de a trăi după valorile care ar trebui să definească omul- omul creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. E mult prea greu să înoţi împotriva curentului. E mult prea greu să te duci în direcţia opusă de cea în care merg cei mai mulţi. Drumul spre Nicăieri este drumul pe care îl apucă cei care nu se folosesc de oportunităţile care le-ar putea duce viaţa înspre cealaltă destinaţie eternă. Dacă laşi « soarta » să te conducă undeva, nu te aştepta să ajungi într-un loc bun. Eşti om, înzestrat cu puterea de a prelua destinul tău şi de a întoarce cârma, către viaţă, din drumul către moarte.

Ţara lui Nicăieri. Ţara lui Nicăieri este un loc înşelător, pentru că, de fapt, este anticamera Iadului. Crezi că nu vei ajunge nicăieri, dar vei ajunge undeva, pentru că undeva vom ajunge, fie că noi credem asta, fie că nu. Fie că suntem de acord, fie că nu. Şi drumul înspre acolo îl hotărâm azi şi ne ţinem de el mâine şi poimâine...

Nu există un final, nici o concluzie. Finalul e scris de fiecare dintre noi. Finalul îl vei scrie tu. Concluzia ? Drumul către ea îţi apartine, iar sentinţa...nu va mai putea fi revocată.

De toamnă (2)

2010-10-14T11:13:00.001+03:00

Mi s-a lipit azi toamna de picioare
Şi vântul mi-a şoptit: Ce eşti?
Nu sunt nimic, i-am zis, străină
De a lui trecere prin univers.
Dar el ştia, că ba da, sunt:
Sunt chip de lut bătut de soare
Şi trecător, tot ca o floare.
Dar port în mine chip divin,
Şi asta mă va face...tare.
Chiar când furtuni izbesc în jur,
Mă uit la cer şi văd scăpare.
...
Privesc acum la toamna din picioare
Şi mă încântă drumu: `i Către Cer.

De toamnă (1)

2010-10-13T11:13:00.000+03:00

Mi s-a lipit toamna de picioare şi inima de tot ce eşti.
Şi frunzele, născute-n primăvară, acuma de picioare se lipesc.
Dar ce am eu, născut în primăvară, nu ofileşte vremea când e (g)rea.
Şi vânt şi ploi, chiar soare, umbră mare hrănesc
Acele ce-un copac acuma cresc.

Doar azi, în fiecare zi.

2010-10-04T10:34:00.001+03:00

Un timp de o zi revarsă putere.
Un timp de o zi mă lasă a-Ţi sluji.
Un timp de o zi mă scaldă-n smerenie,
Un timp de o zi mă fă a iubi.

Un timp de un ceas în chipul de lut-
Un timp de un ceas să Îţi vezi frumuseţea.
Un timp de un ceas să reflecte în mine
Un timp de un ceas, o, iubirea-Ţi divină.

Doar azi, Isus, să Te bucuri de mine,
Doar azi să m-arunc cu avânt.
Doar azi, în fântâna umplută de Tine,
Doar azi, să mă-nfrupt din Cuvânt.

Şi mâine, Tu, Doamne Isuse,
Şi mâine un dor să-mi trezeşti.
Şi mâine să spun rugăciunea,
Şi mâine, Tu să -mplineşti.

Şi azi, să trăiesc pentru Tine.
Şi azi, să umblu cu gândul la Cer.
Şi azi să fiu amprenta Ta în lume.
Şi azi, biruinţă îţi cer.

Căci o zi şi un ceas şi astăzi şi mâine
La Tine înseamnă oricând.
Şi-oricând a trăi, doar prin Tine
Doresc. Şi-oricând, e de-acum .

Love story.

2010-09-29T11:52:00.001+03:00

Este cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am auzit-o.

Am găsit-o din întâmplare în iarna anului trecut.

Mi-a plăcut foarte mult şi am ascultat-o frecvent de atunci încoace.

Dar într-una din zilele trecute am văzut-o în toată splendoarea ei şi mi-am dat seama că da, e cu adevărat zugravită dragostea adevarată şi ea închinată Creatorului ei.

Ascult-o aici.

Momentul care o face diferită, apogeul este acesta:

A nursing home
At eighty-five
And the doctor said it could be her last night
And the nurse said Oh
Should we tell him now
Or should he wait until the morning to find out ?

But when they checked her room that night
He was laying by her side

Oh he was walking her HOME
And holding her hand
Oh, the way she smiled when he said THIS IS NOT THE END
And just for a while they were eighteen
And she was still more beautiful to him than anything

HE WAS WALKING HER HOME!

Nu ştiu dacă poţi simţi încărcătura momentului. Dar îmi imaginez doar cum pentru ultima dată, a condus-o în prezenţa lui Dumnezeu. Sunt sigură că aveau obiceiul să stea amândoi în prezenţa Lui. Sunt sigură că el era capul ei şi capul lui era Cristos. Ce onoare mai mare? Decât să îţi conduci iubita inimii dincolo, să treacă din mâna ta în mâna Lui?

Copleşitor.

E un cântec, dar poate deveni o realitate. Nu numai pentru cei vârstnici, ci pentru toţi, indiferent de vârstă. Sunt sigură, de altfel, că pentru mulţi a şi fost.

Nu găsesc un sfârşit al unei poveşti de dragoste mai frumos decât acesta.

Din mâna lui să treci direct în braţul Lui!

Set de curăţenie

2010-09-15T12:02:00.001+03:00

Trăgând cu urechea:

Ea: Ne completăm unul pe altul. Tu ai găleata, eu am mopul.
El: Eu sunt Setul şi tu, Curăţenia.

Într-adevăr, ce s-ar face unul fără celălalt?

Curăţenia: Ce corect. Dacă tu nu ai fi, eu nu m-aş vedea. N-ar fi cine să mă pună în valoare.
Setul: Dacă tu nu ai fi, aş fi inutil. La ce bun tot ce sunt dacă nu aş folosi la nimic?
Curăţenia: Ai fi frumos, curat, mereu în stare bună. Dar ai sta într-un colţ privind şi aşteptând ca cineva să te observe şi pe tine.
Setul: Şi tu ai fi invizibilă. Deşi toţi te-ar dori şi te-ar lăuda, te-ar promova... fără mine, mai greu cu tine.

Dar unul cu celălat fac treabă împreună. El se poate pune în valoare, poate îndeplini scopurile pentru care a fost creat şi rolul lui. Deşi nu întotdeauna în perfectă stare, trăieşte şi aduce folos în jur. Ea, se vede. Când el îşi face treaba, ea străluceşte, împrăştie sănătate şi prospeţime.

Unul fără celălalt...nu au importanţă. Dar împreună, în Mâna Celui care le pune în mişcare şi în fiinţă, sunt o binecuvântare!

Into yesterday.

2010-09-10T12:55:00.000+03:00

Izvoare de lumină şi ploi de curcubeu
Ne-au încântat privirea şi ne-am gândit la El.
Concertul brotăcesc din lac- oglindă-n soare
Ne-a învăţat cântarea, când negru totul pare.

Natura întreagă Lui glorie-I aduce
Prin sunete, culoare, prin răcnete sau stare.
Cu lupii, urşii, lei; păunii laolaltă
Am lăudat pe Domnul, căci ţine viaţa toată!

Am zburat cu bucurie rest de păpădie
Şi nu alte dorinţe ne-au mai cuprins, copile.
Alături de noi un vis calcă pământul tare;
Un vis împlinit, şi nu dorinţă oarecare.

Amestec de culori, un mix de tăcere
Cu sunete sfinte ne-au fost mângăiere
Şi ruga-mpletită-ntre verde şi-albastru-
Dulce mireasma după-un weekend cam aspru.

Căci timpi de dor şi- aproape sunt bine conturaţi,
Şi-n ritmuri felurite, dansăm împrospătaţi:
Culori de bucurie, de cântec şi de bine
Ne colorează viaţa, căci Mâna Lui ne ţine.

27 aprilie 2010.
-din seria Personajul meu de Poveste.

Primul contact.

2010-09-08T20:10:00.000+03:00

Eliza şi Mihai, 2 ani şi 8 luni.

-Tu mai ai frăţiori?
-Nu, da' să nu zină chiar acum, să mai aştepte...

Deşi poate mai greuţă, dar dacă voi fi înconjurată de minunaţii ăştia de copii de acum încolo, va fi zilnic o încărcătură de energie, un izvor de entuziasm, dragoste şi puritate.

