Prinţul prinţilor

Acum doi ani am primit un printz la care mă bucuram să mă uit. Era un om de zapadă numit Printz. Acum un an tot un prinţ, mai din carne şi oase era pe drum. Mă bucuram şi de el şi încă. Dar este un Prinţ incomparabil, de neînlocuit, de care mă bucur dintotdeauna că este şi că S-a născut pentru ca şi eu să pot trăi. E Prinţul prinţilor, e Regele regilor, e Domnul meu şi în felul meu, în inima mea, în ascunsul meu, Îl sărbătoresc şi mă închin. Adânc, sincer, pe deplin. Prinţul păcii mele, Prinţul vieţii, al morţii, dar mai ales al veşniciei mele. Da, inima mea se bucură în El şi faţa mea se desfată în lumina Sfinţeniei Lui. Pentru că prin El, pot fi şi eu! 
Trăiască Prinţul, Fiul Celui Preaînalt! 

Israel, eu şi Ce ne leagă.

Întuneric. Rece. Uscăciune. Robie. Disperarea multora. Frustrarea celor cu puţină credinţă. Nelipsire de la Templu a celor cu multă credinţă. Îngâmfare. Apăsare. Ocupaţie, multă agitaţie. Strigăte spre Dumnezeu, care aude. Proclamarea lui El- Roi, Dumnezeul care vede. Aşteptare chinuitoare. Îndoială. Încercarea credinţei. Evenimente politice. Schimbări. Îndatoriri. Planuri. Dragoste. 


Şi iată un cuvânt care parcă se află în contrast cu majoritatea celor de mai sus. 
Mă gândeam, scriind mai sus, la contextul social, religios al Israelului în perioada dinaintea naşterii lui Isus. 


[Mă gândesc, recitind, la mine însămi şi la modul în care mă văd şi în care mă simt. 
Dar am scris dragoste, şi El acoperă totul. El a înfruntat totul şi pot şi eu înfrunta totul prin El.]


Şi am scris dragoste. Pentru că Iosif şi Maria se iubeau, sau cel puţin aşa vreau să cred. Şi Cel care a făcut minunea posibilă a întărit şi dragostea lor, în ciuda neimaginatei întâmplări. 
Iosif şi Maria se iubeau. Maria îşi iubea pruncul. Dumnezeu Îşi iubea poporul. Şi tot El avea un plan. Iar planul Lui se construia cu alte cuvinte decât cele care descriau starea de fapt. Planul lui avea alte temelii, pentru că începea cu o Lumină în întuneric. 


Rază de lumină, rază de speranţă. Căldură, chiar dacă asigurată de cele mai neaşteptate surse: vite într-un grajd. Prospeţime. Eliberare. Speranţă şi bucurie. Împlinire. Închinare în duh şi în adevăr. Smerenie, umilinţă. Ruperea jugului. Odihnă în Cristos. Laudă la adresa lui Dumnezeu, în cer şi pe pământ. Proclamarea adevărului despre El. Aşteptare în bucurie. Siguranţă. Dovedirea şi întărirea credinţei. Evenimente politice şi de tot felul. Schimbări, transformări, reînnoiri ale minţilor. Metanoia. Responsabilităţi. Planuri. Dragoste. Izbândă în Numele lui Isus. 


Şi iată alt cuvânt, la care suntem toţi chemaţi a ne gândi. Izbânda care ne-a fost promisă, care ne-a fost şi oferită deja, în stăpânirea căreia suntem aşteptaţi să intrăm. Izbânda, din El, prin El şi pentru El. 


Izbânda asupra duhurilor stăpânirii acestei lumi, asupra circumstanţelor, asupra păcatului, asupra noastră înşine. 
Izbânda care să  ne aducă tot la picioarele Celui Preînalt, cu cununile aruncate înaintea Lui, după ce vom fi biruit totul!
Izbândă este ceea ce vă doresc şi eu, să o aveţi şi să vă bucuraţi de ea în anul îndoielnic şi tremurând ce se anunţă. 
Izbânda, în cinstea Lui! 

Şi a fost şi încă.

Trăgând cu urechea la anul ce-i trecut, povestea începe aşa: 


- Mai ninge?
- Nu. Acum am fost afară. De ce? Mai vrei sa ningă? Nu ajunge?
- Hmm, de ajuns ajunge. Mă gândeam la altceva: când te-am chemat acum câteva zile la o plimbare era prea târziu...acum nu mai ninge.
- Chiar aşa.
- Truda ei de iarnă. Ninge tot când nu trebe.[...] Păi şi fără ninsoare nu ţi-ar plăcea să faci o plimbare înainte de culcare? E mai sănătoasă decât un film.
- Să sperăm că o să fie. 

Ninge-mă, Doamne!

Ninge-mă, Doamne,
din sânge, cu Harul.
Desfă-mă-n bucăţi,
şi curăţă mărgăritarul. 


Ninge-mă, Doamne-
să-ngheţe păcatul. 
Apoi, cu suflarea-Ţi, 
Topeşte-l de tot. 


Ninge-mă, Doamne
şi fă ca ninsoarea
în mine şi-n alţii 
să rupă prinsoarea. 


Ninge-mă, Doamne
şi fă-mă ca Tine-
să ning totdeauna,
până-n veşnicie. 


16 decembrie 2010

Real e mai mult.

Viaţa reală, trăind-o, îmi dau seama că este mai mult decât o poveste cu zăpadă, poveste scrisă în alb de sentiment, de puritate, de vis frumos visat într-o noapte dormită sub stele, în doi, cu o plimbare lăsând urme în zăpadă după o zi obositoare, o săptămână grea. 
"Viaţa este reală şi nu ideală" este o expresie pe care o tot folosesc de o săptămână încoace, de când am concluzionat acest lucru. 
Ideal ar fi fost să se termine cum m-am aşteptat. 
Real este că pot să iubesc, în ciuda aşteptărilor neîmplinite.
Ideal ar fi să petrecem măcar o zi pe lună adăpostiţi într-un cântec de iarnă cu ceai fierbinte. 
Real este că suntem prea obosiţi, plictisiţi şi fără timp pentru a ne permite să evadăm din departamentul numit rutină al închisorii numită obligaţie. 
Ideal ar fi să scriu poezii inspirate din ceea ce trăiesc şi simt. 
Real este că îmi pot, totuşi, aşterne gândurile sub formă fără vers. 
...
Ideal ar fi şi real este. Avem de-a face cu ceea ce este, iar ceea ce ar putea fi influenţează de multe ori prea mult ceea ce este. 
Ideal ar fi să scriu frumos, în continuare. 
Real este că sunt seacă şi nu mai are ce să izvorască din mine, pentru că realitatea, aceasta este ceea ce trebuie să înfrunt şi idealul, ar face bine să nu mai străbată harta minţii şi nici măcar a inimii mele.