Închin.

"Şi ce-ai să faci cu 10-le ăsta acum?"
"Ce să fac....? Nu fac eu, nu îl ţin eu; îi dau drumul să zboare înspre cer şi Domnul să hotărască ce va face cu el!"
"Aşa...! Închină-l Domnului, asta trebuie să faci!"

Închin Lui reuşita de azi, de ieri şi de mâine!

Închin Lui viaţa mea, lucrurile mele, mintea mea, "casa" mea, serviciul meu. Închin Lui suferinţele mele şi închin Lui dragostea mea. Închin Lui bucuriile mele şi închin Lui trecutul, prezentul şi viitorul meu.

Căci vrednic e de cinste, trăiască Domnul!

Cuvinte aliate

Lucian Blaga
Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat, cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Citesc ce au scris alţii atunci când nu găsesc cuvinte potrivite  în mine,
atunci când propriile cuvinte mi se refuză şi îmi întorc, chiar şi ele, spatele...
Şi descopăr că singurătate mai resimţită ca atunci când cuvintele tale nu te vor,
nu este. Mai ales atunci când se întâmplă ca ele să fie motivul pentru care
ai fost creat.

Este un fel de payback al lor, potrivitele cuvinte. Dacă nu le-am căutat,
dacă nu le-am mai săpat, udat, curăţat, s-au emancipat şi şi-au luat dreptul
de a mă refuza şi ele pe mine, de când eu le-am înlocuit pe ele,
în majoritatea timpului.
E o luptă pe care nu îmi permit să o port, o luptă cu propriile mele cuvinte.
Aş pierde într-un fel josnic.
Şi dacă lupta nu e permisă, se cere o alianţă.
Le-am oferit putere, apoi le-am dat la o parte, ca inutile.
O alianţă ar presupune să pun din nou puterea lor în slujba mea, în folosul şi nu în dauna mea.
Mă voi folosi de ele, pentru ca să nu pierd lupta cu mine însămi;
mă voi refolosi de ele pentru a nu pierde contactul cu al meu Superior;
mă voi folosi de ele ca şi când niciodată nu le-aş fi înlăturat din regimul meu spiritual.

Pace, cuvinte, pace.

Viaţa ca un nimic.

Nu ştiu de ce mulţi oameni cred că am sufletul bun, frumos. Că sunt deosebită şi că fac o diferenţă, că am un impact. Vorbesc cu vorbele lor, nu am intenţia de a mă automăguli. Nu este vorba că nu aş vrea toate astea, că nu aş vrea să fiu ca o rază de soare care să strălucească şi atunci când norii sunt în control. Nu, nu e vorba.

Dar cu cât cineva îmi spune o vorbă bună, în loc să mă ajute, să mă construiască, mai mult mă afundă.
Uneori, pentru că oamenii sunt foarte înşelători, ca să evit adjectivul de mincinoşi. Şi de cele mai multe ori nu le găsesc interesele sau motivele pentru care vorbesc şi atunci mă întreb...Şi totuşi, de ce?

Alteori, pentru că îmi dau seama, cu orice bucăţică bună din mine, câtă nevoie am de salvare şi de păzire a grădinii inmii şi minţii mele. Cu orice bilă albă adăugată, nu pot decât să văd cealaltă mulţime, a bilelor negre ce mă alcătuiesc.

Sunt atât de departe. De Etalon şi de ce aş fi dorit  a fi. Şi orice încercare, strădanie de mă apropia, mi se pare ca o cârpă mânjită cu care încerc să ascund ceea ce sunt, de fapt.

Doar încrederea că Sângele are putere şi că prin el, Dumnezeu mă vede curată şi nu mânjită, îmi dă puterea de a trăi, la propriu.

Nimic nu sunt.
Un strop de tină
În care-ai pus un bob de grâu.
Un ciob în care-ai pus lumina.
Un spin din care scoți un rău.
Nimic nu sunt.
O cupă spartă
Din care faci un heruvim.
Sunt măgărușul ce te poartă
pe drumul spre Ierusalim.
Nimic nu sunt.
Un rob netrebnic
chemat ca jugul Tău să port,
să dau deoparte piatra rece,
când Tu dai viață celui mort.
Nimic nu sunt.
O trestie frântă
din care faci toiag de fier
O luminiță fumegândă
ce mâine fi-va stea pe cer.
Nimic nu sunt.
Dar Tu ești totul.
Și Tu Te-ai dat ca preț al meu,
Făcând din pieptul meu chivotul
ce poartă-n el pe Dumnezeu.
Nimic nu sunt.
Nimic sub soare.
Dar Tu-ai dat tot pentru nimic.
În veci să fii mereu mai mare ,
iar eu în veci, mereu mai mic.


(Costache Ioanid)