Unul şi şase

2010-09-01T19:13:00.002+03:00

Există o sacralitate a simţirilor inimii. Şi ştiu ceva despre asta.

Am iubire ca un ocean de siguranţă. Pot să înot în ea fără teama de a fi atacată.
Am iubire ca un fluviu de bunătate. Se revarsă mereu înspre tine fără teama de a fi respinsă.
Am iubire ca o fântână de mister. Poţi să te adânceşti în ea fără teama de a te pierde.
Am iubire ca un fulg de zăpadă etern. Poţi să îl ţii, curat, în mână, fără teama de a se topi în veacul acesta.
Am iubire ca o stea. Străluceşte în palma lui Dumnezeu, fără teama de a se stinge vreodată.
Am iubire ca un Cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, fără teama de a se irosi vreodată.

Mulţumesc pentru că în tot acest timp care începe cu şase şi chiar mereu înainte nu ai adus prejudicii sacralităţii simţirilor inimii mele, oricare ar fi fost ele şi oricare ar fi fost poziţia lor faţă de tine.

Sacru şi profan

2010-08-29T13:53:00.001+03:00

Există o sacralitate a simţirilor inimii. Nu ştii nimic despre asta?

Sacralitate în sensul că ceea ce simte celălalt, oricine ar fi el pentru tine, trebuie respectat. Trebuie pus la loc de cinste. Pentru că simţirile vin chiar din centrul fiinţei omului- fie că se nasc, fie că aşa alegem să simţim.
De câte ori ţi-ai simţit profanate propriile sentimente? Fie din cauză că cineva a râs de ele, fie că altcineva le-a dispreţuit, sau altcineva a intrat cu bocancii pe petalele de flori ce i le-ai aşternut înainte-i, spre întâmpinare...
Cât de tare doare să-ţi rănească cineva sentimentele?

De aceea ...[continua sa citesti articolul aici.]

Mi-e doooor.

2010-07-30T21:34:00.000+03:00

"ah. nici un rod nu mi'e destul
il vreau si'n alte chipuri
iubire-as vrea, pierzare, jar,
cum voi simti odata moartea. "

- dorinta neistovita a artistului de a cuprinde totul in experienta unica a iubirii-

Primul vers subliniaza starea de dorinta a artistului a mai mult si mai mult din ceea ce se poate numi experienta iubirii. Rodurile despre care vorbeste pot fi de orice natura: emotionala poate, sau creativa. Fiind artist, nu se multumeste a primi dintr-o relatie de dragoste ceea ce s-ar multumi majoritatea oamenilor. Cu cat patrunde mai adanc sensuri si experiente sufletesti, cu atat se simte mai atras spre mai departe. E ca o dependenta de o substanta, cand, pentru a te simti implinit, ai nevoie de mai mult decat ultima oara; are nevoie de sensuri si experiente , sentimente si stari de fiecare data mai abstracte si mai greu de patruns, iar pana la urma, imposibil. Aceste fortari si presiuni sunt exprimate foarte bine in versul al treilea: "iubire-as vrea, pierzare, jar". Pierderea de sine, pentru a se regasi in iubire ajunge si ea neimplinitoare si urmeaza jarul: sacrificiul, arderea, daruirea de sine in mod intentionat. Daca inainte sinele palea din intamplare, prin pierdere , in jar il vedem mai adanc si mai maret, daruit in mod intentionat, cu toata durerea ce o implica. Ultimul vers arata apogeul dorit- a pierde, dar, totodata a cuprinde totul prin iubire, dar asemanata cu moartea. Numai moartea e sublima, numai ea e radicala, numai ea aduce transformari in mod complet. Asa s-ar dori pierdut si regasit in iubire, lucru care, ca si moartea, l-ar duce la un alt nivel al vietii, mai adanc, mai real chiar, mai supraomenesc.

26 mai 2010, 10:30- 10:40 PM, pentru Doris

Eliza: m-am istovit aici scriind si nici macar nu ma doare
Doris: da' nu ti'o placut sa scrii?
Eliza Stefu: ei nu
Eliza Stefu: de aia m-am istovit
Eliza Stefu: eu nu ma istovesc in ceva ce nu imi face placere si nu imi aduce satisfactie
Eliza Stefu: ;)

Am pus-o aici asa cum a fost creata. Fara niciun fel de corectura, fara diacritice. Pentru ca am scris-o dintr-o suflare si asa o si postez.

Unii şi alţii, între azi şi infinit.

2010-07-24T00:26:00.000+03:00

Azi m-am trezit vorbind despre un gând ca şi cum l-aş mai fi citit sau gândit şi altădată, deşi era pentru prima oara când priveam lucrurile în acest fel.
Da, ar trebui să mă las convinsă: Din discuţiile cu oamenii pot ieşi lucruri foarte interesante şi folositoare, pe lângă binele ce-l fac: lor, mie - când calc pe mine şi pe nechefurile mele, pe comoditatea mea; când ies din carapacea mea şi vorbesc cu oamenii; când El mă cheamă şi răspund chemării ca un copil ascultător, chiar dacă nu e tocmai ce aş avea nevoie să fac.

Ideea era că am vorbit despre un examen. Un examen pentru care există o programă, o listă de bibliografie, o lista de subiecte poate, nişte cerinţe. Toate condiţiile pentru a trece examenul (cu succes) sunt făcute cunoscute dinainte, cu timp îndeajuns de destul încât să aibă oricine şansa de a se pregăti.

Sunt unii care urmează instrucţiunile îndeaproape: citesc acele cărţi care sunt date, insistă pe acele subiecte care au fost anunţate etc. Folosesc ghidajul dat în pregătirea lor pentru examen. Iau în serios pe cei care l-au creat şi l-au oferit, întâmplarea sau nu făcând ca tot ei să fie cei care vor evalua pe fiecare participant.

Pe de altă parte, sunt alţii. Am vorbit despre unii şi urmează alţii. Aceşti alţii care nu iau în serios, ignoră, li se pare ilogic, greu sau prea uşor acel ghidaj, acele condiţii, recomandările celor în faţa cărora se vor afla pentru evaluare. Aceşti alţii citesc alte cărţi, pregătesc alte subiecte, construiesc ghidaje după propriile lor minţi şi după propriile lor păreri, subiective.

Ziua examenului. Ghici. Cine va trece la dreapta, cine la stânga? Cine va promova şi cine nu?

Tot aşa suntem noi: unii şi alţii.

Unii sunt creştinii care se pregătesc pentru Ziua Judecăţii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a instrucţiunilor Lui, cei care îşi trăiesc viaţa şi purtarea lor se construieşte după etaloanele biblice.

Alţii sunt creştinii ( sau aşa se numesc) care fac orice numai ce a fost lăsat scris, nu: semne, sfinţi, moaşte, pomeni, slujbe, fapte bune pentru a plăti biletul către cer, purtare morală pentru a îngreuna talerul balanţei care îi va răsturna în rai. Fac orice, fac de toate, numai Cuvântul Domnului îl ignoră, îl dispreţuiesc, îl batjocoresc chiar.

Ghici, deci. În ziua finală, cum vor răspunde la întrebările care li se vor adresa? Cum vor putea înţelege atunci, şi dacă vor înţelege, va fi oricum prea târziu...? Cum vor simţi atunci faţă de dreptatea lui Dumnezeu? Va fi greu, căci aici se obişnuieste cu şpagă, cu o linguşire, cu o ameninţare, cu vreo altă chestie- să promoveze examene, să scape de pedepse, să câte şi mai câte. Dreptatea absolută, da, în ziua aceea va judeca.

Cum voi raspunde eu? Sunt printre unii sau printre alţii? Cum trăiesc? Ca o măsură corectă, ca o riglă dreaptă pentru cei din jur, pentru ca ei să vadă în trăirea mea ceea ce cred, ceea ce urmez, cum ma pregătesc?

Deocamdată, prin harul Lui, mai putem spune: Milă implorăm! Milă ca să ne trezim, milă ca să vorbim, mila ca să trăim, milă ca să ne pregătim în lumina Adevărului pentru veşnicia ce ne va înghiţi şi nimic nu o va putea face să ne scuipe înapoi în sfera timpului şi a lucrurilor cu care suntem obişnuiţi, uneori prea...
Milă, ca să ne găsim drepţi în faţa Dreptăţii, în ziua celui din urmă examen, definitor pentru acel infinit unde vom ajunge cu toţii, dar depinde cum îl vom petrece.

Suflă visul.

2010-07-22T20:56:00.001+03:00

Sufă visul.
Forme strâmte
în încercări de ghips uscat
încearcă-a-l ţine, sechestrat.
Dă-i drumul.
Liber, a se-mplini să zboare.
Nu-ţi fie teamă.
De-i al tău, visul va prinde aripi
şi zborul îl va termina, cu bine,
chemând cu dor tot ce-i în tine
să-l pună-n forma cea din urmă.
Dar la sfârşit- e forma dată.
La început- doar zborul liber
va face visul ca în formă
să îşi găsească, plin, nestinsul.

Ca şi cum nu ar fi fost niciodată.

2010-07-21T14:40:00.001+03:00

Când necunoscuţii sunt cunoscuţi şi cunoscuţii îndeaproape sunt necunoscuţi mai mult decât trebuie.

Am scris odată, acum câţiva ani, o scrisoare unui necunoscut pe care îl presimţeam, pe care chiar îl cunoşteam- în inima, mintea şi gândul meu, pentru că simţeam că aşa trebuie să fie.

S-a dovedit, da. Necunoscutul era de fapt cunoscut. Şi chiar pe când nu ştiam că de fapt cunosc necunoscutul şi pe când nu îi ştiam forma şi aspectele exterioare, pe care le cunoşti despre un om de cum îl vezi, îi cunoşteam adâncimile, cunoşteam deja acele lucruri (unele din ele) care nu se văd cu ochii, ci se văd cu ochii inimii şi se simt cu sensibilitatea inimii care aşteaptă şi căreia îi e dor.

În acest timp, în care îi scriam unui necunoscut, aveam mulţi cunoscuţi. Şi mă gândesc în special de acum. Cunoscut pe dinafară, cunoscut prin holurile fiinţei acestui cunoscut, puţin mai departe decât uşa de la intrare mi-a fost permis, îngăduit să intru. Holuri lungi, unde se puteau desfăşura multe activităţi, holuri colorate în culori de stele, de cer, de verde, de albul perfecţiunii, de roşul sângelui vărsat...Am crezut că toate o să dăinuiască. Am crezut în sinceritatea şi transparenţa mult cântate pe holurile acestea. Am crezut în prietenia adevărată, în prietenia apărată de înţelepciune, ca să nu fie dezbinată de proşti.

Ca să concluzionez, m-am înşelat. Dovada e ziua de azi, când am ramas doar eu să-mi amintesc frumuseţea din aceste holuri. Când atunci când subliniez, în inocentă trecere, ceva din rândurile de pe tablourile agăţate acum multă vreme pe pereţii întăriţi, nu îşi mai aminteşte nimeni. Ca şi când nu ar fi fost niciodată. Şi cu asta am găsit şi titlul acestei file de ....nu regrete, pentru că nu regret nimic din ce-a fost. Iar în dreptul altora nu pot să mi le fac eu.

Ca să revin, căci m-am lăsat furată de simţiri şi aici vreau să las loc doar faptelor...

Să petreci mult timp cu cineva nu înseamnă că ajungi să îl şi cunoşti. Sau te vei înşela.

Aşa se întâmplă când cunoscutul este, de fapt, necunoscut şi devine din ce în ce mai necunoscut, ajungând în ziua de azi să fie...ca şi când nu ar fi fost niciodată.

Dar, ca să termin într-o notă pozitivă, deşi toate aceste ...să le numesc eşecuri relaţionale? Nu aş face asta, pentru că nu este potrivit. Mai degrabă sunt învăţături, câştiguri preţioase de la oameni îndepărtaţi, nu înţeleg de ce. Nu era consecinţă naturală a nimic din alte lucruri, cel puţin din colţul din care văd eu lucrurile...

Nota pozitivă este despre necunoscuţii care sunt de fapt cunoscuţi, dar ochii sunt închişi. Când ochii au fost deschişi, necunoscutul s-a preschimbat în cunoscut. Şi pe măsură ce se adânceşte cunoaşterea, e tot mai. Nu găsesc cuvânt pentru tot mai ce e, dar ceva tot găsesc: o atitudine de adâncă mulţumire şi recunoştinţă pentru că Mâna Eternului Absolut, toiagul Păstorului Cel Bun îmi călăuzeşte viaţa şi prin păşuni verzi, durabile!

un ciob.

2010-07-16T17:48:00.005+03:00

..."un ciob din cioabele pământului"...

Aşa obişnuieşte unul din bunicii mei să spună.

Ăsta-i omul , da. Ciob care tânjeşte după strălucirea soarelui, după atingerea ce îl transformă din ciob în cristal- pentru o clipă.

Un ciob, şi eu. Mi-e dor şi mie de soare, dar nu plec nicăieri. Cel puţin nu la decizia mea. Tânjesc şi eu după o atingere, dar după cea a Soarelui Dreptăţii. A Soarelui Neprihănirii, care dacă te atinge o dată, străluceşti până dincolo de timp şi strălucirea ta transcende şi spaţiul şi ocupă toată eternitatea.

I se spunea stea, dar nu era nimic mai mult decât un ciob care a crezut că poate deveni parte din soare, s-a apucat cu amândouă mâinile de această dorinţă şi a pierdut orice altă speranţă de salvare a sufletului ei.

Suflet gol
În zbor căzut
Orbită de iubire
Credeai că ai totul şi ai pierdut.

...pentru că deşi i-a fost dor de soare, nu a ştiut unde să Îl caute. Nu a ştiut cum să înveţe să se lase umplută de El, atinsă, restaurată, ridicată. Şi astfel, i-a rămas sufletul gol şi a crezut că îl poate umple de lumină şi îl poate ridica la înălţimea perfecţiunii, prin ceea ce a făcut. La înălţimea perfecţiunii sau la adâncimea ei.

A căzut, din zbor, cu sufletul gol, pe care l-a pierdut şi a lăsat atâtea suflete pline de durere. Lumina să li se arate lor. Lumina să atingă sufletele lor.

Oare nimeni, niciodată, nu i-a vorbit despre Perfecţiune, Iubire, Lumină, Totul în toate?

S-a încheiat.

2010-07-05T11:21:00.006+03:00

Azi plec în vacanţă. Oficial. Nu ştiu ce va presupune, s-ar putea să nu fie chiar atâta vacanţă cât mă aştept, dar s-ar putea să fie chiar mai multă decât mă aştept.

Ştiu că de o lună a trecut primăvara, dar mi-am amintit ieri cum mi-a zis fratele meu exact acum patru luni: " Va fi cea mai frumoasă primăvara din viaţa ta." A fost.

Ieri, a fost completat: "A fost prima primăvară din cele mai frumoase primăveri din viaţa ta. " Să fie.

Pentru că orice ar urma, moto-ul meu pentru vara aceasta a început şi va continua să fie Cuvântul scris în Deuteronom 31: 8

Domnul însuşi va merge înaintea ta, El însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme, şi nu te înspăimânta!

Amin

Suflet cu obstacole pentru vizitatori

2010-06-26T11:15:00.002+03:00

Admir: Descătuşarea inocentă a inimilor, desprinse de inhibiţii, temeri, gânduri trimise către consecinţe şi alte păreri, cuprinse de o frenezie dulce şi nevinovată a întinderii sufletului fără perdele, atingând, astfel, alte inimi sincere şi doritoare de cuvinte şi întâmplări cu de-amănuntul.

Şi eu: doresc să aduc alinare, vindecare, bucurie şi sentimente fluorescente celor care doresc să intre în cerdacul sufletului meu.

Nu îmi pare rău: că acolo, în cerdac, imediat după prag, se află o groapă adâncă, în care nu mulţi au curajul să se lase căzuţi. Nu îmi pare rău, pentru că pe acolo se face trecerea în sufletul meu. Trecând de alunecarea sperietoare, poate, în groapă, se găseşte alt antreu, unde cine ajunge, se poate odihni de disconfortul creat de căzătură. Se poate bucura de diferite tablouri care sunt agăţate pe pereţii holului care duce către sufletul meu şi pot chiar alege din povestea cărui tablou vor să facă parte.

Înţeleg: şi pe cei care vor să treacă de prag, adică să se lase căzuţi în groapă, dar mai ales pe cei care nu vor, cei care se mulţumesc cu informaţiile obiective şi nu sunt atraşi de ceea ce se află dincolo.

Mă bucur: de ceea ce sunt şi de cei care găsesc placere în vreo poveste din tablourile vieţii mele; în vreun citat iluminat deasupra vreunui colţisor care încadrează o lecţie de viaţă; în camera cu abstract şi adânc ocean al simţirilor şi trăirilor care mi-au fost, îmi sunt şi îmi vor fi iubite, fie că sunt de culori închise, fie că îmi sunt luminate de culori calde şi îmbucurătoare.

Respect: pe acela care, cu înţelepciune şi cu paşi mici, dar fermi, reuşeşte să obţină acordul meu pentru cele pe care nu le agăţ pe niciun perete şi, curajos, adaugă altele, construind ceva mai puternic decât tot canalul meu de navigaţie subsufletească a gândurilor, poveştilor, cântecelor şi amintirilor disponibile.

Iubesc: pe Acela care, neobosit, mai sapă, către mai adânc; mai zideşte, către mai înalt, hotărât să construiască nivele şi deasupra, nu numai dedesubt; mai sparge- câte un bibelou care nu se mai potriveşte în decor; mai şterge- câte o pictură, din care nu mai am ce învăţa; curăţă- tot ceea ce- i străin de plăcerea Lui.

Sunt recunoscătoare: acelora care respectă, care înteleg sau care înţeleg că nu înţeleg, care iubesc ceva din mine.

Pentru că: nimic din mine nu- i vrednic de iubit, decât când poartă semnătura Celui pe care Îl iubesc.

Sare-n ochi

2010-06-25T14:32:00.003+03:00

de la Matei 5 şi Marcu 9 gândire...

Sarea...eu, una, nu mă prea folosesc de ea, în mod extra. O folosesc la gătit (deci foooooarte rar). Dacă mâncarea e făcută de altcineva şi cam lipseşte sarea, rareori completez. În rest, deloc. Mi-au tot zis: "E bună, necesară o cantitate minimă zilnică. Dar îmi plac fără sare: roşiile, castraveţii şi alte surate de-ale lor.

Cu toate astea, sunt chemată să fiu sare. Nu e nici măcar o poruncă, ci este o afirmaţie: Voi sunteti sarea pământului. Nu poţi face nimic împotriva acestui lucru, e în natura ta- natura nouă, răscumpărată, căpătată o data cu pocăinţa şi predarea ta în mana şi sub talpa Lui.

Un singur lucru se poate schimba: să nu ai gust, să îl pierzi: Dar dacă îşi va pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta?

O sare fără gust - o sare bună numai de aruncat în foc. O sare fără putere, fără impact, fără efecte. Prezenţa ei e totuna cu lipsa ei, pentru că doar forma nu înseamnă nimic. Decât, poate, să servească pe post de decoraţie, de ornament. Toată puterea sării stă în conţinut, în gust. L-ai pierdut...te-ai pierdut.

Cum eşti, creştine? Cu gust sau fără gust? Prezenţa ta într-un loc e egală cu lipsa ta sau Îl laşi pe Duhul Sfânt să aducă o diferenţă prin tine în mediile în care te învârţi? Te doresc oamenii prin preajmă? Doresc un strop din tine în viaţa lor? Te caută pentru ajutor? Ştiu că îl pot găsi la tine, necondiţionat?

Ce face sarea, de fapt? Cunoscând ce face ea, aflăm ce ar trebui să facem noi.

După un moment de gândire, am depistat câteva proprietăţi, acţiuni ale ei :

- vindecă;

- dezinfectează, curăţă;

- conservă;

- dă gust plăcut;

- produce durere şi usturime uneori, când este pusă pe o rană.

Se regăsesc toate aceste calităţi în ceea ce suntem? În impactul a ceea ce facem şi a cum trăim?

Sarea, singură, ea însăşi, egoistă, neinteresată, prin ea însăşi, produce doar dezgust, dacă ajunge la papilele gustative. Dacă ajunge pe vreo rană deschisă, produce durere.

La fel şi noi. Prin mine insămi nu sunt capabilă să aduc ceva benefic cuiva din jurul meu. Dar cu Duhul Sfânt în mine, la Cuvântul lui Dumnezeu şi prin dragostea câştigată la crucea Domnului Isus, toate efectele benefice şi plăcute ale sării le pot avea şi eu, pentru alţii, nu pentru mine.

Şi, astfel, o diferenţă va fi facută prin mine: caracterul meu, comportamentul meu vor sări în ochii celor care nu sunt sare, se vor întreba ce-i cu diferenţa şi poate chiar se vor săra şi ei de la mine, căpătând gust pentru Cer, devenind sare pentru cei pierduţi şi cinste pentru Dumnezeu.

Haideţi să sărim în ochii oamenilor, dar nu ca să li-i scoatem, ci ca să le îmbunătăţim trăirea, ca sarea-n bucate.

Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.

Să fie tot Iubire

2010-05-20T11:21:00.004+03:00

...pentru că de când Te am pe Tine, nu mai e vorba că nu pot să iubesc pe cineva, ci totul se rezumă la dacă aleg să iubesc, sau nu. Căci dacă aleg, pot, căci nu iubesc de la mine, ci de la Tine. Iubesc din Tine, iubesc cu Tine, iubesc pentru Tine, căci Tu, da, eşti Iubirea mea supremă. Şi prin Tine pot, oriunde mă uit, să iubesc. Tot ce ating, să iubesc. Tot ce vorbesc, să îi facă să se simtă iubiţi. Tot ce aud să fie filtrat şi să capete valoare, prin Iubire. Tot ce miros, tot ce inspir, tot ce expir, să fie tot Iubire!

...pentru că prin Tine, Isus, pot!

Ado

2010-05-09T23:00:00.004+03:00

Mă gândeam la el, fratele meu. Mai mic. Dar acum mai mare, de câţiva ani încoace.

Primul omuleţ de care m-am simţit responsabilă, pe vremuri. Încă mă mai simt, dar în alte feluri:) Primul de care am avut grijă, de care m-am bucurat că ni s-a alaturat (deşi nu îmi mai amintesc). Primul cu care am concurat şi mi-am dezvoltat spiritul de competiţie. Tot atunci poate am învăţat să nu mai lupt, că oricum altul primeşte premiul, chiar daca eu câştig :D Primul pentru care, deci, m-am sacrificat. Primul pe care l-am salvat de la moarte, de la înec. :) Primul şi care mi-a zis "babo", cu prea mult înainte de vreme:)) Şi parcă văd că la momentul când ar fi potrivit să îmi spună aşa, îmi va zice sau sau , cu dinţii tremurând şi ai lui în gură:))

La multe e primul în viaţa mea de soră mai mare cu doi ani. La viaţa mea binecuvântată prin el.

Mă gândeam odată la toate astea, pornind de la ideea: Nu o să fiu geloasă pe viitoarea lui aleasă. Nu o să simt că pierd nimic, pentru că niciodată nu voi pierde din el ce e mai important şi pentru că mereu voi avea acele lucruri de la el şi din el de care am nevoie, în calitatea mea de soră mai mare:) Suntem două rezultate diferite ale aceluiaşi material plămădit, aceeaşi calitate, frământată în cantităţi diferite. Ne asemănăm calitativ, dar suntem net diferiţi din punctul de vedere al cantităţilor: el are mai mult umor şi spirit ironic, eu mai puţin; el are mai multe mecansime abstracte dezvoltate înspre ştiinţele exacte, eu , aceleaşi abstracte, aprofundate şi înţelese în câmpul artei. El are mult spirit flegmatic şi coleric; eu, flegmatic amestecat cu melancolic.

Nu mi-e teamă de ce are să vie pentru el, pentru că îl cunosc şi am încredere în ceea ce poate face Dumnezeu prin mintea, inima şi dedicarea lui. Îi cunosc şi dedicarea, îi cunosc şi gândirea şi îi cunosc şi Dumnezeul. Împreună, ei doi, o să facă lucruri mari!

Şi, încheind cu repetiţia unei idei, la vremea hotărâtă, voi binecuvânta pe aceea care va fi mult pentru el şi îl voi binecuvânta pe el pentru că niciodată nu va pierde părţi pe care le are din mine. Şi, da, nu voi pierde nimic, doar voi avea de câştigat: o nouă lume, prin a ei şi-a lor creată; o nouă insulă de explorat şi de lăudat pe Domnul pentru ale ei minunăţii şi lucruri frumoase şi valoroase; o nouă minte, un nou suflet. Şi acestea- toate-ale ei, şi ale lor.

N.B.: Nu-i vremea să am idei din astea, dar le scriu, pentru că mă gândesc la ele şi vreau să îmi fie pietre de aducere-aminte peste timpuri, când va veni vremea :)

Deocamdată, nu pot decât să zic slavă Domnului si mulţumesc mami şi tati pentru iubitul meu frate (iubit de noi , dar şi de alte câteva mulţimi- de ei şi ele:P). Domnul să Îşi ducă la îndeplinire prin tine şi cu tine tot ce are în plan, tot ce e scris. Toate dorinţele care coincid cu ale Lui vor fi împlinite şi tot ce-i în tine după Chipul şi asemănarea Lui va creşte, va da rod, iar restul- spini şi pălămidă, vor fi arse-n încercări, distruse-n suferinţe şi aruncate şi uitate pentru totdeauna.

Te iubesc!

Praf ce nu sunt.

2010-05-04T10:47:00.007+03:00

Dacă nu avem în noi ceea ce este deasupra noastră, vom ajunge în curând să cedăm la ceea ce este împrejurul nostru.

În traducere : Fără ajutor divin, sunt praf.

Este un adevăr; nu o lamentare, nu regret, nu strigăt de ajutor şi nici seniment/stare egoist/ă.

Este adevărul. Nu pentru mine, nu pentru o anumită categorie de oameni: e un adevăr general valabil, obiectiv, absolut; fie că îţi dai seama de acest lucru, fie că nu, asta este.

Fără ajutor divin, sunt praf.

Fără Mâna care mă ridică, fără Glasul care mă provoacă spre înălţimi, fără Inima care bate împreună cu a mea, fără Gândul care mă inspiră la trăire sub greutatea de slavă a veşniciei, sunt praf- purtat de vânt în toate zările, călcat în picioare, fără drepturi sau îndatoriri, fără valoare.

Praf care face numai rău, se lasă- fără să se poată opune în vreun fel, pentru că nu stă în construcţia lui să se opună- purtat de vânt şi haos în toate părţile, provocând neplăceri în ochii altora; se lasă umplut şi amestecat de apă şi devine noroi...praf fără puterea de autocontrol şi responsabilitate asupra propriei fiiri-căci nu-i pot spune viaţă, nici chiar existenţă. Zadarnic, răufăcător şi enervant.

Ăsta-i omul fără Dumnezeu, fără gaura din el umplută cu Cel ce a creat-o.

Ăştia suntem. Poate te împotriveşti sau priveşti cu ochi întrebători gândul meu şi concluzia. Dar nu poţi face nimic pentru a schimba acest adevăr.

Poţi doar să ai grijă să te regăseşti în prima parte a citatului de la început: să ai în tine ceea ce este deasupra ta: şi ca spaţiu, şi ca valoare, şi ca autoritate supremă, Dumnezeu este deasupra ta. Şi dacă nu Îl ai pe El în tine, toate puterile şi forţele celelalte- oameni, circumstanţe, sentimente, propria ta personalitate şi construcţie psihică, evenimente zilnice sau globale- se vor juca cu tine după bunul plac al vrăjmaşului, asemenea vântului şi apei cu praful, neputinciosul praf.

Acesta- i gândul meu de azi noapte.

E o alegere pe care o am de făcut în fiecare zi: aleg să mă las controlată azi de Mâna care mişcă sau ţine pe loc Universul sau aleg să fiu la cheremul propriului Eu, al altora şi să fiu jucăria unei vieţi haotice, fără a lăsa controlul Celui care este în stare să îl deţină?

Închei cu un citat care ieri mi-a atras atenţia, din Viktor Frankl, psihiatru vienez al secolului al XX-lea:

Omului îi poate fi luat totul, dar nu şi ultima dintre libertăţile omeneşti: aceea de a-şi alege atitudinea într-un anumit set de circumstanţe, de a-şi alege propriul fel de a fi.

Viaţa ca un cântec- pentru mine.

2010-04-28T12:51:00.005+03:00

Şi viaţa mea-i o partitură, pe care o cânt mereu la prima vedere, căci nimic din ce urmează nu este la fel cu ceva din ce a fost; dar ochii mi-s ţintă la Dirijor, care este şi Autorul, de altfel. Tot EL m-a învăţat să cânt: să recunosc fiecare notă de viaţă, fiecare pauză, fiecare timp, fiecare ritm, fiecare nuanţă, fiecare stil. Pe lângă faptul că m-a învăţat să le recunosc, m-a învăţat să le şi respect şi să scot cât mai mult, cât pot din mine, în această respectare; să valorific fiecare semn ce mi-e dat să îl cânt. E nevoie de multă cunoştinţă, sensibilitate, prospeţime, agilitate, simţire, în cântatul la viaţa mea, dar toate se întâmplă când fac un lucru simplu: când respect partitura exact, cu fineţe; tot ce-i notat pe ea, să nu sar nimic, să nu repet nimic. Să curgă desfăşurarea Ideii Lui din trăirea mea şi să nu mă abat cu nimic de la partitura scrisă, dar ochii să-L vadă mereu pe El şi Mâna Lui care conduce.

Cam asta e cu al meu cântat - a mea trăire, sub autoritatea Lui.

Dialog

2010-04-21T16:56:00.003+03:00

Mult-Temătoarea: Cred că ceea ce creşte acolo este o dorinţă puternică de a cunoaşte bucuria dragostei fireşti, omeneşti şi de a învăţa să iubesc în mod suprem o persoană care mă va iubi şi ea la rândul ei. Dar, probabil că acea dorinţă, pe cât de naturală şi îndreptăţită ar părea ea, nu este Dragostea despre care îmi vorbeşti Tu?

Văd crescând în inima mea dorinţa de a fi iubită şi admirată, Păstorule, dar nu cred că văd acea Dragoste despre care vorbeşti, nici macar ceva asemănător cu dragostea pe care o văd în Tine.

Păstorul: În acest caz, Îmi îngădui să sădesc acum, acolo, sămânţa Dragostei adevărate?

Mult-Temătoarea: Mi-e frică, mi s-a spus că atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, îl împuterniceşti pe acela să te rănească aşa cum nimic altceva n-ar putea-o face.

Păstorul: Adevărat. A iubi înseamnă a pune PERSOANA ta în mâna celui iubit şi a deveni foarte vulnerabil la durere, iar tu te temi de durere, nu-i aşa?

...

Ce nu văd, dar sunt.

2010-04-13T13:06:00.003+03:00

Prin voi, să văd. Căci prin El, sunt.

Prin ochii tăi dacă mă uit,

Ce văd în chipul meu de lut?

Ce-ţi pare ţie că-i frumos;

Ce nu-i de-ajuns, ce-i de prisos?

Aş vrea cu ochii tăi să văd

Cum las în urma mea prăpăd

Când mă citeşti şi nu-nţelegi,

Când mă asculţi şi te-ntristezi.

Aş vrea cu sufletu-ţi să simt

Al bucuriei dulce imn

Când zâmbetu-mi te odihneşte,

Când braţul tău mă ocroteşte.

Nu văd ce vezi când mă priveşti.

Nu simt ce simţi când mă iubeşti.

Dar chiar şi când nu văd sau simt,

Un lucru ştiu: ochii-ţi nu mint!

Şi îi privesc şi îi doresc

Mereu cu dorul de ceresc.

Căci chiar şi-n lut când ne găsim,

Purtăm un chip măreţ, divin!

Caut, aştept. Cred.

2010-04-12T14:36:00.001+03:00

Daca aş renunţa să cred, aş deveni un fir de praf dintr-o inimă spulberată de jocul celor patru vânturi care mă prind la mijloc.

Unde este Mâna care mă va smulge cu putere din nebunia lor?

Când voi simţi Braţul care mă va purta victorioasă deasupra mâniei şi hohotelor lor răutăcioase?

Când eu voi fi luată din mijlocul lor, se vor ciocni între ele şi se vor preface în scrum, când va sufla Gura Dreptăţii peste ele.

Când Ochiul Iubirii mă va privi, firul de praf se va transforma într-un chip asemenea frumuseţii Lui şi inima spulberată va deveni strălucire în gloria Lui şi pentru slava Lui.

Văd de acum Lumina în care domneşte şi simt mirosul Milei care mă sustine chiar şi când sunt prinsă la mijloc între cele patru vânturi.

Sunt zile în care trebuie să privesc în sus, sunt momente în care trebuie să mă las purificată chiar când doare mai tare, chiar când e mai greu de crezut. Sunt zilele pământene.

Pentru că dacă binecuvântarea întârzie să se arate, poate este pentru că e aşa de mare şi este mai greu să ajungă. Sau poate că încă nu sunt pregătită să o primesc. Poate nu sunt destul de puternică încât să o pot duce, să pot duce tot ce a promis.

O, cum mai pot naşte supoziţii şi întocmi scenarii când sunt atacată din toate părţile? Cum pot crede, când tot în jur se clatină? Cum mai pot zâmbi când nici în somn nu mai am linişte şi când visele nu fac altceva decât să îmi curgă lacrimile pe care nu le las să se apropie în cursul zilei?

Când, Doamne, vei veni la mine? Când Te voi vedea faţă în faţă? Când mă voi putea linişti o veşnicie în Braţu-Ţi blând şi plin de siguranţă? Când mă voi putea desfăta din Tine şi tot Întregul pe care Îl formezi?

Mulţumesc pentru că sub picior am o fărâmă din Tine, şi atât îmi ajunge: o Stânca tare, de neclintit, unde îmi găsesc scăparea şi unde piciorul nu mi se clatina şi pasul nu mă pune în pericol.

Mulţumesc că stau în siguranţa Ta, chiar cu toate ce vuiesc şi se clatină în juru-mi. Mulţumesc că deasupra capului am promisiunile Tale, ploaia care aşteaptă vremea ca să fie trimisă peste mine, ca sa cresc şi din ea, la fel cum cresc din foc şi furtună.

Să cresc, s-ajung la Tine. Să cresc, să reflecţi mai mult în mine. Să creşti Tu în mine.

Aşa cum sunt, dar vreau mai mult.

2010-04-11T15:17:00.003+03:00

Frumuseţe şi desăvârşire

Doar Tu dai sufletului meu.

Cum se capătă frumuseţea? Dar desăvârşirea?

Pentru a fi bun trebuie să te fi verificat prin suferinţă, a spus cineva. Atunci, zic eu, pentru frumuseţe şi mai ales pentru desăvârşire, nu am alt cuvânt decât suferinţă, mai multă suferinţă.

Suferinţă până ce îmi este zdrobit tot ce îmi este specific, tot ce îmi aparţine, tot ce doresc, tot ce-mi este vis şi tânjire. Doar după ce nimic din ce sunt, din ce eram nu va mai fi; doar atunci nimicul şi golul rămas se va umple de frumuseţe şi va începe să se înalţe spre desăvârşire.

Dar încă mai sunt eu...

Şi eu înseamnă suferinţă. Şi cât sunt eu, Tu nu poţi sta; cât mai spun eu, Tu nu poţi implini ce ai promis.

Şi da, mai mult mă doare, căci când sunt eu şi când e suferinţă vei suferi şi tu, ce eşti lângă mine.

Merg prea-n adânc, el mă atrage iar. Dar cum să rămân la suprafeţe, unde majoritatea se multumeşte? Nu pot, oricât aş vrea, să merg cu mulţimea. Nu pot altfel să simt decât ce El sădeşte-n mine. Vreau altfel, vreau mai mult decât chimval zăngănitor. Căci asta-i ce aud în jur: frumos cântat, înflăcărat vorbit, dar gol, pentru că dragostea nu umple fapta lor. Sau nu o recunosc. Ce e, până la urmă, ea? Dacă ea eşti Tu, cum putem să o avem desăvârşită? Se cuprinde ea în şabloane, se generalizează în forme omeneşti? Aşa credeam, e prima oară când mă gândesc că s-ar putea şi altfel....Să fie aşa? Cum ştim că o avem aşa cum Tu o vrei?

Dragoste să fiu, învaţă-mă, Stăpâne! Aşa cum Tu o ştii, aşa cum Tu o vrei, mă vrei a fi.

Şi ea-i tot suferinţă: să rămâi în ea, constant, echilibrat, chiar când nu eşti susţinut de sentimente. Acţionezi în baza alegerii făcute şi nu în lumina a ceea ce simţi, a ceea ce sunt ceilalţi, a ceea ce fac ei. Alegerea îţi dă motivaţia, ceea ce-ai ales îţi adună forţele şi te împinge la atitudine în dragoste: să ierţi, să nu le ţii în seamă, să nu mai aştepţi, să nu mai ai pretenţii, să nu te mai autoprotejezi. Să renunţi la "capricii", să le încui cu cheia şi poate chiar să arzi cufărul în care le-ai vârât.

Da, astăzi fac ceea ce fac din prisma a ceea ce sunt şi ceea ce sunt bun este ceea ce mă las modelată de Tine. Etapa în care sunt nu-i finală şi reflecţia palidă a dragostei Tale ce sunt acum, nu e nici pe departe strălucirea ce voi fi.

Încă nu sunt frumuseţe şi desăvârşire, dar încă sunt în lucru.

În lucrul către Cer.

Lasă-te înviat!

2010-04-04T13:23:00.003+03:00

de la Matei inspiratie....(18:1-7)

Când Dumnezeu intervine, toate lucrurile se schimbă: gri-ul mormântului devine lumină strălucitoare; lacrimile se transformă în uimire; durerea este preschimbată şi trimite la acţiune; tăria celor răi se transformă în frică şi tremur. Dar cei care Îl caută pe Isus cu interes şi dorinţă arzătoare, mai presus decât orice, nu trebuie să se teamă, ci să îndrăznească a privi, să vadă Adevărul , apoi să meargă să-L vestească tuturor.

Dacă Dumnezeu a tăcut ieri, tace azi şi va tăcea mâine poate, nu înseamnă că va tăcea veşnic. Pregăteşte-te să Îl asculţi, fii gata pentru acea clipa, căci totul se va schimba.

Inima noastra seamănă cu mormântul lui Isus. E bine pazită de solii "păcii", de păzitorii "liniştii", puşi în slujbă la intrarea inimii noastre de către duhul lumii.

Avem impresia că Domnul Isus este inăuntru, stând liniştit, lăsându-Se păzit de vreo formă, de măşti, de lucru trecător. Dar se prea poate ca El să nu mai fie de mult acolo. Şi ţinem sub pază o inimă goală....Ostaşii păzesc inima, o păstrează în linişte, pe care ne-o dorim. Nu avem nevoie de confruntări, nu ne dorim tulburări...Numai să avem grijă să nu constatăm în final că inima-i doar un mormânt liniştit şi gol. Un mormânt în care-i ingropată conştiinţa noastră, sedată cu calmantele pentru "pace": o conştiinţă ameţită, surdă, slabă, care nu are puterea de a striga şi de a ne opri din drumul greşit pe care suntem.

Constatarea nu-i suficientă. "Hristos a înviat" n-ajunge: "Duceţi-vă repede de spuneţi!" Mai e nevoie şi de ascultarea poruncii şi de împlinirea ei. Mergi mai departe, depăşeşte nivele, trezeşte-ţi conştiinţa, eliberează-te de tine însuţi, lasă-te înviat şi tu, apoi umple-te de ascultarea de Cuvânt şi de Duhul Sfânt.

Ce facem când lumina Lui strălucitoare ne iasă în cale, ne invadează viaţa? Avem curajul şi dorinţa să rămânem cu El - faţă în faţă, să ne lăsăm descoperiţi în chiar faţa noastră şi să fim preschimbaţi de slava Lui? Sau vom fi ca ostaşii de la gura mormântului, înlemnind de frică şi rămânând ca morţi , apoi vom fugi cât ne ţin puterile înapoi în siguranţa mincinoasă a întunericului în care eram învăţaţi, acolo unde nimeni şi mai ales ochii noştri nu pot vedea adevărul despre noi?

Cristos a înviat! Lasă-te şi tu, mortule, trezit din somnu-ţi rece, lasă-te ridicat la viaţă plină de lumina încălzitoare pentru tine şi pentru cei din jurul tău, viaţă din viaţa Lui, Biruitorul!

[...]

Şi de-atuncea, niciodată

Un ciocan şi-o nicovală

Nu mai pot a ţine-n groapă

Pe-un oştean de-al lui Cristos!

O moarte ce a adus viaţa

2010-04-03T15:00:00.003+03:00

Comemorăm. Ne amintim. Încercăm transpuneri în mijlocul evenimentelor. Reuşim cu mai mult sau mai puţin succes. Mă gândesc:

Stânca cea tare, cântată şi proclamată de oamenii vechimii a ales să devină ţărână. Câtă tărie a fost necesară. Numai El ar fi putut să o facă. Nimeni altul nu a răspuns întrebării: "Cine va merge pentru noi?" Doar Stânca tare , cea mai tare S-a putut lăsa zdrobită, S-a lăsat părăsită.

Moartea Lui - jertfa supremă, care era singura care putea înghiţi mânia lui Dumnezeu născută din păcatul întregii omeniri, de la Creaţie şi până la ultima secundă. El, singurul care a putut satisface neprihănirea, prin vărsare de sânge, aducând iertarea asupra neamului omenesc.

Jertfa Lui - ultima, neinfinit mai valoroasă decât tot sistemul de jertfe practicat de poporul evreu, mai valoroasă atât prin consistenţa ei, cât şi prin răsfrângerea ei asupra întregii omeniri; nelimitată în timp, nelimitată la poporul ales. Unică şi desăvârşită. Una pentru totdeauna, una pentru toţi.

Prin moartea Lui a fost semnat legământul de pace de către Dumnezeu cu oricine va crede şi va trăi conform credinţei.

Stânca- zdrobită, ocărâtă, terminată. Părăsit de Cerul întreg, umilit şi dispreţuit de oameni, Isus. El, Prinţul Cerului. El, chiar Creatorul omului. Trecut prin chinuri de nedescris pe pământ, apoi coborât în locuinţa morţilor? Ce să caute El , neprihănirea, în domnia lui Satan?

Dar pentru că era Dumnezeu, nu putea să rămână în acea stare. Omenirea avea nevoie de şi mai mult, pentru că fără Isus, cum şi-ar fi respectat responsabilităţile din Legământ? Omenirea , după iertare, după încheierea socotelilor cu păcatul, avea nevoie de un nou început. Avea nevoie de viziune şi speranţă pentru viitor. Nu se termină totul când eşti iertat. Trebuie să mergi mai departe. Dumnezeu, mai mult ca oricine, ştia acest lucru. Dumnezeu, mai mult ca oricine, L-a vrut în viaţă, L-a vrut alături de El, pentru ca să fie întregita Sfânta Treime.

A înviat! Prin învierea Lui a adus un suflu nou, speranţă, nădejde, a adus împăcarea, a făcut să dispară teama de moarte, Şi-a redovedit valoarea şi natura dumnezeiască.

Nu numai că a fost destul de tare încât S-a lăsat jertfit, dar a fost atât de tare încât dupa aceea, S-a ridicat din mormânt. A învins forţele duşmane, a biruit moartea, S-a proclamat Domnul Adevărului, al Vieţii şi al Speranţei. Ucenicii au prins iarăşi chef de viaţă, puterile le-au fost reînnoite, speranţa a reînceput să lumineze pentru ei. Lumina i-a inundat, după două zile petrecute în întunericul deznădejdii.

Omenirea a fost iertată şi împăcată cu Dumnezeu prin moartea lui Isus, dar a primit puterea de a privi în sus, de a merge mai departe, în Numele Lui, prin învierea Lui.

Nu sunt de ajuns cuvintele şi nici noi nu putem înţelege pe deplin tot ce s-a întâmplat în acele zile şi toate implicaţiile fiecărui eveniment, fiecărui detaliu, fiecărei lacrimi curse din ochii Domnului Isus; nu ne putem imagina durerea Cerului şi doliul prietenilor Lui. Dar astăzi trăim cu adevărat o viaţă nouă care are sens şi valoare doar privită şi trăită prin prisma a ceea ce s-a întâmplat la Golgota şi dincolo de mormânt.

Astăzi putem privi spre cer pe deplin încredinţaţi că oricând L-am putea zări pe Mirele care vine să Îşi ia Mireasa în Împărăţia pregătită!

Dedic

2010-03-28T21:22:00.005+03:00

Când totu-n jur se clatină-n furtună,

Când norii grei, de plumb se-ngesuie pe cer,

Mă simt ameninţat, înghesuit, în disperare,

Dar ochii-atunci eu mi-i ridic spre El.

Nu-n jurul meu găsesc ce caut: o scăpare;

Nici oamenii nu pot a mă salva.

Din iureşul de valuri, teamă, frig şi strigăt

Doar mâna Sa, ea poate ajuta.

Întinde-Ţi-o acum, din slăvi, Stăpâne.

Inima mea, ştiu: Tu poţi a proteja

Şi preschimba într-una cântătoare:
Să cânte, în furtună, slava Ta.

Amin!

27 martie 2010

Îţi dedic, cu drag din cel mai drag , pentru că poate te ajută să găseşti mângăierea şi alinarea.

La curs

2010-03-21T22:19:00.005+02:00

Cel mai mult la cursurile domnului profesor M.T. mă fascinează fumul care iasă din ţigara lui; de parcă ar prelungi cuvintele lui, prefăcându-le în ceva ce nu mai trece, deşi nici nu se mai vede, nici aude în vreun fel şi deşi nu se transformă în altceva.

Tot cuvintele ieşite din vârful ţigării m-au făcut să mă gândesc :

De ce să fii supărat, să te simţi "prost" pentru că nu eşti popular ( a se citi în engleză, cum pronunţă el), când tu nici nu vrei, de fapt, să fii? Când singura ta dorinţă e să fii lăsat în pace, în lumea ta, cu pasiunea ta? Nu te poţi împăca şi pe tine şi atingerea "idealurilor de masă" , atingerea şi obtinerea unor statute "la modă", dacă ceea ce eşti tu e în contrast cu drumul pe care merge turma - cea fără de Păstor. Dacă mulţi oameni merg pe acelaşi/ un singur drum, nu înseamnă neapărat că acela este drumul corect.

De ce să vrei să împlineşti numărul celor care formează turma, de ce să fii condus de spiritul ei?

De ce să nu împlineşti planul universal şi specific al Păstorului pentru tine; de ce să nu îţi urmezi propriul drum, de ce să nu te laşi condus de Spiritul Sfânt?

Ţinta ta o vei atinge doar în acest mod şi nu în modul pe care alţii îl hotărăsc pentru tine, într-un fel sau altul.

[...]

Ne-a dat pauză , de asta scurtă am fost.

Azi am visat.

2010-03-15T13:09:00.002+02:00

Ce m-a făcut astăzi să visez, entuziasmată, este un colţ de lume virtuală care ar putea umple o cameră ideală, dar reală, plină cu cărţi care mai de care, cărţi pline de cuvinte, idei, imagini, chiar şi sunete, care să-şi găsească locul chiar şi pe/ sub/ printre pianul meu plin de praf şi dezacordat deocamdată, ca şi visul pe care l-am admirat preţ de câteva minute cu patru ochi deschişi.

doi ochi: îmi doresc un loc al meu unde să stau singură şi plin cu cărti, cu pianul meu ....

doi ochi: 8-> (visând)

doi ochi: aşa o cameră de boem

doi ochi: şi când ies de acolo... să mă aştepte cineva; da' nu oricine.

alţi doi ochi: într-o cameră plină cu CD-uri şi cu un laptop în braţe

alţi doi ochi: :))

doi ochi: îl arunc cât colo pe laptop să îmi fac loc :>

Da, din colţul colecţionarului a început visul meu. Să vedem unde se va termina, poate chiar în colţurile mele proprii şi după, în locul laptopului.

P.S. Vorba cântecului: Keep dreaming about your dreams, baby!

E altceva

2010-03-13T10:54:00.005+02:00

Ce sunt,

din tot ce sunt,

ce vreau, ce cred?

Ce sunt din tot ce tu mă crezi a fi?

Ce am,

din tot ce pot,

ce simt, ce cred?

Ce am din tot ce Tu-mi oferi?

Mă pierd,

nu ştiu, sau uit

ce mereu îmi promiţi.

Cât Tu ai să m-aştepţi?

Nu mai visez,

trăiesc, nu-i trist

de când te-ai întâmplat.

Cât ast-am aşteptat?

Pun întrebări,

Nici nu mai scriu,

răspunsuri, nici motive n-am.

Chiar crezi că înţelegi?

Explozia de culoare

2010-03-12T22:14:00.007+02:00

Începe aşa :

Cu negrul inimii mele... frământări adunate, puse la un loc, oferite, primite sau dobândite. Cu trecerea vremii se adaugă nuanţe de alb...clar, transparent, pur, nepervertit.

Şi aşa iau fiinţă anotimpurile gri. Se numesc oscilante şi sunt nedorite. Mai ales că sunt caracterizate de incertitudine. Din minunea asta din care nu înţelegi nimic apare din senin prima nuanţă de roşu! Mirifică, pasională, puternică: se defineşte prin perseverenţă, curaj. Şi fascinantul nu se opreşte aici : asemenea unui copil, număr pe degete: negru, alb, gri şi roşu ...când uimirea mea n-are capăt: galben: să fie căldură, soare, să fie calm, să fie. Şi pierdută în minunea asta ce-o trăiesc apare şi un albastru ... E tot ce-mi lipseşte la prima vedere: apă, uitare de sine, contopire, preludiu, aventură şi nu mai am cuvinte să spun cum aş descrie ... sau ba da, e cer! Şi totuşi lipseşte ceva din puzzle-ul ăsta: lipseşte verde: cel ce -mi dă speranţă, tărie, mă duce cu dragoste în trecut şi îmi arată că din negru a renăscut, mă întoarce în prezent şi îmi arată bogăţia zilei, ca mai apoi să mă îndemne pentru viitor la un lucru : viaţă.

Aşa numesc eu azi verde: viaţa.

Şi privind în urmă pot spune aşa : Minunabil ! Explozia de culoare a vieţii mele!

P.S. Nu e scrisă de mine, dar pentru că eu nu am voie să scriu pentru că sunt...cumva :p şi aş scrie nemaiscrise pe aici, a scris înge despre minunea şi aşteptarea împlinită azi în viaţa ei. Ne bucurăm şi noi pentru ea şi mulţumim Domnului pentru bucuriile frumoase pe care ni le face din lucruri mărunte.

Autenticitate peste tot

2010-03-11T16:27:00.005+02:00

Nu ştiu dacă te-ai gândit vreodată la asta, dar pe mine tocmai m-a "lovit" un gând. Un gând legat de ceva ce avem fiecare, ceva fără de care nu putem trăi într-o societate, ceva care uneori construim fără să ne dăm seama: relaţii.
Un gând despre relaţii.

Nu încep cu descrierea vârfului săgeţii care mi-a adus ideea şi care m-a străpuns.

Încep cu ultima poruncă din Lege, din Legea scrisă de Însuşi Dumnezeu:

Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău. (Exod 20 :17)
Ai dorit vreodată o relaţie în care nu ai fost parte? Ai visat vreodată cum să fie o relaţie? Te-ai inspirat vreodată în vreuna din relaţiile tale din cărţi, filme, viaţa celor din jurul tău? Dacă da, ai poftit o relaţie. Ţi-ai dorit ca ceva ce nu îţi aparţine şi poate nu a fost menit să îţi aparţină, să fie al tău. Să fii parte dintr-o "aşa frumoasă" relaţie: chiar dacă e vorba de relaţia vreunui personaj de film cu profesorii săi, de relaţia dintre doi cei mai buni prieteni prezentată într-un mod ideal (ireal deci), de relaţia dintre nişte părinţi şi copiii lor, de relaţia dintre doi anume îndrăgostiţi sau de relaţia vreunui sublim geniu cu lumea din jurul lui şi cu lumea dinăuntrul lui. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit, dar cred că ai prins esenţa: ai văzut/citit/auzit despre o anumită relaţie şi ţi-ai dorit ca şi tu, cu personajul corespondent din viaţa ta, să aveţi aşa o relaţie- să fie aşa, să semene cu a lor. Şi nu mă refer la faptul că ne dorim ca relaţiile noastre să fie bazate pe încredere, respect, dragoste necondiţionată, înţelegere şi întâmpinarea de către fiecare a nevoilor celuilalt. Nu despre "pe ce ne construim relaţiile" vorbesc, ci despre felul cum le construim, cu ce scop şi cu ce/cine să semene.

Cum am ajuns să mă gândesc la acest lucru? Am fost acolo, am căzut în această greşeală- sau păcat, dacă vrei. Mi-am dorit să fie şi într-o relaţie a mea aşa ca la ei. Sau, mai corect : dinainte să fie cazul de acest gen de relaţie la mine, mi-am dorit-o aşa. Şi am selectat dintre persoanele cu care puteam construi relaţia aceasta, în funcţie de cum era corespondentul în relatia cealaltă. Nu mi-am trăit viaţa mea, am căutat să devin parte dintr- o copie a relaţiei lor. Eram în căutarea unui ideal, pentru că se ştie că deşi iarba din curtea vecinului pare mai verde, dacă arunci o privire mai atentă, vei descoperi că este, de fapt, gazon artificial. Aşteptam o persoană care să se potrivească în schema mea de relaţie, aşa cum o aveam formată. În loc să mă bucur că pot construi cu fiecare persoană o relaţie ieşită din scheme, originală, autentică.

Aici am vrut să ajung: autenticitate. Aşa cum Dumnezeu ne-a creat pe fiecare dintre noi unic şi special, relaţiile noastre sunt intenţionate a fi aşa : originale şi nemaiîntâlnite. Fiecare suntem unic şi nu voi putea niciodată să construiesc o relaţie- repet, orice relaţie- dupa reţeta altora. Pentru că ingredientele nu sunt aceleaşi, scopul nu este acelaşi, contextele nu sunt nici pe departe la fel.

Mulţi oameni, şi mai multe relaţii. Câte familii, atâtea "reţete". Câte cupluri, atâtea poveşti. Nu putem "remixa" nimic. Toate sunt noi şi noi suntem responsabili de cum le administrăm, cum le investim, spre ce le îndreptăm, cui le dedicăm.
Putem încerca, bineînţeles, să "ne inspirăm" din curtea vecinilor. Dar ştii ce se va întâmpla? Acelaşi lucru care se întâmplă când te compari cu altcineva, când încerci să te asemeni cu cineva, când încerci să îţi fabrici măşti care să semene cu idealuri: frustrarea şi nemulţumirea nu vor întârzia să apară.

Aşa mi-am dat seama şi asa am ajuns la gândul acesta, aşa mi l-a adus Dumnezeu: prin frustarea pe care am simţit-o. Era să dau cu piciorul unei mingi, pentru că nu se potrivea în terenul pe care aşa frumos mi l-am construit mental. Dar Dumnezeu vorbeşte şi cine vrea, se lasă învăţat de El. Am distrus - nu uşor- terenul acesta imaginar, schema aceasta mentală. Lucrurile, în mod corect, trebuie să înceapă cu mingea. Să laşi mingea să îşi aleagă terenul şi nu să alegi mingea în funcţie de teren. Asta poate părea amuzant- foarte, de fapt. Dar ilustrează foarte bine ideea şi gândul pe care cred că ar trebui să îl cercetăm fiecare, uitându-ne înapoi în viaţa noastră.

Câtă spontaneitate pierdută, câte idei eşuate, câte sentimente irosite, câtă bunătate nearătată, câtă dragoste neinvestită, câte lucruri nefăcute- pentru că am privit cu jind la relaţiile altora şi am visat la "relaţia perfectă". Câtă personalitate ascunsă, câtă frumuseţe nenăscută a rămas, pentru că nu ne-am bucurat de ceea ce şi pe cine am avut în jurul nostru, construind relaţii autentice, în loc să visăm la ceea ce citim în cărţi, vedem în filme sau plăsmuieşte imaginaţia noastră, care tinde să fie mereu în căutarea "fericirii cu orice preţ".

Dumnezeu să ne dea înţelepciune- în iniţierea relaţiilor, în scopurile pe care le avem, în continuarea acelor relaţii pe care le avem de când am început a exista, în terminarea acelora care au timp limitat de existenţă. Şi scopul nostru suprem în fiecare dintre ele să nu fie să fim fericiţi şi să ne simţim bine, ci să fie cinstirea Lui şi onorarea Numelui Său. Iar steagul biruinţei va flutura măreţ peste noi şi peste toate relaţiile pe care le avem, ca o aducere-aminte a promisiunii: Îl voi cinsti pe cel care Mă cinsteşte (1 Samuel 2 :30).